Poezii de LILIANA RUS

La anumite ceasuri

 

La anumite ceasuri,

toate răsar cu uşurinţă în mintea mea.

 

Lumina îmbelşugată a verii deasupra capului tău,

un contur melancolic care părea să te împresoare

tot mai strâns...

Zâmbetul trist, ca de la începuturi,

înţelepciunea amară şi cuvintele în mijlocul cărora

câte o stea îşi lăsa greutatea.

Un amestec de jenă şi dorinţa de a săvârşi ceva,

spre admiraţia celor care se îndoiau de puterile tale.

 

Locul râvnit în miezul universului în care nu ai călcat,

descoperirea certă a dorinţelor ascunse,

însufleţirea romantică, asemenea ploii

care spală şi dezleagă dureroasele noduri.

 

Rămăşiţele năzuinţelor tale

s-au topit în convingeri nestrămutate.

 

La anumite ceasuri, când lumina se subţiază,

un copil adorat îşi ia zborul.

 

 

Un măr ca o casă

 

Un măr ca o casă căreia încerc să-i urc treptele.

Nu va şti nimeni de mine,

au pierit, ca lumina fulgerului,

mulţimi, automobile şi străzi.

Chipuri cunoscute, chipuri oarecare

s-au izgonit unele pe altele.

Trecători de aiurea, laolaltă cu păstorii de oi

s-au retras în unduiri de iarbă aplecată de vânt.

 

Eu merg înainte, dau la o parte

                                      frunzele mărului,

aud cum o femeie cântă liniştită

cu pânza de cusut pe genunchi.

Umblu cotit, printre ramuri,

ca pe un acoperiş cu pădure de hornuri.

 

De fapt, eu duc în spinare istorii

purtate cu lampa dintr-o casă în alta,

în vreme ce mărul înfloreşte dincolo,

într-un povârniş verde,

cu aripi de îngeri lipite de trunchi.

 

Încă sunt vie,

o scânteie agăţată de creanga de măr,

o picătură de apă de ploaie târzie.

 

Ei nu mă văd. Doar mărul întinde frunzişul

într-o nimicitoare singurătate.

 

 

Cântul de vânătoare

 

Nimic mai cald şi mai plăcut la atingere

ca ciucurii de lemn ai portiţei...

Un cântec de vânătoare

se auzea sub ferestrele noastre,

călărea portiţa, se legăna apoi pe la streşini,

intra în odaia cea mare.

O scânteie de cântec

mă ţinea strâns de ciucurii calzi,

despre care niciun copil care nu a crescut la ţară,

în două-trei camere şi-o terasă cu portiţă,

nu-şi poate aminti.

 

Acum sunt ca pisica, aproape o sălbăticiune,

căreia habitatul i-a fost stricat.

Trăiesc într-o casă unde se bate la intrare,

sub o pătură împachetată în patru.

 

Focurile blânde ale portiţei de lemn

lustruiesc palmele altor copii,

în alte meleaguri, luminate de lună,

pe câmpul încărunţit, unde o grămăjoară de argilă

acoperă cântul de vânătoare.

 

 

Ceasuri de ordine

 

Nu se poate să nu te fi supărat vreodată,

norii de praf ridicaţi în vârtejuri,

după ce dansam ca nebunii în mijlocul casei,

să nu-ţi fi stricat pânzele albe ca neaua.

Jocurile sălbatice, învârtitul în rochia ta de nuntă,

nu se poate să nu fi despieptănat pulberea de beteală.

 

Frumosul tău zâmbet consfinţea rostogolirile noastre,

râsul şi extravaganţele altei ordini –

bătaia de gong a lumii în clocotul ei,

cu forţele scăpate din cuşcă.

 

Să fiu eu cea dintâi care, astăzi,

îţi aşează pânzele în ladă,

care-ţi lustruieşte gătelile de nuntă.

 

Să fiu eu cea care-ţi aduce înapoi rânduiala,

căci a crescut în mine singurătatea ta

şi dorul după ceasurile de ordine,

când aşezai cu grijă ceştile de ceai

cu degetele înţepate de ace...

 

Şi pluteai, pluteai, ca o umbrelă cafenie,

adăpostind coconul lumii tale perfecte

de lumina şi clocotul alteia noi

abia scăpate din cuşcă.

 

 

Eu, ca o piatră

 

Uite că nu mai plâng,

ca să pot străbate ziua aceasta de la un capăt la altul.

Acum urc muntele

şi-mi închipui că scaunul meu este catârul

ce mă poartă-n spinare.

Sub noi se deşiră luminile oraşului.

Sub noi se risipesc paşii atâtor necunoscuţi.

Gânduri bănuitoare, şovăielnice, împăcări şi certuri

se împing fără milă mai departe,

în freamătul unui motor uriaş.

 

Eu, ca o piatră în grumazul catârului,

în voia pasului său mărunt.

Ceva se prelinge,

ape curate vin către mine şi inima-mi bate

mai limpede – un pârâiaş de argint unduieşte.

 

Jos, ca o punte de vapor, lumea şi culmile ei pleşuve.

 

Muntele se leagănă. Piatra alunecă moale.

Aspru ca spinarea catârului, acelaşi cântec se-ntoarce.

 

 

Până la umeri

 

Trupul ei mare se îmbrăca în miresme de lemn.

