AVATON (fragment roman)

Unele lucruri trebuie lăsate aşa cum sunt, Irina. Nu ţi-am strâns mâna atunci, aproape ţi-am strivit-o. Era întuneric când te-am apropiat şi împins brusc către soba fierbinte. De fapt, dogoarea adevărată, apăsătoare o simţeam de la ochii tăi, incandescenţi ca nişte recife pe lângă care înotau în voie rechinii. Poate că în clipele acelea mă simţeam atât de singur ca un dansator pe jar, cerul părea împodobit cu becuri de sticlă colorată iar lumina albăstruie a lunii mă motiva parcă să-ţi împing mâna tot mai aproape şi tot mai aproape de teracota fierbinte, ascultându-ţi cu teamă bătăile inimii.

Aveam impresia că vorbesc în gol, nici nu ştiam ce-ţi mai spuneam dar îţi simţeam neliniştea ca pe o firească împotrivire difuzată dinspre o spaimă înspre zonele sale de iradiere.Nu îţi mai vorbeam demult despre noi, despre viitorul nostru incert. Trecusem la visul unei poete, Emily, care-şi amintea cum mă întâlnise în interiorul unei piramide, unde jefuiam mumiile faraonilor fără a simţi miresmele otrăvitoare din jur şi ignorând tăbliţa din mormântul lui Tutankhamon unde scria ceva cu linii scrâşnite despre moartea care îl va secera cu a ei coasă pe cel ce va tulbura liniştea faraonului. Eram teribil de intrigat deoarece în urmă cu ceva ani cineva îmi mai spusese că ochii mei îl fac să se gândească la picturile egiptene. Sunt foarte ciudaţi ochii, ca nişte lacuri glaciare adânci din care răsar atunci când nu te aştepţi cele mai aberante surprize. Dar ce să-mi mai amintesc atâta. Chiar tu îmi spuneai că in tine sunt două cuţite care se ascut neîncetat. Îmi aduc aminte acum şi asta îmi face rău. Îţi mângâiam sânii devastaţi de furnicăturile degetelor mele, sâni sfioşi de femeie fără copii şi realizam cât de vulnerabil mă făcea apropierea trupului tău. Nici nu mai ştiu de câte ori ţi-am absorbit cu nesaţ aerul dintre buzele tale ce refuzau să se dăruie cu totul. Uneori te gândeşti la un lucru important şi deodată intervine brusc ceva neaşteptat care-ţi spulberă euforia. Când apar primele simptome? Când săruţi pe cineva şi te gândeşti la altceva ca de pildă la crinul care înfloreşte numai noaptea, la iarba uscată, îngălbenită ce tremură mărunt în bătaia vântului de toamnă ori la te miri ce. Pe vremea aceea fumam şi mă simţeam ca un condamnat căruia în drumul spre eşafod i–se refuză dreptul la o ultimă ţigară. Îţi spuneam cum să adunăm precum efemeridele în câteva ore strălucirea intensă şi palidă a metalelor rare şi nobile şi totuşi nu-ţi spuneam nimic. Ne simţeam legaţi de un ritm tainic al seminţelor şi dimineţii, al paşilor care năşteau ţărâna din urâtul lumii acesteia. Din când în când,în ceasurile noastre astrale, pline de promiţătoare pariuri cu himerele,se strecura ca un argint viu,plin de frisoane metafizice, gândul că în noi toate simţurile zac încă latente, nişte harnaşamente abandonate ce pot disloca oricând aerul, la fel ca acele corăbii dispărute ce apar atunci când nimeni nu se aşteaptă, după sute de ani. Dacă puteai face ceva? Trăiam într-o lume liniştită, mult prea liniştită, unde nimeni nu se grăbea.Chiar dacă ne spuneam în fiecare seară o poveste, de plătit, plătea numai unul.Mitul Şeherezadei funcţiona din plin.Uneori chiar credeam că faci pe mironosiţa. Spuneai ceva despre un tărâm în care se ascundeau miezul unei zile, zămisliri, zvârcoliri de trupuri, miros de narcise şi mame care-şi iau în braţe copii când mor. Aş putea jura că în clipa aceea am crezut că trăieşti în afara timpului, pe o banchiză de gheaţă care nu se topeşte