Noi începuturi

Când viaţa-i îmbrăcată-n ciuturi,

Ascunde-te în umbra sorţii;

Privirea de pe rău s-o scuturi,

Tu nu te-asocia cu hoţii.

Îmbracă-ţi gândul în debuturi,

De stai tăcut în dreptul porţii,

Să îţi găseşti noi începuturi,

De laşi în urmă, leneşi, morţii.

 

Se strâng hienele la masă

Şi îşi împart cu bucurie

Întreaga pradă, ce-i cărnoasă,

Căci nu le pasă dacă-i vie,

Sau putrezită-n faptul serii.

Şacalii vin, căci văd rebuturi

În noaptea caldă-a primăverii,

Când viaţa-i îmbrăcată-n ciuturi.

 

Priveşti la ei şi te-nfioară

Ce mult se chinuie să-ţi lase

Carcasa de pe suflet goală,

Şi-uscate venele pe oase.

Dar nu-i lăsa să te doboare

Şi-alungă-n depărtare hoţii,

Iar de se-arată când nu-i soare,

Ascunde-te în umbra sorţii.

 

S-or sătura să te lovească

Şi n-or mai sfâşia din tine

Cu gând ca pofta lor să crească,

În timp ce tu cazi în ruine.

Repară-ţi fiinţa. Doaga rea

Să nu le dea prilej la fluturi

Să plece, când să vină ai vrea,

Privirea de pe rău s-o scuturi.

 

Sunt vieţi frumoase, le ştii bine

Şi, dacă te-nsoţeşti cu ele,

Plăcere vei afla şi-n tine,

Cum este-n gândurile mele.

Pe-acestea, cei răi nu le cată,

Şi nu le-admiră idioţii,

Dar binele de-l vrei îndată,

Tu nu te-asocia cu hoţii.

 

Da, uită răul lor cel mare

Şi caută să-nvingi puterea

Ce-o are ura lor în zare,

Aflând în bine mângâierea.

Să laşi dreptatea să-i strivească

Şi să le dea în coaste şuturi;

În timp ce ea o să-i zdrobească,

Îmbracă-ţi gândul în debuturi.

 

Priveşte totul cu iubire,

Căci porumbeii liberi zboară

Şi nu-i atinge-acea simţire

Ce-ar vrea să vadă că-i doboară.

E viaţa dreaptă-n miezul său

Şi ştie să-ţi întoarcă sorţii

În bine, când n-alergi spre rău

Şi stai tăcut în dreptul porţii.

 

Ea te ajută cu-ncântare

Şi îţi deschide-n armonie

O cale nouă, spre visare,

Ca să te-nveţe ce ea ştie:

Să mergi pe drum spre fericire

Şi pe-al tău piept să ai vii scuturi,

Uitând de rău şi ne-mplinire,

Să îţi găseşti noi începuturi.

 

De-ar fi, din larvă transformată,

Să îţi deschizi aripi spre viaţă,

Înalţă-te, căci prima dată

Vii fluturi ţi-au ieşit în faţă.

Şi nu privi înspre cădere,

Ci ia-ţi, în zbor, din aer porţii

De suflu nou, cum viaţa-ţi cere,

De laşi în urmă, leneşi, morţii.

 

De laşi în urmă, leneşi, morţii,

Să îţi găseşti noi începuturi,

De stai tăcut în dreptul porţii,

Îmbracă-ţi gândul în debuturi.

Tu nu te-asocia cu hoţii,

Privirea de pe rău s-o scuturi;

Ascunde-te în umbra sorţii,

Când viaţa-i îmbrăcată-n ciuturi.

 

 

 

Pentru o viaţă mai curată

 

Să răsturnăm plăcerile-n cuvânt,

Din ură în dorinţă-nflăcărată,

Să risipim tot negrul simţământ,

Ca să trăim o viaţă mai curată.

 

Ne-am săturat de astrele căzute

Şi de-ntuneric rece pe pământ;

Când vorbele sunt invers percepute

Să răsturnăm plăcerile-n cuvânt.

 

Căci ne-au lovit amarul şi urgia,

Iar viaţa ne e, parcă, inversată,

Dar vrem să se preschimbe veşnicia

Din ură în dorinţă-nflăcărată

 

De-a face bine şi-a trăi iubind.

Să nu ne ducem veştezi în mormânt

Ci, chiar de-ar fi să ne vedem murind,

Să risipim tot negrul simţământ

 

Şi să ne ancorăm doar în iubire

Cu simţământul şi trăirea toată,

Să ne-ajutăm cu toţii, în unire,

Ca să trăim o viaţă mai curată.

 

Ca să trăim o viaţă mai curată,

Să risipim tot negrul simţământ,

Din ură în dorinţă-nflăcărată,

Să răsturnăm plăcerile-n cuvânt.

 

Perle mii

 

Privind spre ţărmul vieţii mele,

Eu nu mă satur de-ncântare.

Văd perle mii, ca nişte stele

În strălucire foarte mare,

Mă plec să iau acum din ele:

Sunt lacrimi vii de adorare.

