Poezii de Lorena Craia

Arta de a ne iubi

 

Din gura de leu, mai flămând, mă voi naşte

Eu, ca un pistil, care scurt va străpunge

Prin aerul rar, ce din drumuri mă paşte,

Umbra din urmă ştiind că m-ajunge.

Uşor, pe o frunză, m-aştern lângă tine;

Pământul şi cerul, de mâini ruginii,

Se ţin într-o boltă, iar bolta ne ţine

Departe de fulgii din ierni timpurii.

 

Iubeşte-mă până ce toamna mă pierde

Sub frunze uscate de tei şi castani,

Iubeşte-mă azi, când timpul e verde,

Iubeşte-mă-n ore, secunde sau ani.

 

Dar ceasul de seară se-opreşte – ne-opreşte – ;

Privindu-ne-n ochi şi privindu-ne fix,

Ne spunem zâmbind, nebuneşte, „iubeşte...”,

Apoi ne prelingem, vâslind de pe Styx.

 

Cale-n dar

 

Mă retrag într-un exil,

Până-n luna lui april,

Să mă-ntorc la începuturi

Şi să-mi construiesc pe scuturi

Floarea florilor ce scuturi.

 

Mă retrag în cânt de nai,

Până-n lunile de mai,

Să mă-ntrec în nefirească

Săritură cu o broască –

Timpu-ncearcă-o cheie-n broască.

 

Mă retrag în nod de funii,

Până-n luna unei iunii,

Să mă-ntrec în salt de ciutur

Şi în zborul unul flutur,

Când aripa mea i-o flutur.

 

Mă retrag pe cer, în nor,

Până-n luna lui Cuptor,

Să mă-ntrec în carul mare

Cu cel mic, dar nu ştiu care –

Amândouă, două care.

 

Mă retrag în calendar,

Până-n luna lui Gustar,

Să-mi pun stelele podoabă,

Să-mi fii rob, eu să-ţi fiu roabă – ;

Cerul cară stele-n roabă.

 

Din septembre în decembre,

Zile-mi înfloresc pe membre

Şi te-aştept; ai vrea să-mi fii

Pentru noapte, pentru zi,

Felinarul nostru? Zi!

 

Trece anul, treci şi tu.

Între noi e da şi nu.

De la geam văd cum apare

Valul mării, cât mai mare,

Ce se varsă iar în mare.

 

Şi e frig, e iarnă grea,

Gerul crapă-n fulgi de nea,

Înăuntru-mi tot mă doare,

Gândul către tine-mi sare

Şi pe rană îmi pun sare.

 

Plouă des, plouă mărunt;

Luna martie,-n pământ,

Udă floarea de bujor

Din obrajii care dor

De singurătăţi şi dor...

 

Firesc sedus

 

Când truda unei aripi sure

Mă trage-n jos, înspre pământ,

Tu, dragoste, te faci pădure

Și mă-mpletești într-un cuvânt.

 

Când naltul frunții reci asudă

De pași pierduți pe vechi cărări,

Tu, dragoste, prefaci din ciudă

Un areal de dezmierdări.

 

Când vocea pare că se pierde

Din trup ce-mi șade nefăptură,

Tu, dragoste, din tot ce-i verde,

Mă reclădești, iar, în natură.

 

Și când din toate mă destramă

Și neputință, și alean,

Tu dragoste, te faci năframă,

Pe capul orei din cadran.

 

Ești fanion de mântuire

A sufletului chinuit,

În viața însăși, rostuire

A tot ce-mi este cuvenit.

 

Silenzio stampa

 

În palma mea, cuvântul meu, tu mori.

Din palma mea, cu gândul meu, tu zbori.

Şi te răsfir, şi mă prefir, aşa...

Cuvântul meu, în palma mea vei sta.

Noi doi plătim cu vers peşin, ce chin

Să nu te-aud şi să îmi fii alpin:

Tu cât mai sus, eu cât mai jos, – anost,

În miez de plumb, cât mai rănit şi prost;

Şi cu ce cost, te mai întreb, ce cost?

Eşti fără rost... sunt fără rost... Ce rost...

 

Din palma mea, cu gândul meu, tu zbori

Şi îmi aduci de pe mormânt trei flori,

Îţi faci un drum până la cer din spini,

Cu trepte stând ca nişte pălmi de crini.

 

Şi te răsfir, şi mă prefir, aşa...

Luna curgând de pe un colţ de stea...

O, dă-mi lumini şi mărăcini de pus

Pe pieptul meu, când zbori din el prea sus!

 

Cuvântul meu, în palma mea vei sta,

Pe ochiul meu să te-nveleşti perdea,

Cuvântul meu, cuvântul meu, e greu

Cu iadul tău pe iadul meu, mereu...

 

Noi doi plătim cu vers peşin, ce chin!

Este abis de nedescris şi-i plin

De remuşcări, care ne-nghit flămând,

De aşteptări, care muţesc spunând.

 

Să nu te-aud şi să îmi fii alpin,

Să mă culegi din buruieni de-arin

Şi roua ta pe roua mea, – buchet,

S-ar fi tot scurs şi s-ar fi scurs, cochet.

 

Tu cât mai sus, eu cât mai jos, – anost

Tu când erai, eu nu cred c-aş fi fost

Decât un gram de chihlimbar, gălbui,

Cu tine-n el, cu mine pus în cui,

 

În miez de plumb, cât mai rănit şi prost,

În zile lungi şi vineţii, de post;

Poate doar azi să te iubesc cinstit,

Aşa cum tu pe mine n-ai iubit.

 

Şi cu ce cost, te mai întreb, ce cost?

De ziua mea, Duminică, ţin post;

Pe scrinul meu te redeschizi, cuvânt,

Nu te ating! Te-aş preschimba în vânt.

 

Eşti fără rost... sunt fără rost... Ce rost?

Vine un vânt, bătătorind, din Costes,

Revendicând un trandafir-străjer.

Să-l scuturăm din noi în noi, mon cher!

 

Eşti fără rost... sunt fără rost... Ce rost?

Şi cu ce cost, te mai întreb, ce cost?

În miez de plumb, cât mai rănit şi prost,

Tu cât mai sus, eu cât mai jos, – anost.

Să nu te-aud şi să îmi fii alpin.

Noi doi plătim cu vers peşin. Ce chin!

Cuvântul meu, în palma mea vei sta

Şi te răsfir, şi mă prefir, aşa...

Din palma mea, cu gândul meu, tu zbori,

În palma mea, cuvântul meu, tu mori.

 

Sonet pentru mama

 

De ce n-au scris poeţii despre tine?

De ce Chopin nici azi nu te-a cântat?

Pe chipul tău atât de nuanţat

Văd timpul, care pare că se-abţine.

Peretele odăii s-a zvântat,

În lipsa mângâierilor puţine;

Tu, dragă mamă, nu-ntreba de mine,

Iubirea din iubiri m-a-nveşmântat!

 

Eu mă-ncălzesc la piept străin şi dulce,

Cu inima în basorelief;

Tu, dragă mamă, timpul să opreşti

 

Şi seara, lasă luna să se culce

Pe chipul tău – lumină şi sidef.

Să nu tresari când pleci, doar să zâmbeşti...