niciodată, înconjurată cu torţe de răşină. Da, atunci amînceput să meditez puţin asupra propriei mele vieţi. Eram în întregime cufundat într-un clopot şi părea al dracului de greu să-mi mai storc creierii cu mesajele tale sclipitoare dar laconice.Ne vedeam în fiecare zi. Plecam apoi la întâmplare cutreierând străzile şi parcurile târgului pline de veveriţe flămânde, oprindu-ne în curtea bisericii pavate cu bucăţi mici de marmură albă şi neagră, sub care odinioară se întindeau mai multe galerii de mină ca nişte vinişoare ce nu se mai terminau nicăieri. Tot orăşelul avea de altfel măruntaiele răscolite de generaţii de băieşi care coborau disciplinaţi în adâncuri, cu colivii ruginite de lacrima neagră a adâncurilor şi cu lămpile bălăngănindu-se în timp ce împrăştiau lumina în întuneric. Treptat, filoanele se subţiaseră în timp ce toate cimitirele erau pline de părinţi tineri cu plămâni ciuruiţi de o lepră verzuie iar copii nu mai aveau cui să ia locul. Pământul revoltat se mai răzbuna încă odată înghiţind de-a valma case, animale şi chiar o parte din zidurile vechii biserici. Aveai mâinile stinse şi resemnate şi încercam să-mi închipui că mă plimb cu o fetiţă drăgălaşă, care tot jucându-se cu păpuşile ieşea dintr-un vis pentru a intra în altul. Pătratele albe şi negre, peste straturile moarte, ici-colea colorate de strădania acelor de pin şi a aromelor de zambilă putrezită mă încurajau să rup tăcerea. Voiam să te rog să aşteptăm împreună iarna neagră, prima zăpadă înnegrită de funinginea staţiilor ce decantau nesăţioase minereurile, amestecată cu bucăţele rupte de ziare. Nu, nu trebuie să-ţi aminteşti cum plecai pe furiş de acasă, în fiecare seară când ţi se părea că te pierzi şi încercai un fel de fugă din propriul corp de parcă ar fi fost al altcuiva. Gesturile tale aveau ceva din căutarea înfrigurată a unui orb şi uneori aveam impresia că o tristeţe de copil încărunţit peste noapte ţi-se aşeza peste obraji. Intrai într-o lume populată de oameni- păsări care călătoreau la capătul curcubeului, atâta timp cât tinereţea aripilor le ţinea loc de credinţă şi-mi povesteai despre cum nu ai trăit în ultimii ani,doar ai existat. Mă opream în urma ta să privesc cerul, să caut stelele învăluite într-o lumină galbenă, plăcută. Întâi trebuie să-ţi imaginezi scena.Mă simţeam pătrunzând într-un mic templu închinat unei zeiţe păgâne, mergând pe drumul pe care tu mi l-ai deschis şi care nu ştiam unde duce.Plin de teamă, adormeam pe partea inimii. Pe partea cealaltă de pat auzeam respiraţia unei femei. Îi simţeam o parte a tâmplei ca un glob înfăşurat în ceară. O privire vie, plină de măreţia rece şi liniştită a unei icoane mă încredinţa că mă aflu în apropierea unui miracol cert. O hlamidă de purpură aluneca apoi peste mine, din acelea ce par cumpărate din magazinele înghesuite printre ruinele oraşelor vechi, cărora doar ploaia le spală geamurile. DUMNEZEU FACE TOATE CĂRŢILE, IAR NOI JUCĂM, şoptea femeia şi totul îmi apărea ca din depărtare. Ceva ce nu poate fi explicat prin cuvinte, ca un zgomot apăsător produs de lanţurile unor ocnaşi printre rădăcinile acoperite cu frunze uscate. Se mai întâmplă uneori, restul rătăcirilor nu mai au nici o importanţă, să te trezeşti nefericit, cu visul, rămăşiţele ciopârţite din el, topindu-se în tine, numai să nu te lase să pleci singur. Vezi? Ceea ce rămâne acum din el este în mine şi trebuie să ai încredere, doar este şi copilul tău, ba chiar ar putea să semene mai mult cu tine, aşa că, dacă e timpul poţi să fugi eliberată şi împăcată.
