Poezii de MIHAI MERTICARU

CHIP FĂRĂ CHIP

Sprijinit în cârjele melancoliei,
     cu buzunarele pline de finitudini,
     șchiopătând prin funinginea mileniului
     covârșitor de absurd,

     în ritmul melodiei vieţii,
     meditezi la o moarte de probă,

     cădere în haos, în ecoul stării de a inexista,
     traversând o vale întunecoasă care
     te aruncă în propria abisalitate

     din preajma hotarului dintre lumină și beznă,
     dincolo de care bântuie împărăţia murităţii
     fără prezent,
     născându-te dintr-o moarte și intrând în alta,

     în impermanenţa unor lumi paralele,
     eliberat de spaţiu și timp,

     semn al unui tainic echilibru între fiind și
     nemaifiind,
     reflectare în propria umbră ca perspectivă a
     neantizării,

     a dece-ului fundamental al întoarcerii la
     începuturi,

     în golul tăcerii umplut cu
     chipul fără chip
     al nimicului...

SERENITATE

În această tăcere de cremene
     din văile îngândurării umbrite de
     năluci fugare, întâmplări cu chipul acestei lumi,

     aud cum se îngână galaxiile,
     cum se ciorovăiesc secolele cu mileniile
     ori se ţese covorul uitării din urzeala
     orizonturilor

     sau se destramă fiecare vis
     abia întrezărit printre umbre nevăzute.

     de aici pot să disting chipul absenţei
     într-o adunătură de nimicuri multiplicate
     în ecouri.

     simt cum prin mătasea privirii
     se pritocesc toate amintirile sorbite
     de gura fără margini a hăului.


     coloanele de marmură neagră ale nopţii
     îmi împrospătează continuu uimirea
     voluptăţi furtive.

     din demultul departelui vaporos
     până dincolo de dincoloul galactic,
     se cerne o muzică pancosmică.

     mestec pâinea indiferenţei inerţiale,
     scriind și tot nescriind la acest tratat despre
     neant, în timp ce porţile veciei reci
     se închid pentru totdeauna în urma mea.

     simt cum pot să fiu fără să fiu.
     deasupră-mi stelele freamătă-n coruri,
     semn că m-am împăcat cu soarta
     și cu apusele doruri...

FANTASME

Aşa dintr-odată,
     la lumina unui fulger globular,
     o apariţie fantasmatică,

     din departele demultului şi demultul
     departelui,
     îmi apare în față TATA,

     mai scund şi mai tânăr decât mine;
     gheme de muşchi îi jucau sub piele,
     surâs ireal, cămaşă albă, imaculată,
     frunte cotropită de riduri,

     brazde proaspete sub unghii
     (din pământul spoliat în 1959),
     picioare goale mângâind ţărâna
     (scumpă şi dragă inimii sale),
     un spic auriu de grâu după ureche,
     o pâine rumenă sub braţul stâng.


     te aştept DINCOLO, mi-a spus scurt,

     avem multe de discutat,
     vom avea și timp îndestul.

     ecoul pașilor călcând pe frunze uscate
     îmi răsună și acum în urechi.

     în surdină se aude cântecul unei lebede,
     de pe o rană a cerului, soarele din ochii mamei
     îmi  trimite cele mai călduroase
     raze...