LACUL VRĂJIT

A fost odată ca niciodată...
A fost un om sărac, dar bun la suflet. El avea pe lângă sufletul lui, o nevastă frumoasă, bună și înțeleaptă, și o fată cum alta nu s-a mai văzut pe pământ. Părinții se uitau la ea ca și la soare. Dragostea lor a ajutat-o să crească frumos, să fie bună și ascultătoare. Își ajuta părinții la treburile casei, îngrijea grădina cu flori, avea o pisicuță și doi câini care erau mereu în preajma ei.
Anii au trecut și fata cu nume de floare, a ajuns la vârsta când fetele ies la joc. O frumusețe ca a ei nu putea trece neobservată. Băieții roiau în jurul ei, ca albinele în jurul florilor, lucru care a adus invidie între fetele din sat. Ca și oriunde în lume, invidia și răutatea nasc monștri. Așa s-a întâmplat și cu frumoasa noastră. Într-o duminică, după hora din sat, pe drumul spre casă a condus-o un flăcău chipeș, pe care părinții l-au numit Mugur. Pe drum, nu a fost singuri. Au fost urmați de un grup de fete și feciori, care nutreau gânduri necurate la adresa celor doi. Fetele într-un fel, băieții în alt fel. Fetele îi doreau răul, frumoasei, băieții îi doreau răul, flăcăului.

Ajunși în fața porții, au mai povestit despre una, despre alta, dar fiecare cuvânt mai înfigea câte o săgeată în inimile lor. Amețiți de aburii dragostei, nu au observat că în jurul lor roiau umbre ciudate. Un sărut a făcut ca toată lumea să dispară din jurul lor. Apoi și-au dorit noapte bună, fata intrând în casă, iar flăcăul urmându-și calea spre casa lui.
Atât au așteptat umbrele. Băieții înarmați cu bâte l-au urmărit și când au ajuns la malul lacului, l-au snopit în bătaie, apoi l-au aruncat în lac. Apa l-a înghițit și nimeni nu a mai auzit de el. Bieții lui părinți, l-au căutat în lung și-n lat, dar nici urmă de dragul lor copil.
Frumoasa noastră a auzit și ea despre dispariția lui Mugur și lacrimi grele au udat chipul ei frumos. Îi întrebă pe părinții flăcăului, dar nu aveau nicio veste despre el. Flăcăii care l-au făcut nevăzut, și-au luat tălpășița plecând în lumea mare să-și piardă urma. Fetele invidioase, s-au închis în casele lor și nu au mai ieșit în lume, de teamă că ochii înlăcrimați ai frumoasei, le-ar putea ucide.
Au trecut zile, săptămâni, luni, dar vești despre Mugur nu mai veneau.
Într-o zi, frumoasă plecă după apă la malul lacului. Lacrimile ei, care curgeau ca un izvor nesecat, au ajuns în apele lacului, care s-au tulburat și au început să bolborosească:
-Muguuur! Muguur!
Ea s-a speriat și a plecat în grabă acasă. Mama ei văzând-o abătută, a întrebat-o:
-De ce ești tristă, fata mea?
-Sunt tristă și speriată!
-De ce, draga mami?
-Dacă îți spun, ai să mă crezi?
-Cum să nu te cred, frumoasa mea?
Atunci fata îi povesti tot ce s-a întâmplat la lac.
-Doamne! Nu pot să cred!
-Am știut. Dar așa s-a întâmplat!
-Lasă draga mami, că mâine vom merge împreună la lac.
-Bine, mamă. Acum mă duc să ud florile.
A doua zi, frumoasa însoțită de mama ei, a plecat la lac, după apă. Când au ajuns în apropiere, mama îi zise:
-Fata mami! Eu am să mă ascund în apropiere, după o salcie, să vedem dacă mai voebește lacul.
-Bine, mamă!
Frumoasa s-a apropiat de mal ca să ia apă în găleată, când deodată apa lacului s-a tulburat din nou, scoțând din adâncuri același nume: Muguuur! Muguuur!
Speriată, s-a ridicat și a fugit la mama ei, uitând găleata la malul apei.
-Mamă! Să știi că Mugur a fost aruncat în lac!
-Așa crezi tu?
-Da, mamă! Azi parcă i-am văzut și chipul!
-Doamne Dumnezeule! Ar trebui să le spunem și părinților lui!
-Poate, dar mie mi-e teamă. Dacă nu vor crede?
-Îi vom aduce aici, să audă și ei șoaptele lacului.
După multe frământări, s-au hotărât să le spună bieților oameni, bănuiala că Mugur ar putea fi pe fundul lacului. Nu au fost crezute și au dorit să audă cu urechile lor totul. A doua zi au plecat spre lac. Ajunși acolo, frumoasa și-a văzut găleata uitată pe malul lacului, plină cu boboci de nufăr. Un gând ciudat i-a trecut prin minte:
-Oare cine mi-a umplut găleata cu nuferi?
