Poezii de Silvana Andrada Tcacenco

IUBEȘTE-MĂ STRĂINE

Iubește-mă străine,

Iubește-mă destine,

Iubește-mă in sine

Și mai apoi să-mi spui,

În lumea nimănui,

Că sunt a orișicui.

 

Nu-mi îngheța în iarna,

În ropote ce toarnă,

În zgomote de goarnă,

 

Ființa mea jertfită,

Uitată de ursită,

Și ție dăruită.

 

Nu-mi tălmaci în gând,

Al vorbelor vesmânt,

Fără de legământ,

 

Caci vreau sa fiu fărâma

Din partea ta cea bună,

A cerului tau lună,

 

Ce-ți strălucesc în noapte,

Te mângâie în șoapte,

În dorul tău de fapte.

 

Destine greu și trist,

Mă zbat ca să rezist,

Prin tine eu exist

 

Și-n lumea care vine,

Destine tu străine,

Eu te-oi iubi pe tine!

IUBIREA CA OTRAVĂ

 

Mai lasă-mi încă zborul, să mă agăț de cer,

Să mângâi dând din aripi urcarile-mi prea grele,

Să-nvăț din nou încrederea, uitarea să mi-o sper,

Ferindu- mă de zmeul care rănește iele,

 

De vultur care zboară în veșnica-i cădere

Cu gândul egoist de a-și împlini menirea,

În a sădi in juru-i doar spaimă și durere,

De-a încurca în suflet trăirea cu murirea,

 

Am aripile albe închise spre-ntuneric,

Mă prind de aerul prea palid ca de niște mâini

Întinse dinspre ceruri, într-un tablou feeric,

În care frunzele copacilor prind radacini,

 

Tot cerul e o mare-a mea cu valurile-n nori

Iar eu doar pescărușul zburând înspre vestale,

Lumea rămâne veșnic locul acelorași culori,

Zodia trăirii patimilor crude, amorale

 

Și chiar daca în sinea-ți, eu îți sunt doar o sclavă

Și-mi folosești fără de suflet zborul în eter,

Tu înecat fiind în iubirea ca otravă,

Să iți răscumpar viața, m-am rupt în zbor din cer.

 

JOCUL IELELOR DE SOARE

 

Cândva, iubirea m-a dăruit ca prunc

Pe marginea luminii dintre vieți,

Te-aș implora iubite  să ajung,

Să nu mă uiți, nicicum să mă regreți,

 

Ce sunt, atât, o clipă-ntr- un ocean,

Tu-mi ești  ce-mi ești, o veșnică măsură,

O pavăză peste tristețile în van,

Uzurpatorul gândului de ură,

 

Cu tine într-o amplă demonstatie,

De izgonire-a clipei ce-am pierdut,

Tristețile muririi decad întru dizgrație

Spre izbavirea celor ce-au durut,

 

Căci noi, în jocul ielelor de soare,

În care nu toți muritorii azi ajung,

Pierduți într-o fărâmă de candoare

Am zamislit iubirea mea, un prunc.

 

LECȚIA DE RELATIVITATE

 

Chiar dacă ar fi să fie totul relativ,

Să încurcăm în vise trăiri fără motiv,

Ar însemna ca singur, în cerul meu fiind,

Să scuturi însăși ploaia din palmele-ți zâmbind,

 

Ea nu ar mai cădea, s-ar rupe doar să cadă,

Tu nu ai mai vedea, rămân ceilalți să vadă

Cum tu de sus privești fără de a fi văzut,

Cum ei de jos, tânjesc înspre necunoscut,

 

Cum timpul are masă, pentru că este greu

Și atârnă-ncovoind sufletul meu și-al tău,

Eu iți sunt încă aici, tu numai ce-ai plecat

Și relativ rămâne, doar ceea ce- am uitat,

 

Eu am lumină azi, la tine este noapte,

Eu sunt în viitorul alor tale șoapte

Și totuși lipsa relativității-n toate,

Este totala lips-a mea de libertate,

 

A cerului pe care nu pot să îl ajung

Și-a drumului care nu- mi pare destul de lung,

În dăruirea sufletului în derivă,

Iubirea mea, e unica nerelativă.

