Poezii de Lorena Craia

Fantastice minţi, ce minţi...

 

Când singurătatea mută

Ar putea urla orbirea,

Eu îmi pipăi, ca o slută,

Şi turbarea, şi simţirea.

Pe o coardă prea întinsă,

Ochiul mi se balansează,

Iar din gura mai încinsă,

Colectivul îl blamează.

 

A-nvăţa să cugeţi bine

Făr’ de cuget învăţat,

Este înecarea-n sine

Pentru eul deşertat,

 

Fie în nisipul dunei,

Ce de ploaie nu-i atins,

Fie în cocoaşa lunei,

Mestecată-n jar încins.

 

Paradisul desfrânării – suntem iar epigoni

 

Dispare pasiunea din femeie,

Totul devine consumatorism,

Iubiţii stau ciorchine pe-o glămeie

Şi practică de zor amatorism.

 

Apare pe la câte-un colţ de stradă

O haită de posaci, care muncesc

Să-ntindă la uscat, pe balustradă,

Iluzii care ne-ndobitocesc.

 

Acum nu mai e timp de profunzime,

Emoţiile par că nu contează

În oameni, femecaţi cu sărbezime,

Şi poezii care, cumva, nu mai vibrează:

 

*

 

Unde eşti, mioriţă dragă, laie,

Ce mă-nvăţai cuvântul „bucălaie”,

Unde-aţi fugit, luceferi din trecut,

Lăsând graiul din cărţi aproape mut?

 

Unde e floare-albastră a iubirii,

Şi odele lui Voiculescu, mântuirii,

Şi mucegaiul lui Arghezi din Baudelaire...

Ah, binele şi răul lui Voltaire!

 

Se mai vedea lumină în Stănescu

Şi câteodată-n cel ce-a fost Sorescu,

Tot ce-am numit vreodată nălţare şi lirism,

S-a stins contemporan, în cel mai crud cinism.

 

Aţi împuşcat piciorul metric, şchiopătează

O poezie, azi aflată-n metastază,

Şi văd cum rima versului se duce,

Dintr-un condei, punându-i poeziei cruce.

 

*

 

Se pare că-i penurie de studiu,

În tot şi-n toţi găsiţi pornografie,

Şi dac-aţi căuta ce e preludiu,

Nici n-ar conta... „Aşa a fost să fie!”

 

Se folosesc doar termeni superfluu,

De altfel, inutili în combinaţii,

Sperând la recunoaşteri într-un clu,

Prin onomatopee de ovaţii.

 

Pe cine-ntrebi, mai toţi filosofează,

Dar n-au citit în viaţa lor un Nietzsche,

Se-nchină, fac trei cruci de bobotează,

Sperând că Dumnezeu nu îi abzice.

 

Şi nu m-abţin din a fi ambetantă,

Ar fi facil un şoc de mare clasă,

În ochii voştri sunt o diletantă,

Pe când biblioteca-mi este casă.

 

Însă, cu toate-acestea, mă-nfior,

Când văd cum îmi răsare-o bahahuie,

Ce-mi lasă spiritul inert şi-aproape chior,

Cerşind, umil, prostiei, o statuie.

 

Phoenix de onix

 

Şi poate nu-mi pasă de liniştea minţii

Din care ucideţi pasărea phoenix,

Sau poate îmi pasă cum ne mor părinţii

Copiilor lumii, o lume de onix.

 

Şi pe unde-aţi plecat şi de ce aţi murit,

Înainte ca vremea să-şi spună cuvântul?

Unde-s copacii ce s-au desfrunzit,

Înainte ca toamna să zguduie vântul?

 

Şi poate nu-mi pasă de valea în care

Plângem bătrânii de tineri ce-am fost,

Sau poate îmi pasă şi poate se moare

În noaptea eternă, etern adăpost.

 

Nimic de-nţeles într-o lume perfidă,

Nimic de păstrat şi nimic de iubit;

Stingher, o lumină răzbeşte-n firidă –

Peretele lumii de lume zidit.

 

Şi poate nu-mi pasă de liniştea minţii

Din care ucideţi pasărea phoenix,

Sau poate că timpul se ţine cu dinţii

De urmele noastre,-ntr-o lume de onix.

 

Regina de nisip

 

Plămada palmelor terestre,

Meteahna muzelor rupestre,

Orânduite-n sanctuar –

Un orologiu-n estuar;

 

Apele tulburi greu mă poartă

Sub ceaşca cerului cu toartă,

De care mă atârn în vis,

Cotrobăind prin paradis

 

Minunea unui curcubeu,

Descoperită de un zeu,

Devine-n vis realitate,

Pentru o mie de păcate,

 

Desăvârşite într-o doară,

Fără vreo limită precară,

Secretizată de amurg,

Sub norii molcomi, care curg

 

Spre ziua zilelor dintâi,

Spre ora-n care tu rămâi

Atât de mut şi de miop,

La soarele-n caleidoscop.

Vis urât

 

A venit la curtea mea aseară

O nălucă-n lesă cu o fiară.

Se făcea că plouă, deşi toamna

Era jos, în beci, şi-aştepta iarna.

 

Prima oară m-am uitat la lună.

Fiara-n ochii mei cerca să spună

Că-mi dă aur pentr-un pumn de lemn.

I-am pus mâna peste cap, solemn:

 

„Nu ai trebuinţă, ai destul!

Văd că-l porţi şi lesne, şi fudul,

Dar am pentru tine zece cai

Şi piciorul şchiop de la un plai.

 

Poţi să-l călăreşti pe care vrei!”

Fără nicio bază ori temei,

S-a uitat năluca lung, la lună,

Apoi a-nceput şi ea să spună:

 

„Poate ai vreo sanie prin pod”

(Mă uitai la dânsa, cam nărod)

„Păi atunci să vii tocmai la vară!

Iarna îmi fac car, nu sănioară.”

 

Ridicai din umeri, amuţit.

Mintea lor, pesemne,-a asfinţit;

Poate astea toate-au fost un vis.

Mă dezic şi azi de paradis!

 

Stau mai bine singur, în bordei,

Să-mpletesc cuvinte cu hamei,

Timp în care grav, cu ironie,

Mă-ntreb ce-i aşa filosofie...

 

Mâine, ştiu, năluca se întoarce

Şi cu fiara-n lesă, şi cu poarce.

Ce să le mai zic, să scap de ei?

Să le spun că-s sluj la dumnezei?

 

Să-i întreb, întocmai ca un snob,

Dacă-n orzul gâştei e vreun bob,

Negru şi precar, ca o neghină,

Auriu şi copt, pus în lumină?

 

Să-i întreb de acul meu pierdut

Într-un car cu fân, necunoscut?

Am putea să-l căutăm cu toţii,

Poate-aşa stârpim şi idioţii.