Un ritual profund pământesc o zidea ca pe o fântână,

în jurul căreia gravitam,

eu, o bucăţică de lumină trimisă de un ciob de oglindă.

 

Trupul ei mare era un pom

a cărui coroană îmi lovea simţurile,

cu o nereţinută mărturisire a vârstei –

cea mai tânără dintre cele asemenea ei.

 

Aşa îşi ferea poalele şi manşetele,

aşa îşi păturea bluzele, şorţul,

cu precaută pudoare, să nu­-şi trădeze rafinamentul,

fărâmă a simplităţii în care esenţele se amestecau

ca într-o pădure cosmică.

 

Acest tablou îmi umple întreaga privire,

izvorâtor de miracol ca un covor de pluş,

ultimul din timpul cel mare, tot mai îndepărtat.

 

O insesizabilă adiere cu miresme de ceară,

pe care numai eu, asemenea bătrânelor,

o simt urcând neliniştitor până la glezne,

până la genunchi, până la umeri...

 

 

Sursa de linişte

 

Din nou, timpul începe să-mi treacă printre degete,

căci şi-a găsit adăpost mai încolo,

într-o înserare blândă.

Ţin ochii închişi

până la totala destrămare a figurilor zilei.

Sursa de linişte – o pisică ce-şi flutură coada,

lucruri desperecheate, întâmplătoare,

readuse în memorie de îndepărtata voastră poveste.

 

Ca dintr-un izvor, o bucurie dezarticulată,

mai puternică decât glasurile lumii.

O fâşie de pământ urcă în colină spre mine,

cu frigul şi pacea adâncurilor.

Acolo unde coroanele albe ale merilor

stau prinse în ţărâna grădinii,

fiecare secundă este trăită cu încleştare.

 

Trupul rămâne treaz în nămeţii acestei zile,

sub ochii pironiţi ai pisicii.

În dosul pleoapelor, propria-mi memorie,

umflată, rotundă, pradă fantasmelor nemiloase

din atât de îndepărtata voastră poveste.

 

 

Ziua cu uşile ei batante

 

Un pumn de grindină, pe care nu-l pot ţine în palme –

doar atât sunt în stare să păstrez

                                          traiectoria acestei emoţii.

Flăcăruia vioaie, fierbinte, pune în mişcare

procesiunea. Uşa se tot închide şi deschide,

umbre de-o clipă alunecă în încăperile goale.

 

Hai să ne întoarcem la tine,

să ne-aplecăm deasupra jeraticului,

căci vin către noi, ca nişte pături calde,

toate mamele ce-şi adună copiii.

Lumina focului decupează

întâmplări demult petrecute,

adânc cufundate în măruntaiele lumii;

o floare cusută la ore târzii

şi impresia că suntem împreună,

ca-n ziua aceea, cu uşile ei batante,

în praful căreia m-aş întinde

până când aripile somnului mi-ar închide ochii.

 

Mă pun la adăpost de suferinţă...

Ziua cu uşile ei batante este limita călătoriilor mele.

Ciocnim dureros aceeaşi curbă, aceleaşi ritmuri.

În palme, grindina s-a topit. În cuibul ei,

o floare purpurie îşi stinge lumina.

 

 

Dezrădăcinată

 

Mereu între două lumi. Amândouă curate,

cu ramuri sfinţite de cer şi de ape.

Două lumi în care soarele intră la fel pe fereastră.

Nu pot fi ruptă de ele. Nimic nu mă poate lipsi

de lătratul lung, sfâşietor, al celei dintâi,

în vreme ce a doua palpită ca o sărbătoare

ce nu s-a încheiat încă.

 

O rană care nu mă cruţă şi mă obligă s-o curăţ

până când ultimul fir de sânge se va face

una cu pământul.

Capul meu se apleacă supus

pe lespedea lustruită de ploaie; o penitenţă rătăcită

acolo unde cântarea mea este înşelătoare.

Tot mai adânc, în spaţiul care mă respinge

şi mă ispiteşte, în inima lui îndărătnică

pe care-o umplu cu mine – declicul bătăii de aripi

ce împodobeşte pământul de-acasă.

 

Mereu între două lumi. Ca de zahăr,

dorinţa de-a le păstra pe-amândouă,

eu, cea istovită de larma desprinderii

în care ard apusurile vremii dintâi.

 

 

Întâia mea respiraţie

 

Stalângă mine, Lina, zugrăvind pereţii

cu umbra mâinilor sale. Bălteau cusături

şi-un duh al înserării plutea rătăcit pe afară.

Un loc de tihnă se-ntindea pe sub lampă,

în foşnire de pânze şi aţe,

în ceasul cuprins între cercurile mari

ale braţelor sale.

 

În pulberi calde mă coceam –

fluture crud cu închipuite aripi.

Cu tâmplele mele palide înălbeam nopţile Linei,

în malurile aşternuturilor cu albii lacome

şi-n zborul de sticlă

mai luminos decât steaua îndrăgostitului greier.

Când vocea ei cobora în terţe majore,

în morişcă şi-n scrânciob molatica ceaţă

                                         gonea pe-ntuneric.

 

Degete lungi tremurau în mişcare de molie.

În urzeală, imposibile semne

cu polenul memoriei lor drept mărturie.

 

Aşa a fost Lina.

Un val de pânze anonim înflorite,

un sigiliu pe întâia mea respiraţie.