 

LECȚIA DE ZBOR

 

La marginea prăpastiei privești pierdut în jos,

Simți tot ce te atinge cât este de frumos,

Cu brațele deschise, asemeni unor fluturi,

Sorbi viața și frumosul din ale vieții ciuturi,

 

În picături de pace, în picături de bine,

Memorii neculese din fostele destine

Și cauti metrica iubirii spre a-ți putea rima,

Dilema poeziei din însăși viața ta.

 

Aruncă-te în poezie și lasă-te să cazi ușor,

Gânduri în al tau suflet se nasc, trăiesc și mor,

Aruncă-te ca-ntr-o iubire, fără de teama de-a cădea,

Așa și doar atunci, tu vei putea zbura.

 

MĂ FASCINEAZĂ VIAȚA

 

Mă fascinează moartea,

Căci în a ei tăgadă,

Găsesc puterea lumii

Cea care vrea să vadă.

 

Mă fascinează viața,

Când făr’ de compromis,

Calcă în goană moartea

Spunând ce are de zis

 

Când moartea viața curmă,

Firească împletire,

Atâta lasă-n urma,

Prisosul de iubire.

 

NEBUNUL A MURIT

 

Iubirea mea, ne-au amuțit uciși cocorii

Pe cerul unei ne-nțelese și nedrepte așteptări,

Sunt vulturi ce brăzdeaza tot începutul zării

Din visul tău cu mine pierdut în depărtări.

 

Și e nedrept ca astăzi, în prag de înserare,

Când unul pentru celălalt eram un răsărit,

Să nu avem puterea să ne-aruncăm în mare,

La fel ca-n noaptea-n care noi doi ne-am întâlnit.

 

Și sarea și nisipul pe pielea noastră udă

S-o contopim acum din nou intru uitare,

Uitarea aceea oarbă, uitarea aceea nudă

Iertarea dragostei eterne, binefacatoare.

 

Dar cât de mult nisip și ce sărată-i marea

Pe buzele avide de dragoste deplină,

Din gustul neputinței de a găsi iertarea,

Din intunericul care se vrea din nou lumină.

 

În dragoste iubite, când ai pierdut curajul

În repetabila-ntâmplare a vieții de a fi trăită,

Poți a te-ntoarce doar mimând mirajul

De împlinire, în iubirea ideală, indelung tânjită.

 

Iubirea clăditoare, acea iubire-albastră

Iubirea val ce șterge a malului imperfecțiuni,

Iubirea ideală, acea iubire-a noastră,

A fost si va ramane iubirea a doi nebuni

 

Și nici un răsărit n-o poate face retrăita,

Ca într-o viață ce se scurge înspre infinit,

Nu te-aș minți iubite nici peste ani o sută,

Nemaiputând să te iubească, nebunul a murit.

 

NEMURIREA FRUMUSEȚII

 

Of viață, hai, încheie-te la bluză

și să fugim de lumea- ne obtuză,

Hai prinde- ți părul răvășit

Cu fundele din infinit.

 

Să căutăm la nesfârșit,

Acolo unde nu sunt de găsit,

Lumini din necurpinse zări

Ascunse-n freamătul din mări,

 

Să mângâiem în zbor ogoare

De frumuseți și bunăstare,

Pe aripi de iubire pură

Găsite lânga bătătura

 

Unde le-a pus bunica la iernat,

Pe pat de visuri și de gând curat

Și unde poate doar pisica

Le toarce nespunând nimica.

 

Pune-ți opinci sau poate cu piciorul gol

Să dăm prin lumea noastră un ocol,

Să învățăm lumina să se-ntoarcă

Și oamenii să-și construiască arcă…,

 

Of viață prea frumoasă si firavă

Ce rătăcești în lumea-ne schilava

Ca o regina, nu puternică, ci bună,

Invață-mă să mă întorc spre lună

 

Cu fața-mi nevăzută, poate

Atunci și luna însăsi va socoate

Să se întoarcă în sfârșit spre mine

În nopțile tulburatoare și senine

 

Și-n mângâierea ei să mă învețe,

Fără de vorbe sau irosind povețe,

Ce-nseamnă nemurirea frumuseții

Din pletele- ncălcite ale vieții.

