Amintiri si suflet

Într-un sat uitat de lume, Sichevita din Clisura Dunării la hotarul dintre muntii Locvei si muntii Almajului, unde vremea şi vremurile se macina incet la moara timpului, sapte familii de sateni, cu unelte rudimentare, au încropit şi randuit, o moara de apa menita sa asigure micii comunitati bruma de malai şi faina pentru hrana zilnica. Parca pentru a intari versul lui Blaga, "eu cred ca veşnicia s-a născut la sat“, ramasa la fel ca-n leatul cand i s-a batut prima scandura si i s-a aşezat prima piatra, micuta moara si-a facut cu sarg datoria, o suta cinzeci de ani.De atunci, multa apa a trecut prin paleţii morii si de mult se vor fi făcut oale şi ulcele cei care şi-au trait traiul si si-au mancat malaiul din prima uncie de boabe macinate aici. Şi tot de atunci, fie ca s-au viforit iernile, fie ca s-au umflat primavara apele ori ca vor fi secat in parte in verile fierbinţi, a macinat neincetat zi si noapte, anotimp dupa anotimp si an după an. Sunetul ei a trecut neschimbat prin timp.
Moara era ridicata direct pe cursul apei dupa care era denumit satul. Satenii au botezat-o: La Botul Cracului, la moara saracului.

Altadata noua, acum veche si obosita scartiaia din toate incheieturile. Scandurile se scorojosera si subtiasera de la ploile si vanturile furioase care o lovisera fara mila,ani de-a randul. Iernile ii asternusera plapuma de zapada alba si pufoasa.. Soarele o mangaiase trecator printre crengile copacilor. Numai luna si stelele au vegheat-o noapte de noapte din inalturi, aruncând asupra ei, straie argintii cu iz de nemurire. Negura timpului, isi lasase amprenta dar era bine intretinuta si curata iar ochiurile mici de geamuri, luceau ca niste diamante in lumina soareleui.
Era ora pranzului iar nea Ilie, regla cate boabe cad in jgheabul de lemn, intre pietre pentru a le sfarama si a scoate faina buna de paine si cozonaci. Si-a sters cu dosul palmei, transpiratia de pe frunte. Din cap pana in picioare era tot un praf alb si fin desi dimineata hainele lui erau gri si curate, abia luate de pe sarma de Ioana, nevasta lui. Dar, nu era bai. Facea totul cu drag, nu i se parea o corvoada.
Un glas de femeie, l-a strigat din usa:
- Ilie, lasa mestereala si hai la masa ca se raceste mamaliga.
Barbatul a mormait in barba:
- Asta imi lipsea acuma!
Parca vrand, sa il contrazica matele s-au revoltat cu chioraituri si zvarcoliri zdravene, furioase ca sunt goale.
- Bine, bine! Va umplu acus!
A pus cu sfintenie sculele jos de parca ar fi fost comori nepretuite si a luat-o pe urmele consoartei. A apucat, sa vada cu coada ochiului cum vacile rumegau linistite iarba in tarcul ridicat de el in urma cu vreo treizeci de ani, pe vremea cand era un tanar insuratel. Avusese o viata buna cu muierea lui. Era harnica si ascultatoare. Nu vroia, sa se gandeasca cum ar fi fost daca ar fi avut o nevasta lenesa si delasatoare asa ca Vasile, vecinul lui. El era prins toata ziua cu treburile la moara si nu prea avea timp de gospodarie. Femeia lui stia toate rosturile. Si nu erau putine. Vite multe, pasari, ogoare de insamantat si recoltat, basca o vie de vreo zece arii si cate si mai cate.
Pe masa, ii astepta o mamaliga mare si fierbinte, facuta din cucuruz alb, blide cu lapte batut, unt, smantana, branza rasa de oaie, pastrama si carnati de berbecut crescut cu iarba verde si grasa, basca farfurii pline ochi cu ciorba de gaina acrita cu bors si taitei facuti in casa ....toate pentru sapte suflete cate avea familia. El consoarta, patru copii si batrana mama a lui nea Ilie. Batrana molfaia cu gingiile o bucata de carnat. A ridicat ochii cand i-a intrat feciorul. Luceau de multumire. Crescuse un barbat bun si muncitor si un fiu iubitor. Pe soba din caramida inca mai fiebea o tocanita de berbec batran de vreo trei ani, cu ceapa multa si bulion. Era toamna tarziu in timpul vinului si a pastramei.
Mancarea bogata, il cam molesise si ar fi tras un pui de somn. S-o odihni destul cand va trece in nefiinta. Si-a facut cruce, a zis bogdapostre pentru masa buna si îmbelșugată si a luat-o din loc. Erau multe guri de hrănit, oameni si animale deopotrivă.
Apa curgea, moara tacanea si vacile rumegau in continuare linistite. Vesnicia aruncase cu un praf de uitare peste satul dintre Valea Camenita si Valea Sichevita.