LA ÎNCEPUT A FOST…

 

Mă răscolesc tăcerile cuvintelor,

Gândind c-acestea nu s-or mai rosti,

Mă dor nerotunjimile pământului

La polii nopților furate dintru zi,

Caut profund tăcerea cuvintelor iubirii

Din nopțile cu lunăși stele aurii,

Pe care știu să le rostească numai mirii

Cand daruindu-se iși zămislesc copii,

 

Tăcerile din mări chiar înainte de furtuna,

Fug de nesincera și prefăcuta lor duplicitate,

Care se- aseamănă doar cu tăcerile din luna,

Când fără de încredere ne-ascude-o jumătate

 

Și sunt tăcerile mormintelor fără de nume

În care lutul a- nghițit destinul copiilor eroi,

Suflând trista tacere a dorințelor postume,

Ca un preludiu al disperarii tăcerilor din noi,

 

Neurletul acestei neputințe înspăimântă,

Lipsa curajului de-a nu-ți tăcea iubirea,

Eterna omenire a tăcerilor care cuvântă,

Doar netăcerea ta, a continuat zidirea!

 

LUMINĂ CE-MI EȘTI

 

Sărută-mă umbră și strânge-m-aproape

Și mângâie- mi părul cu degete fine,

Sărutul din raza de stele pe pleoape,

Mă-ndeamnă spre noaptea de vis făr’ de tine.

 

Tu-mi dai intuneric, ea-mi este lumină

Și ruptă-ntre două iubiri absolute,

Conjur inocenta din calea divina

Să-mi mângâie cerul de-alegeri pierdute.

 

O umbra-mi, doar simpla mea urmă de  trup,

Umila traire în mine ce zbate,

Lumina-n priviri ce nu vreau sa o rup,

Să-ngrop veșnicia în van de pacate.

 

Doar tu, umbră a mea, lumină ce-mi ești,

În lumea din visu-mi adesea pierdut,

Ești cale și pildă nescrisei povești,

Ești clipa iubirii ce nu a durut.

 

ATUNCI NEPREGATITĂ DE-A TRAI

 

Mă doare dorul din a lumii înserare

În care suflete și stele sunt aruncate la-ntâmplare,

Carul cel mic, înaintea sufletului mare,

 

Mă vindecă lumina și curățenia gheții,

Căldura flăcării în pura perpetuare-a vieții,

Roua din flori înaintea ploii dimineții,

 

Mă doare, vindecăși iar mă rog la Tine

Ca protezarea sufletului meu olog de bine,

Să nu fie doar trecere în sine,

 

Să fie o creație de împlinire-a sorții,

De neîncredere indusă a siguranței morții

Și o eternă cheie de deschidere a porții,

 

O poarta a edenului pierdut,

A-ncrederii în bine și în absolut,

A-ntregului frumos pe care l-am vazut,

 

Simțit, trăit, visat și răstignit

Atunci când însămi am greșit,

În viața pentru care am venit

 

Din infinit când m-am nascut

Și poate nici atunci nu am stiut,

Ceea ce nici până acum nu am recunoscut,

 

C-am fost și sunt înspăimântată de a fi,

Că sunt și-am fost nepregatită de-a trai,

Aici, atunci, pe acest pământ al oamenilor vii.

 

O PASĂRE A CENUȘII AURII

 

Pierd dimineți gândind la nopți

De suflet dăruit iubirii,

Pierd ale vieții-ntredeschise porți

Smulse eternului și nemuririi,

 

Pierd dăruindu-mă-n absurd

În lumea viețuirii cotidiene,

În care nu mai văd și nu aud

Mesaje nelumești, nepământene,

 

Mă pierd într-un enorm eter

De beatitudine și pace

În care dintru începuturi sper

Și care e destinul care-mi place,

 

Mă pierd și mă creez spre-a fi

În mantia magicianului de foc,

Spre-a făuri și a uimi,

În logica lumescului, apocaliptic joc,

 

Pierd și mă pierd și apoi iar mă regasesc

Intru iubirea veșnică a paradisului lumesc,

Intru a tot ce-nseamnă legea de a ști,

Intru a tot ce-nseamna dăruirea de-a iubi,

 

Ma pierd precum o pasăre pe cer

În visele pe care eu le sper,

O pasare-a cenușii aurii,

În definirea sinelui de-a fi.

 

O STEA

Pe cerul nopților pustii de stele

Din universul gândurilor mele,

Lumina smulge întunericului din privirea mea

O mica si stingheră, nemuritoare stea,

 

O constelație-ntreagă topită-n expansiune

De dragi trăiri în suflet, de gânduri și minune,

O stea, o vie a trăirii mele călăuza,

O stea ce scris îmi este săîmi devină muză

 

În înserarea depărtărilor de bine,

Când deseori chiar fuga de suspine

Măține prizonieră-n labirint,

În labirintul tăcerilor ce mint

 

Și fulgere de-ar cerne bezna primordială,

Cărarea spre ieșirea din viețile de smoală,

Măcar și o secunda în strălucirea lor de sine,

Să lumineze-n taină cărarea către tine,

 

Spre tine dragoste, spre tine fericire,

Spre tine împlinire și vesnică iubire,

Spre tine libertate de vis și dăruire,

Spre tine veșnic oprimată omenire.

