Poezii de SIMONA-GRAZIA DIMA

Pe viu

Iartă-mă! strig, îmi dai iertarea, nu asta mă frământă.
Mi-e teamă însă: mâini pe care nu le-am bănuit ale mele
or să-mi netezească trupul, mă voi ridica, de la capăt,
cu insolenţă, însă nu eu, ci ochiul acela răutăcios, sigur de el,
gata la chicot şi la rapt, din mine. Deci iartă-mă cu tot ce sunt din
preistorie, cu şirul meu de morţi străvechi, din mlaştina
ce mă întârzie. Iartă-mă! strig şi mă trezesc
pe masa ta, un bloc de piatră oferit tăierii.
Iertarea este grea şi-ameţitor de-adâncă. Vreau să devin

iertarea însăşi, lama-n hotar, perpetuu ascuţită.
Iartă-mă, strig, ca un copil cu caş la gură,
te plictisesc, fireşte, dar vreau s-ajung mai repede,
finalul e departe şi nu cunosc pe viu iertarea.
Incizia mileniilor s-o simt, tânjesc. Iartă-mă deci,
aşa ca să nu uit. Voi şti cândva că am trăit şi vieţi,
şi morţi, şi înviere, că nicio băutură n-a fost prea tare
pentru mine. Pleoapa de cenuşă mi se va zbate
în pace-adevărată – fiindcă simplul cuvânt iertare
în rând cu celelalte va intra – o vei afla în suflu şi în sânge.

Cartea ascunsă

Toată lumea citeşte cartea ascunsă.
Negustorii-adormiţi pe tejghele,
aurolacii-n delir, academicienii
herghelegii, lucrătorul de la REBU,
cerşetorul cu tainu-n poală, cel ce-ntr-o
gară, pe ploaie, cumpără o carte
de la chioşc. Ei citesc cu toţii cartea ascunsă.
Nu se poate eschiva nimeni de la asta.
N-a chiulit vreodată cineva,
chiar de-a-ncurcat alfabetul.
Ce alandala merg lucrurile, îţi spui.
Râsul iute se preschimbă-n plâns,
negustorii se scutură din somn,
căruciorul cu gunoi se răstoarnă,
aurolacii se bat. Şi vaierele prefăcute
în şuviţe, în şuvoaie. Grădinile-nfocate
strigând după apă. Vezi până
la urmă cum se întâmplă-acestea, firesc şi liber,
foc de artificii pe canale.
Şi toţi păşesc pe vârfuri printre file.
 

Viaţa din transparenţe

Mai multe morţi violente.
Aruncat din nacelă,
reluând viaţa
din transparenţe sparte pe stânci.
Morţi violente, spre-a învăţa
că viaţa nu se pierde.
Grânar al vieţii, moarte,
şuvoiul unui grâu de gheaţă.
Pământul cambrat, lovit de grindini,
atent, prin ierni, la cercetarea
începută-n preistorie. Sala de bal
se deschide – fantomatică, generoasă,
pentru dansatorii ucişi sub boabele reci,
pentru cei nepăziţi decât de gheţuri.
„Să nu mă uiţi”, îmi spune amfitrionul,
şi-mi întinde-o mână orbitoare, osul devenit lumină,
palma de săpător demn, ascuns. „Să nu-mi uiţi
ceremonia, dăruirea totală. Ignoră cine sunt.
Părăseşte mai uşor viaţa, lunecă din ea în mine
ca-n apă, vei primi astfel visul. Sub ţurţurii
coroanei mele vei avea o altă voce,
îţi pregăteşti o nouă ascultare.
În sala tronului, până departe,
pe aur şi pe mozaicuri de răcoare,
cu mine-alături,
vei învăţa ce-i dansul”.