 

Când uit de dor şi-nflăcărare,

Eu mă opresc printre surcele

Şi,-n focul dragostei, sub soare,

Mă-ndepărtez plângând, căci grele

Sunt zilele când râsul moare,

Privind spre ţărmul vieţii mele.

 

Dar mă opreşte-albastrul verii

Ce se înalţă-n cer şi-n zare,

Să ducă-n aştri greul serii,

Să-mbrace negrul în culoare.

Deci, aşteptând iar mesagerii,

Eu nu mă satur de-ncântare.

 

Îmi uit trecutul pustiirii,

Când nopţile-au fost foarte rele,

De parcă ura omenirii

S-a adunat cu totu-n ele.

Mă-ntorc şi,-n negura simţirii,

Văd perle mii, ca nişte stele.

 

Albastrul cer îl luminează

Mai mult ca razele de soare,

Şi ştiu că nimeni nu cutează

Să mai oprească-acea splendoare

Ce curge lin, şi chiar dansează

În strălucire foarte mare.

 

Tot vine şi nu se opreşte;

Se-adună-n mări, nu în ulcele,

Şi frumuseţea le-o sporeşte,

Căci sunt curate, ca şi-acele

Sclipiri ce apa le doreşte.

Mă plec să iau acum din ele.

 

Le-nchid în palmă, sub privirea

Ce-mi este plină de-aşteptare,

Şi mă ascund, ca omenirea

Să n-afle razele-mi de soare,

Dar mă loveşte-n gând uimirea:

Sunt lacrimi vii de adorare.

 

Sunt lacrimi vii de adorare.

Mă plec să iau acum din ele:

În strălucire foarte mare

Văd perle mii, ca nişte stele.

Eu nu mă satur de-ncântare,

Privind spre ţărmul vieţii mele.

 

Tu, omule ce-ai doar atele

 

Nu-s frânghii agăţate-n cer,

Să poţi să te înalţi pe ele;

Cu trupul tău cel efemer,

Tu nu ai cum s-ajungi la stele

Ca să dezlegi al lor mister;

Mişcările-ţi sunt foarte grele.

Să mă-nţelegi în toate sper

Tu, omule, ce-ai doar atele.

 

De-o greutate omu-a dat

Când să se-nalţe a dorit,

Căci ziduri nu-s de-escaladat,

Şi trepte spre cer n-a găsit.

L-ar fi străpuns prin cucerire

Şi l-ar fi dat pe un omer,

Dar a aflat o omenire:

Nu-s frânghii agăţate-n cer.

 

Nici n-au fost case construite

Pe-o temelie suspendată,

Căci ar fi toate năruite

Chiar şi de-o ploaie-amestecată

Cu vânt, de nori şi de furtună.

Deci, nu ajung în ceruri rele,

Şi n-au putere, când se-adună,

Să poţi să te înalţi pe ele.

 

Solid prea tare s-a-arătat

Nimicul ce-n sus străjuieşte

Şi ţine pe-om îndepărtat

De soarele ce străluceşte.

E-ascuns de ochii săi vicleni

Şi îi alungă, fiindcă pier

De-ajung aproape, chiar de-l chemi

Cu trupul tău cel efemer.

 

Întoarce-te în gând spre bine

Şi strigă-l, calea să-ţi arate,

Căci numai el te va susţine

Să-ţi construieşti în cer palate.

Pe aripi de-i fi înălţat,

E şansa ta, te leg de ele,

Căci altfel, sincer, niciodat’

Tu nu ai cum s-ajungi la stele.

 

Îţi dau prin vers învăţătură,

Fiindcă la fel am învăţat

Că tot ce e clădit pe ură

În vremuri fi-va demolat.

Eu binele tău îl doresc

Şi plată pentru el nu cer,

Ci-n stele vreau să te-ntâlnesc,

Ca să dezlegi al lor mister.

 

Când eşti de ură detaşat,

Poţi să te-nalţi în fericire,

S-aprinzi vii stele în înalt

Şi să le umpli cu iubire.

Dar dacă răul te doboară

Şi uiţi de slava ce-i în ele,

Nici gândul tău măcar nu zboară;

Mişcările-ţi sunt foarte grele.

 

Eu nu-ţi vorbesc cu uşurinţă

Şi nu mă-nchin la dumnezei

Ce vor să mori în suferinţă,

În timp ce-n slavă domnesc ei,

Ci mă refer, simplu, la viaţă,

La simţul clar, făr’ de mister,

Dorind să afli-n vers povaţă;

Să mă-nţelegi în toate sper,

 

Fiindcă cei răi te-au mutilat.

Din ură scuturi şi-au croit,

Cu sabia în tine-au dat,

Să n-ai puteri să fi zărit

Că aripi poţi în gând avea,

Şi să te-nalţi înveţi cu ele

Cât timp tânjeşti spre-a vieţii stea,

Tu, omule ce-ai doar atele.

 

Tu, omule ce-ai doar atele,

Să mă-nţelegi în toate sper:

Mişcările-ţi sunt foarte grele;

Ca să dezlegi al lor mister

Tu nu ai cum s-ajungi la stele

Cu trupul tău cel efemer;

Să poţi să te înalţi pe ele

Nu-s frânghii agăţate-n cer.