 

OAMENI ȘI VISE

 

În noaptea asta lină

De-arome și lumină,

Privesc pe cer o stea

Iar toată bolta-n stele este o dorinț- a mea,

 

Am prins dorințe-n stele,

În visele-mi rebele,

Fără săștiu că steaua e lumină

Și nu are rădăcina,

 

Dac-aș fi pus în crengi, în ram, în frunze,

O parte doar din visele-mi difuze,

Prin rădăcină ele ar fi ajuns la porți,

La poarta dragilor mei morți,

 

Să ne-amintim trecute, frumoase amintiri

Din fila vieții noastre, din ale ei trăiri,

În flacară de cearăși lacrimi în privire,

Să ne-ntâlnim în pragul dinspre nemurire…,

 

Așa din stele, eu zăresc doar cruci,

Pe dealurile mute, cu forme de năluci,

Și orice fac, potrivnic mi-e dorințelor șuvoi,

Nu mai am forță s-aduc oameni și nici vise înapoi.

 

PUTERE DE ANOTIMP

 

În nopți de-ngândurare si de teamă oarecum,

Mă- ntreb fără să mai rostesc eterne șoapte,

Cum oare săîți spun de abia-n acest târziu, acum,

Că-ți sunt o simplă muritoare în a vieții noapte?

 

Că sunt în viața ta aceeași salcie înflorită

A cărei albe, neculese si preacurate flori,

Cad și se contopesc pierzându-se într-o clipită,

În infinita albie a râului fără culori,

 

În toamna urgisită de ploaie deplorabilă,

Plete bălaie-n frunze răvașite cad și pier,

Cu neputința dintr-o boală incurabilă

În care totuși eu mă mai înverșunez să sper

 

Că iarna nu mă poate frânge într-o puritate

Pe care însămi încă nu doresc să o- nțeleg,

În care totul îmi este înghețat și toate

Sunt prinse în destinul alb al propriului întreg,

 

Așa cum eu acum, voit,  sunt încă prizoniera ta,

Ca într-o colivie încuiată doar de timp

Și măîntreb, de-atunci, acum și poate pururea,

Cu ce drept ai asupra-mi putere de anotimp?

 

RIMA DIVINĂ

 

O lebădă albă e luna pe al nopții cer,

Sălbatic încă mai visez, mai îndrăznesc  să sper,

Privind la nori ca la o inspirație disperată,

Care expiră toata bolta zărilor deodată,

 

Lumina nu e mângâiere, este roșu foc,

Născut în dansul pătimaș al fulgerului joc,

Când vântul prăbușit din cer ades, ursuz, neblând,

Mușcă în setea-i nelumească din cer și din pamant,

 

Natura- si cânta aria trecând peste refren,

În versuri făr’ de rimă de care eu mă tem,

Mă tem că lipsa poeziei asemeni unui cânt

Dezlănțuie urgie în cer și pe pământ,

 

Și nu mai contenesc în a spera în armonie,

În măreția lumii și a naturii poezie,

Pe un pamânt al soarelui fără de eclipsă

Și-al nemuririi noastre după apocalipsă,

 

Natura să-și rimeze la perfecțiune versul,

Doar cerc perfect descrie-n stele universul,

Așa cum Creatorul în noastrele geneze,

A dobândit ca însăși viața să rimeze.

 

SFÂRȘITUL ÎNCEPUTULUI

 

Viața uneori îmi pare o ambiguă bariera

Care închide universul clădit din dimensiuni,

Îmi pare o seducătoare tendință efemeră

De cautare-n rătăcire a oamenilor buni,

 

O limită indusa a toleranței la durere

A unor trupuri zămislite în vreme de război,

În care dezbinarea, ca unică plăcere

Unește suflete de oameni, doi câte doi,

 

Îmi pare-o ne-nțeleasă, singulară unitate

A unor prefăcute gânduri fără de control,

O zbatere în lanțuri fără de dreptate

În piesa unor personaje fără rol

 

Și singura ei logică terestră,

E trecerea în care însăși se consumă,

O trecere dorită a fi fiind ecvestră

Dar care-i deseori tardivăși uneori postumă,

 

Cât înțelegerea umană, adesea doar ecou,

E simplă repetiție obsesivă, nefirească

A acceptării universului cel nou

Spre iluzoria pace pământească

 

Și totuși nașterea este lumină-n sine,

O ideala speranțăîn necunoscut,

O luptă persistentăși subtilăînspre bine,

A noului sfârșit, cu propriul început!

 

SINGURATATE

Umbra amintirilor

Cenușa iubirilor

Vis trecător,

 

Calea spre vise

Ganduri permise

Eu muritor,

 

Dragoste-adâncă

Putere de stancă

Nemuritoare,

 

Definitivă

Evolutivă

Turburătoare,

 

Umbre de gând

Zgomot de vânt

Doar o speranță,

 

Vis de-a trăi

De-a izbândi

Nesiguranță,

 

Cerc fără centru

Dragoste pentru

Eternitate,

 

Eu fără tine

Surghiun din bine

Singurătate.