Frunza

O jumătate din viaţă
e faţa-nsorită a frunzei,
în zona brăzdată a caravanei,
călită-n stihii, dar cealaltă
e partea pitită, nedefrişată,
cu iepuri sperioşi în zăvoi
şi melci abia prelinşi pe lunecuşul sticlos,
în şiruri amestecate, privind frăţia norilor,
sub un veşnic amurg. Acolo se toarce
izvorul, cete de nimfe aşteaptă la rădăcini.
Un soare indiferent, răsărit fără tine şi aspru,
e frate cu soarele melancolic ce n-ar putea
urca zorii de nu l-ai împunge cu degetul.
Îngerii te-aduc la paradă, pe podium.
Gătit cu strasuri, porţi brâul de bale al melcilor,
binecuvântarea celor din adânc suflând pe dosul hainei,
puri totdeauna. Topmodel îmbălat de năstruşnicii miri muţi,
desfăşoară-te lin, spectatorii fluieră, te adoră, dar fii
nepăsător, fii frunza, la paradă. O clipă, ţi se dezveleşte
un genunchi. Sunt săgetaţi câţiva, se prăbuşesc, tu treci,
ţine minte, să fii frunză-i de-ajuns.

Inventând aripi

Ca să te facă să suspini, să admiţi:
„Da, în drumul meu am întâlnit
prea mulţi demoni”. Şi totuşi, să fie
acesta un fapt de dimineaţă, iar nu
o recunoaştere de seară. Îndărăt,
revelaţia, nu tristă, ci nudă şi neagră,
scoarţă grosolană şi trainică, în râset
sub apa scursă lin. Să fi fost împlinit
un drum pe care ai mers cu fruntea sus,
în pofida vidului ploios, umplut la timp,
să nu te ude, cu îngeri inventaţi de tine
prin alchimiea răbdării infinite.
Zburdai voios printre bestiile
distrase de la ucidere de miresme,
tu, încoronatule, miniatural luptător de sumo,
pentru tine cerul gol a fost luptă şi frumuseţe,
ca şi scena dimprejur ori ploaia şi spectatorii
anonimi din preajmă, stane risipite ici-colo...
Găseai că leacul la toate-i un prânz,
nu pridideai să-mpingi prin nouri bolul cu miresme.

Pas

Atât de sfios, să nu profanezi
cu piciorul vreun suav trup
culcat în ţările poeziei (nu contează
şahul, negoţul, tu ştii că-n ţările
poeziei eşti şi aperi, cu grijă calci,
noroiul e iubire, balaurii sunt principi,
labele lor, cu dreptul la învestitură,
ies în joacă din mâneci de mătase-albastră,
plugarii imperfecţi mai poartă pe umeri
însemnul aripii de înger). Prea multe
ştii, de-aceea nu te-nduri să-l faci –
pasul acela mic, nepreţuit
sezonului ce trebuie să vină,
cu ace proaspete de gheaţă
pe chipul peisajului, înnoind lumea.
 

Printre cei primejdioşi

Din joacă, am nimerit printre ei,
primejdioşii. Subit, cei ce nu erau ca noi
ne deveniseră de-un leat. Neuniţi prin nimic,
mărşăluiam alături. Răsuflam fiecare alt aer,
dar ei ne-au crezut ajunşi acolo cu paşii lor,
deci ne ţinură prizonieri în umbra lor
şi ne dădură de mâncare literele lor.
Ne priviră apoi lacomi văpăile colorate din palme.
Trufandale erau pentru noi flăcările.
Şi ne-nvăţau să le păstrăm tovărăşia,
pân-am crezut şi noi un timp că trebuie.
Să dăinuiască, am oficiat câte o vrajă ambiguă,
roşie. Fără rost – era aproape un act de moarte.
Ei se făceau una cu drumul, noi ne ridicam încet
spre alt pământ, iar hierofanţii uranieni
ne aşteptau cu planşe albe-n mâini,
să cartografiem, de sus, locurile.