La poporul acesta desertul preferat este coliva, obişnuia să mi se confeseze Schuman, bătrânul arhitect evreu, maestrul de ceremonii al crâşmei răsărite pe limburile colinei ce se răsucea ca un sfârc pe trupul hăcuit de fiare ruginite şi drumuri noroioase ale furnicarului. Exista un fel de ritual, între vechii clienţi ai localului, de a se bea la comandă pentru patrie, copii, femei ori morţi. Minerii beau votcă săniuţa cu dinamită pe care o colectau zeloşi din căptuşeala zdrenţuită a pufoaicelor, laolaltă cu mahoarca risipită. Apoi rând pe rând alunecau greoi sub mese ori dispăreau împleticindu-se prin negura îngroşată de tânguirea sâsâită a nevestelor. Când am intrat, bătrânul mi-a făcut imediat loc lângă tejgheaua ticsită de pahare grele ca o pasarelă spre nicăieri, lângă care trona de mulţi ani un geamantan cu antenă satelit pe care Voicu, patronul, susţinea sus şi tare că e de pe timpul războiului, abandonat de un client îndatorat fără doar şi poate. Ha, ha, poate e din timpul exodului, şuguia Schuman. Revenind la ale noastre, câtă vreme foamea există, va avea şi băutura un rost, continuă privindu-mă plin de tâlc. Te îneacă, te zdruncină, te face să înalţi mâna către semnul Crucii. Voi nu vedeţi cât de greu ajungi la căinţă? Cum poate armonia să dea roadă?
Aşa e, în cârciumă am găsit locul de întâlnire cu Dumnezeu, i se alătură cu o tristeţe caldă Stamatu, vechiul şef de gară, a cărui dramă era cunoscută de toată lumea de aici. Părăsit în urmă cu mulţi ani de soţie, acesta purta mereu în spate un rucsac cu o păpuşă, Andreea Mincinoasa, cum o numea el, de care însă se declara veşnic îndrăgostit şi care, spera, nu îl va mai trăda niciodată.
Inimioare, pupici, îngeraşi, ce tot bateţi câmpii?, sări Chioru. Mă faceţi s-o iau razna. Parcă n-am trăi pe o pantă. Ne tot târâm, ne tot târâm. Chiar şi la cârciuma asta unde nici nu se termină pământul, nici nu începe cerul. Odată şi odată tot o să alunecăm. Iar acolo, ce ne aşteaptă? O bine vămuită capcană. Heruvimică, dar ce capcană… Viaţa e un loz. Câştigi doar atunci când crăpi…, mormăi fostul corector al unui ziar local, căruia un pescar îi înfipsese un băţ de bambus într-un ochi în timpul unei crâncene dispute privind fiica poştaşului din Arca, de care era îndrăgostit, bănuită de legături şi afinităţi cu un medic de dispensar.
Duminica aceea în care Irina plecase să-şi împlinească visul aducător de nebunie, m-am plimbat mult timp pe lângă zidul bisericii lângă care se afla un soi de clepsidră ce simboliza naşterea şi moartea. Deasupra trona Fecioara Maria, cu faţa puţin cavernoasă şi retinele semiînchise. Ca o stripteoză ce încerca să evite privirile nevrotice ale petrecăreţilor obsedaţi de femei nude.
