Poezii de Nicolae Vălăreanu Sârbu

Tăcerea se înveleşte în fibre de in

În inima ei zvâcnind la suprafaţă
sângele străluceşte ca o zmeură coaptă
strivită în palmă.

Trupul tămăduit de aşteptare
se-nfruptă din aceeaşi pradă,

înlăuntru este o risipire de iubire
sub pielea fierbinte de miere.

Tăcerea se înveleşte în fibre de in
într-o ţesătură subţire de lumină,

altă nemărginire nu mai încape
în pieptul ei cu miros de mirodenii.

Un zvon de neuitare îşi întinde tentaculele
dincolo de ce înseamnă contur
pe văile pădurilor nopţii.


Tot ce se adaugă

O fereastră deschisă-n univers
prin ea vezi anotimpurile cum trec,
ating pământenii-n gânduri şi-i cheamă,
să caute porţi prin alte sisteme şi dimensiuni,
buchet de împliniri visate.

Tot ce se adaugă
în şuvoiul în curs al fluviului astral
desăvârşeşte conturul imaginaţiei
până la depăşire.

Lumea împrumută fantezii realizabile-n timp,
înrolate în dorinţe inedite
ce se distanţează de tot ce-i cunoscut,

gânduri din gânduri se hrănesc
până la nesfârşitul împlinirii,
de tot ce cunoaşem se topeşte-n relativ.

Ai putea să crezi că este neimportant
pentru această nemărginire,

dar ea se întreabă mereu
unde-i sunt muritorii?

Urmele lor cresc prin forme adăugate.


Întunericul nu se dezminte

Cine-şi poate explica
existenţa ruptă din desfăşurarea ciclică
ce se reia în alte forme neştiute?

Mai aproape decât cuvântul este lumina sa interioară
cu aromă de busuioc de care se tem porţile iadului
şi se închid fără voie,

în lumea de dibncolo
unde există aceeaşi dihotomie.

Întunericul nu se dezminte, se ţine după oameni
nimeni nu este ferit de întâmplări,
prevederea trebuie să fie ca o rugăciune.

Se pun întrebări, se fac multiple analize,
se caută mereu certitudini
şi ele devin relative,

chiar şi-n lucruri ciudate apare un semn,
nicio posibilitate nu se pierde
deşi par de nedescifrat,
se-mbracă-n forme care revoluţionează.


Curg mai mult mânii decâ iubiri

Nu se mai câştigă la noroc
unde zăvoarele trase, au în spate calcule binare,

după orice întâmplare nimic nu-i previzibil
curg mai mult mânii decâ iubiri.

Se defrişază de înţelegere orice teamă
şi alţii învăluie giuvaiere în umbre.

Este o formă ascunsă ce prinde rădăcini,
o sincopă ajunsă la sânge.

Unde nimeni nu vorbeşte
tăcerea orbecăie prin întuneric,
o şoaptă tot scapă pe la colţuri

şi se preia din gură-n gură.

O întrebare naşte altă întrebare,
o lipsă de răspuns aduce suspiciune continuă.


Alcătuire

Seara mirositoare a cimbru şi mãrar
era înghiţitã de noapte.

Când pãşeai prin odaie cu chipul tãu nãscut din silabe,
cu vocale urcãtoare pânã la bezne,
simţeam un fior
cu miros de cimbru copt
şi de mãrar verde tocat.

La fereastrã
treceau într-un miraj
caii lunii.

O aromã de noapte îmbãtrânitã
îmi cãdea peste scris ca un somn
şi totul se umplea de mireasmã tânãrã
ca o luminã difuzã neperceputã de umbre.


Lasă urme ca pe zăpadă

Se învineţeşte de durere şi-i cade capul de somn,
o linişte de miere se cuibăreşte în simţuri

Va avea în genunchi puterea,
voinţa inimii de a se ridica din nou
să îmbrâncească pe scări tot ce s-a întâmplat?
Nu ştii ce izvoare mai sunt, dar sunt.

Cu pinteni la picioare zilele aleargă, se duc
nu poţi să le împiedici decât să ţii pasul.

De chihlimbar ochii ei se conturau în fulger
ce scapără fără să atingă,
lasă urme ca pe zăpadă.

Nu sunt atras de genele false
vreau sub mătasea moale să pipăi sânii
între şoapte care vibrează pe corzi.

