în singura noapte
 
trosnesc copacii din toate încheieturile
sună a scrâşnet golurile de aer din lichidul sinovial
şterg oasele cu mâneca pe dos câinii răscoală
aerul din vecinătate/ nu lasă niciun loc să spui ceva/
undeva un iepure intrase în cobză să-şi numere
gândurile în cutia de rezonanţă
înţepenite în poveşti

nu mai sunt puse
boabe la fiert
nici pe masa joasă două mere şi-o pâine cu semne divine
mireasa nu mai face cu apă cruce

în oglindă lăutarul îşi face reclamă  
în privirea lumii nu mai uimesc lucrurile încâlcite
 
un fior tragic îmi aminteşte  
de singura noapte
în care am fost pe muntele sinai şi mi-a fost frig
comparaţiile nu duc la nimic la capătul
drumului sfânta ecaterina ocroteşte între ziduri
osuarul în care
cranii de copii sunt
în deşertul stăpânit de călugăriţe valahe
munte
am coborât fără să mai caut altă potecă
cerusem/ supravegherea milimetrilor de alunecare
 
zidire într-un anotimp
 
plouă din păduri strânse în cer
forme botanice
lipite una de alta îşi agaţă de tălpi singuratice
ultima respiraţie sub pantofi de plumb
fărâmiţând-o
ca pe o rană din trecut
închisă în geamantanul ce înghesuie în el stinse
luminile ochilor
unei nopţi rămase acasă
trează pe marginea patului să spună cum
nicio frunză nu face zgomot în cădere şi nicio urmă nu lasă în aer
pe când aduceri-aminte îşi dau coate şi chicotesc
în zorii zilei
care şi-a uitat numele
 
pe sub arcadele toamnei
 
ramurile copacului dinlăuntru
în faţa soarelui roşiatic şi atât de mare
şi atât de aproape de să-l ating
cu degetele/ reci de atâta uitare de sine/
au devenit
arcade/ aripi moi de pasăre în uimire ce
îmi susţin în amurg
privirile oarbe de lumina din vară
văd parcă prima oară acum
aud şoaptele ca şi cum altele n-am auzit
pe când ultima frunză de pe ramură
se desprinde să-mi fie
stropul de viaţă
pe care-l feresc de ninsoare cu o bucăţică azurie de cer
oh dacă aţi şti cum arde cerul între palme
şi cât de necesară îmi sunt
în coridorul cel mai larg al neştiutului

sublimul strigăt al tăcerii
 
duhul iernii îşi pluteşte ca într-o spovedanie în aer liber
respirul de o clipă între apele unei oglinzi
în care involuntar nu se sar adevăruri
de-ar tânji şi sfinţii dacă ar sta cu urechile deschise să mai audă şi ei
de-ale lumii
bătăi calde de inimi
de care ei sunt lipsiţi tot anul sub hainele zugrăvite în culori reci
cu ochii lor să vadă
mâini puse la tâmplele ce sprijină capul plin
de gânduri pe care nimeni nu se-ndură să le arunce
poate or trebui cândva/ măcar amintirile lor îngălbenite în loc de altceva/
în confesionelul de taină de acasă numai cu tine când stai
până ochii dor în gol pereţii nelumii şi gura se-ncleştează
şi nu se mai aude nici un tril de pasăre decât
sublimul strigăt al tăcerii
ah splendidă în esenţă
această tăcere
ce a făcut să răsară o cale
dar cât de greu să o suporţi când o pui cu tine la masă
să-i dai să mănânce şi ea să se strâmbe
şi tu să o tot îndemni până ce mâncarea se răceşte
şi rugăciunea de început ia sfârşit
în faţa frestrei într-un morman de zăpezi
peste care iarna trece tragând aer rece în piept
în timp ce fredonează sub tălpi un scrâşnet
lângă un copac/ pe care nu umblă furnici/
ce adăposteşte o colivie cu sticleţi aiuriţi de cântat

 
semaforul galben

la ora dezmăţată a spaimei
şerpi de aramă îşi retrag limbile în trup
melci se ascund sub frunze pe când
peşti mari lovesc geamandurile
rămân în afară
în astă lume/ dărâmată de nu mai e o fiinţă/
aduceri-aminte
dintr-un hău îndepărtat de cuminţenii
în ecoul
ce mă opreşte o clipă
ca un viciu într-un timp iritat fragil şi crud
la semaforul galben
când ceasul arată tocmai 12 şi ¼ şi cineva
împachetează curcubeul în timp ce
gust o clipă din toamnă
ca dintr-un bob de strugure răscopt
dulceaţa de stafidă şi pricep
mă aflu la semaforul cu intermitentă culoare
însă la altă zare am înţeles să nu renunţ