Autoportret

 mă regăsesc în fiecare clipă de tăcere,   
 împodobindu-mi  fruntea cu raze din
 "corola de minuni a lumii”,   
 îmi spăl sufletul în lacrima universului,   
 și...mă las copleșit de-o simplă  mângâiere... 

o iubire de toamnă

...doar o rază de lumină   
 și o pată de culoare   
nori ce pleacă
vânt ce vine
 lucrurile toate cântă în mirifica grădină
  
 totu-i vis
 e simfonie pe paleta de culoare 
 
lumea toată  
se cufundă  într-o mare de iubire.

Toamna ce-mi picură din buze


 aici mi-am regăsit sălășluirea
 într-un binecuvântat cuvânt
 scrijelit în colțuroasa piatră-mormânt

 aici zac eu
 în teama nedefinită ce mă țintuiește-n umbre
 povestindu-mi iubirile trecute ce le-am uitat pe buze
 atârn voința de-a trăi în mormanul de necuvinte

 și rând pe rând  plâng
 plâng din mine tăcutele frunze-
 iubirile trecute ce le-am uitat pe buze

 aici zac eu
 impetuos portret cu aură de suflet dezgolit
 de patimi desfrunzit
  lipesc din noianul de frunze câte-o toamnă

 o toamnă  ce-o  simt cum picură din buze.
                                                                                  



La surechit!

        (dedic aceste rânduri prietenului Valeriu, și nu numai,
dedic aceste versuri celor care știu să prețuiască
nectarul zeilor-vinul, și mai dedic aceste rânduri
celor născuți la vreme de surechit... inclusiv mie!)


Căzut’au toate frunzele din vie,
dându’și obștescul lor sfârșit sărutului de glie,
s-au copt în draci toți strugurii'n ciorchină,
de teama brumei, ce’o să vină,
bob după bob se-înnobilează cu aroma cea fructată,
ca semn de aleasă prețuire al gliei-mumă, al soarelui-tată .

Pe dealul viei satului din hat,
s-adună'n cete de războinici întregul nat,
cu coșuri de nuiele înarmat, cu cânt de drag, cu voie bună,
pornesc eterna ofensivă a transformării bobului rotund în stropul viu al graiului de lună,
 
coș după coș s’aburcă în căruță,
la fiecare coș, coconu mai țucă o mândruță,
nu prididesc a șede până ce via’i gata,
la loc de cinste, a primul ciubăr, aleasă-i fata...
desculță, cu poala suflecată pană'n brâu,
zdrobește bob după bob... și mustul curge râu,

când curge mustul, e semn divin al purității viei ,
e sângele ce curge din milenare vene ale gliei.

Se lasă-o vreme scurtă, la pritocit, în tihnă...
se toarnă în butoaiele curate, aici n-are hodină,
el bulbucește,
bulbucește,
bulbucește...
pan'se așază încet,
încet,
încet...
apoi, se limpezește...
la șase săptămâni s’astâmpără din joc,
taman atunci, când, gazda’i urează...

  „Mult Noroc!”

„Poftiți cu toții,
poftiți de beți...
beți din nectarul zeilor străbuni,
îmbălsămați veți fi de dor,
de drag,
iubire...
tăteee...izvorâte din genuni!”



                                               încă un pas... la 16 octombrie 2016

Motto:"Dumnezeul meu, dacă aș avea o bucățică de
viață...N-aș lăsa să treacă nici o zi fără să le spun
oamenilor pe care îi iubesc, că îi iubesc. Aș convinge
pe fiecare femeie sau bărbat spunându-le că sunt
favoriții mei și aș trăi îndrăgostit de dragoste."

Gabriel Garcia Marquez


cu fiecare clipă pășesc în univers
cu fiecare cuvânt nerostit
înnobilez sufletul cu un vers
și-n zborul meu ancestral
adun în pumni praf stelar
pe suflete deschise cu drag îl presar
trăiesc minunea lumii cu fiecare clipă
cu fiecare ceas
din zborul meu spre înalturi...
oare
cât a mai rămas?

...mai fac un pas în Univers!