Unde răsare soarele
caii dimineţii aşteaptă să fie călăriţi de magi.

Lumină,
în ce spirală să mă înalţ
ca să mă întrec cu ei?


Doamnă

Am scris pe file brodate cu iubire
cuvinte caligrafiate-n poezie,
sunt pentru tine doamnă, la venire
dar grije ai, să nu fie târzie.

În vara asta leneşe şi caldă
nimic nu este foarte important,
norii grei în apa lor se scaldă,
visul nostru-i plin şi eclatant.

Vin anii grei de brumă şi de ger
când viaţa trece-n grabă fără tihnă
iar timpul nostru-i pasager
şi nesfârşitu-i pace-n odihnă.

Mă strâng în carte din poeme
nu mai aştept niciun răspuns,
aş vrea de poţi cât este vreme
cu mir pe frunte să fiu uns.

La masa mea de scris de-acasă,
o lume de tăcere mă îndeamnă
fără nicio nuntire de mireasă,
să te iubesc frumoasă doamnă!

Te aştept demult

Cu gândul dimineaţă-n cuvinte, îţi scriu.
Cu ochii deschişi am simţit că visez,
am în ei tot ce-au văzut şi nu spun,
surâsul te poate atinge c-o lumină celestă.

În trup am scorburi împrumutate de păsări.

Târziul îmi dă un sentiment al pierzaniei,
mă străbate o dorinţă de carne
prin care se plimbă nervii, se scutură de dorinţe.

Te aştept demult şi-ţi scriu fără rost.

În mine se-ntrec vânători de năluci, crini cu mirosuri tari,
cine se-nchide-n cuvinte, în poeme va dăinui.

Pe ochi îmi cade o înserare de vorbe,
lumina cu pielea subţire ce străluceşte.
De inima mea se prinde un dor
cât plecarea ta-i rămasă în sânge.

Câtă tăcere-i ruptă din cer oarbă de noroc?

Întors din drum cum norii de vânt
plouă cu fulgere ca şerpii de piatră,
şi cad undeva pe câmpia încinsă
cum lipeşti pe coapse săruturi.


În râul cu mori

Cine dintre noi uită cum se-nfiripă iubirea
îi rămân doar ochii care înfruntă fantomele nopţii
urme ciudate care-i încearcă simţurile.

Nervii să-l bântuie, să moară de dor.

Cu sunete de maci învăluite întunericul doarme,
stelele îşi ocupă locul destinat
nu m-am desprins de simbolurile clasice
mai târziu o să torn în cerneală iluziile pierdute.

Alţii le beau împreună cu îndoielile prezente.

Am potenţat realitatea cu visul, am căpătat încrederea,
lovitul se ridică iarăşi în picioare
de se lasă învins cel de neînvins, să se mire ceilalţi.

Şi
pune-ţi o carafă cu vin pe care-l beau stareţii
după o rugăciune spusă cu gândul departe.

Cu ochii scăpărători de iubire, femeia
cade peste mine în mici cascade
dând frâu liber iubirii cu apele învolburate.

În râul cu mori se macină vorbele.


Nimic nu întrece voinţa

Caligrafia scribilor
ridica arta scrisului de pe vechile papirusuri,
o scoate la suprafaţă odată cu conţinutul legii
care-i mai presus decât pieirea omului
şi nu putrezeşte sub cenuşa şi nisipul timpului.

Scoate la lumină faptele regilor
şi bunăvoinţa ori înverşunarea zeilor
din deşertul extins.

Nimic nu întrece voinţa
de a şti de unde venim şi ce drum alegem,
să îngropăm veac după veac în trecut
pentru ca-n viitor alţii să repete,
să dezgroape cuvântul şi obiectele
lăsate-n ascunsă moştenire.

Eu sunt cel care vă las patima
de a muri într-o lume
care lasă urme
ce trebuie cândva găsite şi descifrate.


Urcătoare prin trup

Niciodată n-am fost cum am vrut,
ci doar o formă a luminii din gând
cum copiii în dorinţa unei mame.

Tu
îngenuncheată
cu sufletul pe lespezile ursitoarelor
înfumurate
mă străbaţi urcătoare prin trup,
iederă oarbă-n spirală fluidă
până-n cerul cărnii utopic
unde aştept întâmplarea,
mă supun...