 

NOI DOI ȘI IUBIREA

 

Secetă, buzele-mi uscate tânjesc,

Apă visează în maluri sărate,

Palmele-mi strânse se străduiesc

Să nu irosesc picături colorate.

 

Eu palma ta stânga, eu prima ta fată,

Tu palma mea dreaptă, visu-mi pierdut,

Aevea alături ca-n vis altădată,

Stinge-vom setea ce veșnic am vrut.

 

Căușul iubirii, din care  sorbim

Vesnic noi doi  cu palmele strânse

Strânse-n priviri, noi nu ne vorbim,

Stergem doar lacrimi neplânse,

 

Eu palma ta dreaptă, tu palma mea stângă,

În lumea de ploi ce laconic se cern,

Setea ucide omul de lânga,

Raiul se pierde-n infern,

 

Dar apa există, curge din stancă,

Curgerea ei n-are popas,

Tu palma mea dreaptă, eu palma ta stângă

Noi doi și iubirea, atât a rămas!

PĂDURE CU PETALE COLORATE

 

Iubite, tu în rai mi-ai dăruit o floare,

Fiece petală într-o altă formă și culoare

Iar formele petalei au culoare schimbătoare.

 

Eu am privit la ea uimită de nepământesc,

Apoi m-am prea grăbit să o sădesc,

S-o luminez, s-o mângâi, s-o iubesc

 

Și nu ca alte flori, se deschidea în nopțile senine

Cu gândul doar la omul cel din tine,

Într-un suav și tandru abandon în bine

 

Iar floarea a-nflorit apoi și a rodit,

Din ea copaci, copaci au răsărit,

Pădure în cuprins nemărginit.

 

Albii copaci cu frunze colorate,

Foșnind în noi sonate delicate,

De trupuri veșnic ferecate.

 

Ne gângureau copii în gând

Suav și dulce legământ

Al veșniciei trecătoare pe pământ.

 

La început au fost doar dimineți cu rouă,

Acum în universul nostru parcă plouă,

Pădurea s-a-mpărțit ciudat în două,

 

O parte stă cu crengile-n pământ,

O jumătate poartă crengile în vânt,

E cer, pământ, doar frunze nu mai sunt…

 

În vifor și îngheț al apei de cleștar,

Năluci de dimineți în suflet îmi apar

Mă-ntorc în tine iar, mă dăruiesc și iar și iar…

 

Iubire tu petale colorate

Și flacără și tunet dintr-un Olimp furate,

Semințe de pădure-mprăștiate,

 

Cu sens doar al rodirii pentru mai târziu

O simt, o jur, o caut și profund o stiu,

Ca dar Dumnezeiesc pentru acela viu,

 

Împrăștiate peste suflet roditor,

Din visul de pădure al iubirilor ce mor,

Aici, acum și-n veacul vecilor.

 

PALATUL MEU

 

Trăiesc într-un palat al visurilor mele,

Pe-o culme de pădure cu frunze aurii,

Unde în noapte, ploaia miilor de stele,

Așteaptă răsăritul puterii de-a iubi.

 

Curtea din spate este grădina fermecată,

Unde în graiul păsărilor fluturii vorbesc,

Scriind cu praf de vise în rouă colorată,

Acel vers de iubire în care mă regăsesc.

 

În sala balului, doi zmei de-odinioară

Păzesc un candelabru de vise și minuni

Și-aleg prin idealuri, din zori și până-n seară,

Oamenii rai, de oamenii aceia veșnic buni

 

Iar florile, când înfloresc, scriu tandre poezii

În rime colorate din ale lor petale,

Scriu despre vise împlinite în oamenii cei vii

Și despre cum să nu trădezi a vieții tale cale

 

Dar dacă vreau să ies, să plec de la palat,

Pe porțile cu scârțâit de melodie,

Voi fi aflat că eu deja am fost plecat,

Să îmi trăiesc iluzia doar în poezie.