Poezii de Mihaela Meravei

Tainiţă de lumină


împrăştiate-n patru zări sentimente
nedezvăluite nici măcar în Tanach
se descompuneau sub agonica luptă
dintre păcat şi neprihănire

eu însă-mi mă lăsam robită
de întrebarea veşniciei
ce-ar fi-ntunericul fără de lumină
dar fără-întunecime
ea cine ar deveni

am săpat cu degete osândite
locul adânc din inima pământului
unde să-mi pun cuvintele la înmugurit
strivind cu călcâiul iubirii celelalte îndoieli














M-am trezit în altă viaţă


ca un copac încă verde
m-am trezit în altă viaţă în timp ce
mă întrebam cutreierată de omizi
de unde îmi mai trag vigoarea
dacă m-au osândit atât cerul cât şi marea
de ce n-am putrezit

întorcându-mi viaţa pe toate părţile
să văd pe unde s-a despicat
căci îşi făcea lumina drum
ca-ntr-un regat
prin omenescul meu păcat
am găsit locul inimii gol
în cuibul ei
doar pene de cocor şi un condei














daţi viaţa mai încet


rotiţi butonul vieţii şi opriţi-vă o clipă
din maratonul acesta infernal
din salturile făcute cu membre de leopard
şi inimă de iepure
peste gardurile vii ale conştiinţei
lăsaţi iubirea să vă ajungă din urmă
să vă poată îmbrăca scheletele de cenuşă
ca mai apoi să vă ridice pe frânghiile
fosforescente ale inimii
tocmai sus pe vârful Omu
numai de acolo veţi putea descifra
semantica luminii
















vremea mieilor


atât de aproape de ale cerului porţi
aripi albastre
despică-anotimpul
întinse-n eter precum două bocaporţi
când bate-ntr-un clopot de sticlă
timpul

ţurţuri de-aramă la uşi străjuiesc
dansul luminii la balul canonic
umbre obtuze târziu întâlnesc
raze de aur
despletite bucolic

în zări se-mpleteşte fum cu pământ
amirosind a mir tămâie lavandă
e vremea mieilor cu moale veşmânt
ce dorm pe macat călduros de olandă













până la limită


aerul verde al Edenului îți inundă plămânii
când te ierţi pe tine începi să exiști
ștergând cu mâneca ultima trăire
lipită de lentila aburită a zilei
te dezminți de ultimul păcat

prin tine însuți te cureți
să poți înmuguri
trebuie să scuipi în sânul pădurii de trei ori
să-nveţi să respiri până la limita cu albastru
apoi să-ţi priveşti viaţa în ochi


















cel vinovat de iubire

cel care s-a abătut asupra mea
cu un sărut
îmi schimbă sângele
ochii mi-i dă veşniciei cu împrumut
îmi schimbă -
de parcă ar fi un şarpe fără limbă -
sufletul

mă încrunt
mă răzvrătesc îmbujorată
sânului stâng vorbesc
i-aş trage un stol de cuvinte peste ochi i-aş presăra
boabe verzi de cafea în cearcăn de deochi
să mă țină minte
aş ispiti zorile cu o îmbrăţişare
cu o iubire sau o mirare...

dacă nu aş fi atât de bine înfiptă în lumină
i-aş aduce pe rol numai obidă şi vină
dar înţeleg că cel mai vinovat de iubire
este sufletul meu
îndărătnic din fire...










în acelaşi clopot

seara se apropie cu paşi moi ca o şopârlă aurie
prin suflet îi simțim respirația
cum un fior aprinde nisipul din canionul gândurilor

curând vom avea parte de o altă formă de iubire
ceva asemănător cu nuntirea florilor la apus
se spune că trebuie împărtăşit acest moment
precum o picătură de rouă în crepuscul înjumătățită
visele trăite în doi au privilegiu de a deveni amintiri
când vine noaptea se aude un singur somn
din două inimi în acelaşi clopot

asculți?

























pulsul

paşii mei au adormit sub sărutul ploii
nu s-au diluat în asfalt tălpile
gândurile nu s-au sinucis
topită de prăbușirea astrului
lumina alerga nebună să se ascundă
în spatele umbrei sufletului tău
într-un joc hazardant cu rusalii

am înțeles cât de fierbinte îți era sufletul
abia când am mirosit a mere coapte,
cât foc şi artă au murit şi s-au născut
în aceea secundă a universului dintre noi

erai ceva de demult un adânc în înălțare
un fel de amestec între rugăciune și astrologie
un complot al respirației cu tăcerea…
ceva-ul dintre nimic si tot

probabil tu îmi erai viața poeziei în timp ce
eu luam pulsul ei














cu toate acestea

așa cum treci cu bocancul sfâșiat
prin fața gărzii de onoare a timpului
tu nu ești ”Soldatul Universal”
nituit în toate punctele cheie ale sufletului
nici soldatul meu
dacă mă gândesc mai bine
ai putea fi reflexia femeii
în oglinda cenzurată de timp
o lamă de oțel cu două tăișuri
unde pe o parte este cerul și pe cealaltă pământul
cum pe undeva iadul
dar pe unde oare raiul

cu toate acestea mi se aude inima cum tropăie
când treci desculț prin mine sub clar de lună

















perechea mea de aripi

am salvat pentru tine
câteva perechi de umbre
proiectate pe peretele ridicat
la frontiera tăcerii
împotriva păsărilor desprinse din haita
devoratorilor de emoții

erau cele mai perfecta umbre ale zborului
de atâtea ori prăbuşit înaintea conceperii  
izgonit împietrit…

am salvat pentru tine inconştient
și perechea mea de aripi
umbra lor îți stă și acum în palme așteptând
să ni se nască zborul
în timp ce tu îți jupoi viața de vie și râzi