 

Oricine-ai fi

 

Viu, timpu-ţi cere socoteală,

Oricine-ai fi pe-acest pământ,

Că-i lumea dimprejur reală,

Tu n-o înşeli cu un cuvânt.

De-ai vrea s-ascunzi a ta trăire

Te vor chema la judecată

Şi munţii, văile-n zvâcnire,

Când toate-n fel de-a fi se-arată.

 

Se-ascund sub măşti necontenit

Şi nu-şi arată faţa mată

Ci, sub un zâmbet ce-i spoit

În colţ de buze,-şi ascund toată

Mizeria ce zace-n gând,

Dar nu te-ncrede în beteală,

Căci ţie, ca şi lor, pe rând,

Viu, timpu-ţi cere socoteală.

 

Regi şi-mpăraţi, iată,-au căzut.

Slujbaşii ce în jur le-au stat

Ce-a fost ascuns, tot, au văzut,

Chiar dacă cei mulţi n-au aflat.

Nu-i nimeni mai presus de timp,

Iar el te urmăreşte, sfânt,

Şi-ţi stabileşte al său ritm,

Oricine-ai fi pe-acest pământ.

 

Pe toţi din urmă i-a ajuns

Şi, mai devreme, mai târziu,

A arătat ce-a fost ascuns,

Luând la alţii interviu.

S-a scris trecutu-n amintire,

Chiar dacă nu-i scris cu cerneală,

Dar s-a transmis şi prin vorbire,

Că-i lumea dimprejur reală.

 

O zi sau două, poate trei,

Ori poate câţiva ani din viaţă,

Poţi să te-ascunzi, să spui ce vrei,

Să semeni prin vorbire ceaţă,

Dar nu uita că nu trăieşti

De-a pururi pe acest pământ,

Iar lumea,-atunci când nu mai eşti,

Tu n-o înşeli cu un cuvânt.

 

Sunt mulţi ce asta-au încercat

Şi de ruşine s-au făcut

Când traiul lor cel necurat

A fost de cei mai mulţi văzut.

Să-ntorci iar timpul înapoi

Nu vei putea, şi-o omenire

Rişti să te-arunce la gunoi,

De-ai vrea s-ascunzi a ta trăire.

 

Mai bine caută-n prezent

S-arăţi ce-n tine vieţuieşte,

Să nu dai drept la cel absent

Să creadă ce-şi închipuieşte,

Şi nici să nu fii tu surprins

Că ţi se-arată viaţa toată

Când cei ce mai drepţi s-au pretins

Te vor chema la judecată.

 

De te încumeţi să trăieşti

Ca şi cum zilnic judecat

Ai fi de cei ce nu-i zăreşti,

Ai şanse să fii achitat,

Căci pentru-orice eşti pregătit

Şi poţi să-nvingi orice vorbire,

Chiar de în contră-ţi au venit

Şi munţii, văile-n zvâcnire.

 

Eu îţi vorbesc cu bunătate,

Dar ei să te surprindă vor,

Şi să pretindă c-au dreptate,

Lovindu-te cu ura lor.

De-asculţi de sfaturile mele,

Tu-nvingi a lumii judecată

Şi să demaşti poţi, orice rele,

Când toate-n fel de-a fi se-arată.

 

Când toate-n fel de-a fi se-arată

Şi munţii, văile-n zvâcnire,

Te vor chema la judecată

De-ai vrea s-ascunzi a ta trăire.

Tu n-o înşeli cu un cuvânt,

Că-i lumea dimprejur reală,

Oricine-ai fi pe-acest pământ,

Viu, timpu-ţi cere socoteală.

 

Târziu, şi răul a murit

 

Târziu, şi răul a murit...

Din rana rea se scurge viaţa

Sub ochiul blând ce o-a privit;

Se vede-n noapte dimineaţa

Când soarele e-n răsărit.

 

Ce zâmbet fin şi nelipsit

De la prohodul celui rău

Se-arată-n ziua ce-a venit,

Căci în sfârşit, în simţul său,

Târziu, şi răul a murit.

 

Azi, bucuria-i umple faţa

Acelui bine ce,-aşteptând,

Credea că-l va învinge greaţa,

Deşi vedea cum, rând pe rând,

Din rana rea se scurge viaţa.

 

Ar fi putut ca, oţelit,

Să sară, răul să-l doboare,

Dar să se-ncurce n-a dorit

Cu viaţa rea, ce parcă moare,

Sub ochiul blând ce o-a privit.

 

S-a dus acum în hău şi ceaţa

Ce-n simţul binelui a stat

Cât timp văzut-a că-i dulceaţa

Mereu ceva de lepădat.

Se vede-n noapte dimineaţa!

 

În zori, doar binele-a trăit,

Fiindcă lumina e prea mare,

Iar răul nu putea, dosit,

S-aştepte încă îndurare

Când soarele e-n răsărit.

 

Când soarele e-n răsărit

Se vede-n noapte dimineaţa,

Sub ochiul blând care-a privit,

Din rana rea se scurge viaţa...

Târziu, şi răul a murit.