Poezii de Lorena Craia

Strict translucid

Despre unii oameni se scrie,
Despre unii oameni se cântă,
Mâhnirea, fireşte, rescrie
Despre oameni ce necuvântă.

‘Năuntrul meu bate-n metal,
Ducându-mi spre sine-un afront,
Prea ascuţit şi poate letal,
Din refrenul călugăr şi ciont.

Aş vrea să particip cu pietre
La ce suntem noi – un complot – ,
Dar prin noroi, suntem o luntre
De gânduri, ce stau lângă cot.

Absurdă e lumea cu tine,
Absurd e şi strigătul mut,
Care se pierde peste coline,
Ţinând amintirile scut.

Ce strict e prezentul, se pare,
Cu noi şi cu tot ce-i al tău,
Strict este totul când moare,
Părerile sunt prea de rău.

Se-mbată cu tine copiii
Din noi, care cred în poveşti,
Se-mbată cu tine şi viii,
Din tot ce eşti... Nu mai eşti...


Rugăminte

Surâs de lună între munţi –
Contur ca o sprânceană-a lumii.
Un râu de gânduri peste frunţi
Ar face să-nflorească prunii.

Coboară-ţi vocea în viori,
În inimile dezlipite;
Obraz lovit de-atâtea flori
Şi sufletele ghemuite...

Pe pasul tău să calc speranţa
În mii de cioburi neletale;
S-o spargem, să-nclinăm balanţa
Unei iubiri accidentale.

Mâna ta poartă numai lacrimi
Şi gânduri coapte în amurg,
Din care muşc cu poftă patimi,
Apoi în mine toate curg.

Opreşte ceasul nopţii reci,
Şi mută acul drept în faţă!
Putem să alergăm pe veci
Sau să ne-oprim aici o viaţă.


Lebăda neagră

Sub podul de cobalt apare-o vidră,
Pe malul de bazalt aşteaptă-o hidră;
Se uită ochi în ochi apoi, fatal,
Le-nghite noaptea rece de metal.

Pe vârful unui munte impozant
Se-aşază un cocor de diamant,
Cu aripi translucide, de oglindă,
Şi ciocul gata-gata să mă prindă.

Sub fagul care doar ce-a desfrunzit
M-adun lângă o frunză de granit,
Din palmă ciuguleşte câte-un graur,
Cu pene rubinii şi cioc de aur.

Prin iarbă, de sub lemn şi rumeguş,
Se-agită câte-un cărăbuş de pluş,
Iar luna se aprinde-n colţ de cer
Şi cerul îşi desprinde-o stea de fier.

Privesc la melci sticloşi şi fără case,
La fluturii de noapte de mătase;
Spre-un cerb cu stea în frunte mă îndemn,
Prin vântul, înteţindu-se, de lemn.

Apoi mă uit subit în calendare,
Ştiind că din vapoarele de sare
Iubirea mea nu poate fi iubire,
Decât pe valuri tulburi de safire.

Tristeţea mi-o cobor până pe gene,
Iar trupul sidefiu mă creşte-n pene
Şi-n noaptea ca de smoală, tuciurie,
Mă pierd pe drumuri albe de hârtie.


Chivuţa răsăriteană

Mâna ta miroase-a vară
Ochiul tău, a gând de seară,
Şi-n genunchi, de primăvară,
Înfloreşte-o piatră rară.

Nu-i nici sus, nu e nici jos,
Dar mă taie pân’ la os
Şi nu-mi este de folos,
Când din ea ce-i sec am scos.

Mâna ta, câmp de cicori,
Gândul – drumul pân’ la nori,
Ochiul palid, uneori,
Înfloreşte-n loc de flori.

Nu sunt jos, nu sunt nici sus,
Drum de gânduri m-a tot dus
De la Est pân’ la Apus –
Tot ce-i spus e şi nespus.


Zdrobesc urechea de stâncă – sonet străin

Stau împietrită-n ale tale braţe,
Ca mugur de măceş sălbăticit;
De glasul meu aproape-nmărmurit,
Las versul şubred şi asprit s-agaţe...

Ne repetăm, ades, la infinit,
Cum stelele pe cer se iau de soaţe,
Ţintind în Univers din braţe-n braţe,
Înlocuite doar de ce-i murit.

Mă scrie mâna ta pe un caiet,
Ce se deschide singur şi banal,
Când totul ni se pare desuet,

Gândind la gânduri triste, în duet,
Când ochiul tău îmi pare de cristal,
Tu îl arunci spre mine, în antet.