Drum

Zi de zi pe drum, spre „dealul academic”,
ca printr-o felie de uscat croit din mare ori
şerpuind prin Canionul Colorado. Ivite din ceaţa
adâncurilor, maşini cu ochii roşii mişcă din filamente
ca de crab, între gogoşerie şi Librăria Byzantina,
fata aurolac se leagănă extatic – cum să-i vorbeşti,
ce ai putea să-i spui, de vreme ce cuvântul
curge la vale prin vasele comunicante,
răşină luminoasă, Numele-şi ţese taina de la sine,
în văzul tuturor, prin aerul cu plase de păianjeni
prinşi în dans până departe. Muzici baritonale se prăvălesc
dinspre Patriarhie, perfect sincronizate,
buldozere strivesc blânde cuvinte din vechime:
duh, abur, vizuină – o clipă văd bursucii-n goană
pe câmpul tracic. Pe străzi pierdute-n pâclă, rătăcim
şi credem că-n mâini avem echerele divine,
îndârjiţi să introducem exactitatea noastră
într-o lume a visului, însă parfum se fac
construcţiile şi muchiile atent tăiate,
surâdem, constructorul e şi demolatorul suav,
cel ce ne leagănă-n cunoaştere fluidă, ca să vedem o roză-n
sângele vărsat. Şi mergem mai departe, ca pe podeaua mării.

Casa unui poet

Când pătrund la mine-n odaie,
găsesc toate lucrurile-n proiect –
peisaj fabulos şi fantastic –
pânze fâlfâind ca velele corabiei elansate
şi tablouri ce se pictează încă,
de la sine, un ocean în creştere –
mai are un pic şi se va înălţa-ntre nori,
împreună cu pământul întreg,
mărunţit şi reînchegat în plasma viziunii –,
pe o insulă înverzită îmi văd poemele,
repetate, în alte şi alte exemplare,
cu acelaşi scris răbdător,
rit al iubirii şi-al strigătului,
le-am pus într-un seif din scoarţă de copac,
ele deschid acest arbore imaginar şi ies,
aud cum ţipă şi-aproape mă prăvălesc
în valul niciodată secat, din preajmă,
mă doare fluiditatea priveliştii,
oraşul ce se face doar că e oraş,
dar eu îi disting trupul tremurător de sticlă,
oceanul cu animale secrete, în aşteptare,
afund. De-aici, din această odaie cosmică,
eu apăr lumea şi ochiul pur al tăcerii,
în care toţi sunt fraţi, mângâi nălucile
de-acum, ce se cred prieteni, vrăjmaşi, le văd
mersul lin pe un fir de mătase, în aerul
din susul încăperii mele, păsări
pe care nu pot să le prind, religia mea
este inclusă în toate acestea, ea nu există
separat, sunt omul ce moare de mii de ori pe secundă
lângă un cuvânt în flotaţie, meduză parcă, zdrenţuită,
neostenind s-arate centrul, raza neatinsă,
mă scutur de ape, prin această moarte renasc
şi-mi reamintesc ceea ce n-am voie să uit,
cu-aceste cuvinte transparente mă recomand,
cu-aceste inele în deget, pline de-un gol liniştit,
dau mâna şi mă prezint.

Ora de plimbare

Nu, nu ne-a părăsit, n-a făcut decât să-şi pregătească masa,
uneltele de scris, s-aleagă ierburi pentru ceai. E ora de plimbare,
dinspre tăbăcării adie-un vânt periculos, dar iese, învelit în poncho,
striveşte-n joacă boabele unui arbust ornamental necunoscut
(ţâşneşte cerneală purpurie, a câta dovadă-a iubirii cosmice,
însufleţitoare, asta-l înveseleşte, îi readuce-n minte echivalenţa
culorilor şi-a ştiinţelor) – splaiul devine un vechi hrisov. Nimeni –
şi niciun cuvânt deocamdată, în vântul oblic dinspre Mediolanum
şi-ncrucişările de căi tot mai îndepărtate.
El saltă printre însemnele şerpuitoare, murdărite de câini,
pe Drumul Mătăsii circulă chiar acum
caravana cu samare pline, un avion îşi taie făgaş în culoarul de zbor.
E-o bogăţie pretutindeni, ce are destul ca, fără griji, să piardă.
Ţigani golaşi salută de pe mal, dintre fâşiile-albastre de velur
evacuate demult dintr-o fabrică. Ce doliu senin ţin locurile,
mereu în aşteptare – inima să le dea semnalul, cuvântul.
Întors acasă, aranjează piramida de vreascuri, face-n tăcere focul.
Din depărtare, printre ziduri, răsună cele mai frumoase cântece.