Unii doreau doar să-şi împăneze privirile cu forme voluptuoase, să facă dragoste fără să atingă, doar înfigându-şi ochiul adânc în carnea blajină, de prăpastie şi să se legene un timp acolo, imaginându-şi cum sărută buze de un roşu aprins ori gene false, pulverizate cu pomadă. Cei mai posedaţi păreau nostalgicii turtiţi de băutura prin care mărgeluţele de turcoaz ale tăriei fremătau ca nişte spermatozoizi scheletici devenind semn că disperarea şi frica pot fi învinse. Mi-ar fi plăcut să pot descrie ce e frica. Poate că de aceea, în clipele mele de cumpănă, le ţineam companie oamenilor aceştia.Supravieţuiam cu două frici, două frici siameze, una bună şi una rea. Ca un ţesut cu vinişoare, artere, plasmă şi mult, mult sânge, frica se dilata şi se contorsiona, reinventându-se tot timpul. Era poate cea mai frumoasă parte a fricii. Colorată cu iluzii, trufii şi regrete, îşi făcea loc dând din coate, rânjitoare şi obraznică ori deopotrivă supusă şi temătoare şi devenea numai a mea. Îmi amintesc ca pe nişte fotografii sepia mişcările saltimbancilor de la primul meu spectacol. Tumbele acelea care aveau ceva tragic şi măreţ, mi se imprimaseră metalic pe retină şi primul lucru pe care l-am făcut pe drumul spre casă a fost să încerc să le exersez. Îmi duceam mama de mână prin mirosul searbăd de oameni de zăpadă gata să se topească şi deodată am realizat cu spaimă că nu mai sunt băiatul acela plăpând şi deşirat, cu haina căptuşită de monton, urmărit de obsesia propriei neputinţe. Am trecut peste zebră cu grijă, ca peste nişte corzi, pe care doar atingându-le le poţi dezacorda.
Vopseaua marcajelor zbura în toate direcţiile dar ce mai conta, eram un virtuoz care-şi conducea mama de la marele concert unde oamenii râdeau cu lacrimi. Sau plângeau, nu mai avea nicio importanţă, poate era doar o repetiţie, din acelea la care se dau bilete, cu preţ redus…
Mama îmi era coleg de trupă şi dacă era nevoie eram dispus să-mi construiesc singur decorul, un cearşaf întins pe perete, câteva bucheţele de maci peste un fotoliu ponosit, un violoncel în faţa oglinzii crăpate. Cât priveşte oglinda, aceasta avea o istorie aparte. Aparţinuse unui prieten al tatei, care emigrase într-o ţară îndepărtată şi vaporoasă, de unde trimitea periodic epistole pline de nostalgii chircite prin cine ştie ce tainiţe ale sufletului. Profitam de momentele în care tata lipsea de acasă pentru a mă scufunda cu nesaţ în pâcla unei dimineţi cu brume şi ceţuri, a unor ani ploioşi bântuiţi de frisoane oceanice şi ale oraşelor exotice pline de colivii goale, flaşnete hodorogite şi tăceri de femei părăsite.
Duhul ieşea cu regularitate din scrisori şi-mi şuşotea nerăbdător noi şi noi năluciri după care se evapora la fel de repede în cariul oglinzii, cu chipul mulţumit foarte. Asta până într-o zi când visele au încetat să mai poarte o marcă poştală, iar prietenul tatei şi-a tăiat venele sub un cer, cred, incredibil de senin. N-am încetat însă niciodată să caut grimasele aromate ale duhului din spatele luminii. Întindeam mâna şi oglinda venea spre mine.Se însufleţea, lăsându-mă năucit printre meandre şi ani sticloşi ghemuiţi în matrici devoratoare. Atunci am realizat pentru prima oară că ţineam momente de reculegere pentru cineva care nu murise ci doar se pregătea să moară, bâjbâind în gol cu mâinile înfrigurate după un punct de sprijin.
Sfârşiturile unor întâmplări alcătuiesc începutul altora. Ceea ce nu îmi mai amintesc sunt ultimele sfaturi ale duhului. Cu ajutorul lor aş fi putut, sunt sigur, să aduc la lumină multe imagini care, iată, acum s-au pierdut iremediabil. Mă mai regăsesc poate doar în nişte cioburi cubice, atât de reci şi impersonale…
De atunci, începeam să-mi întâmpin tot mai semeţ viitorul, să mă văd altcineva decât eram, cu un soi de revelaţie confuză, de parcă aş fi pierdut ceva.
Poate acel drum căruia nu-i vezi niciodată sfârşitul şi pe care odată intrat nu te mai întorci prea curând, pentru că vorba Chiorului, mintea poate să se înşele, da’ inima niciodată.