Nu primi niciun răspuns doar lacul a început să fiarbă, să-și ridice undele străvezii, apoi ca într-o adiere de vânt s-a auzit: Mugur! Mugur!
Îngroziți, părinții flăcăului au alergat spre malul apei, cerându-și fiul înapoi. Dar n-au primit niciun răspuns. În acel moment, durerea le-a întunecat mințile și cu toată furia au prins fata, aruncând-o în lac. Mama fetei îngrozită, a strigat la părinții flăcăului:
-Ce-ați făcut!? Ce-ați făcut!?
-Să plângeți și voi așa cum plângem noi! Numai din vina ei nu-l mai avem pe Mugur!
-Cum puteți spune așa ceva? Fata mea l-a iubit pe Mugur. Nu i-ar fi făcut rău niciodată!
-Și totuși i-a făcut. Doar ea este vinovată!
În cearta lor, nu au băgat de seamă că apele lacului s-au tulburat, s-au înnegrit și au acoperit trupul scump al fetei, luând-o în adâncuri.
Durerea a acoperit inimile părinților care nu se puteau desprinde de malul apei. Au stat așa până târziu, în noapte, dar nici urmă de fată. Cu inima sfâșiată de durere, mama frumoasei fete s-a întors acasă, luând cu ea și găleata plină cu muguri de nufăr. Îi povesti bărbatului ei cele întâmplate și durerea a pus stăpânire pe inimile bieților oameni. După zile întregi de plâns și jale, s-au hotărât să meargă la malul lacului și să aprindă lumânări pentru sufletele celor doi îndrăgostiți, stinși în apele negre și triste ale lacului.
S-au târât până la marginea apei, unde au așezat în iarba crudă lumânările aduse. Au aprins fitilul lumânărilor dar lacrimile lor stingeau flăcările. S-au așezat neputincioși la malul apei și au început să se roage. Când și-au ridicat privirile spre cer, ochii lor au rămas ca niște oglinzi strălucitoare. Nu le venea să-și creadă ochilor, văzând minunea de pe lac. Peste tot erau frunze mari, verzi, dantelate pe margini și între ele, mulțime de flori de nufăr. Mama fetei s-a aplecat și a mângâiat o frunză, dar aceasta a tremurat șoptind ușor: Muguuur! Muguuur! Îngrozită a încercat să atingă o floare. Și aceasta a tremurat șoptind printre petale: Floare! Floare!
Atunci cei doi părinți au înțeles că acolo, în adâncuri, fata lor și Mugur, s-au unit pentru totdeauna, și au umplut lacul cu nuferi. De atunci vin în fiecare zi și mângâie frunzele mari de pe lac și florile suave de nufăr, care acoperă lacul cu minunății de vis. Această întâmplare i-a făcut pe oameni să creadă că lacul este vrăjit și este stăpânit de Mugur și Floare.
    Zilele s-au scurs în tăcere, rugăciune și durere. Au uitat în totalitate de mugurii de nufăr din găleată, până într-o zi, când s-a auzit un zgomot ciudat, ca și de murmur de ape când se apropie furtuna. Mama frumoasei a ieșit în tindă și când a dat cu ochii de găleata cu nuferi, a înțeles totul. Nuferii plângeau din cauza lipsei de apă. Femeia a luat o altă găleată și a dat fuga la lac, ca să aducă apă pentru nuferi. Și nuferii de pe lac parcă plângeau. A umplut găleata și în mare grabă s-a întors acasă, turnând toată apa peste nuferii aproape veștejiți. După câteva clipe, ei au început să-și revină, și ca un semn de mulțumire, s-au deschis toți bobocii, murmurând melodios: Mugur, Floare! Floare, Mugur!
    O lacrimă de bucurie s-a prelins pe obrazul trist al femeii. Simțea că îi are aproape pe Mugur și pe Floare.
    Într-o noapte li s-a părut că aud zgomote ciudate în tindă. S-au ridicat tiptil din pat și au tras cu ochiul prin ușa întredeschisă. Mare le-a fost mirarea când au văzut-o pe frumoasa lor, dansând cu iubitul ei, Mugur. Au vrut să le vorbească, dar la cel mai mic zgomot, cei doi au dispărut în găleata cu nuferi.
    -Ce să facem, s-au întrebat ei. Cum să-i aducem în viața reală?
Nu știau. Într-o noapte pe când somnul le-a închis pleoapele, au avut un vis care parcă le spunea ce trebuiau să facă, pentru ca cei doi să rămână pentru totdeauna în lumea reală, nu cea vrăjită. Au ascultat sfaturile primite de la Dumnezeu sau de la vreo zână bună. Când s-a apropiat noaptea, ei s-au ascuns în tindă, în așa fel încât să nu fie văzuți, dar în același timp să-i poată prinde în brațe pe cei doi. Dacă nu mai ajungeau la găleată până la miezul nopții, rămâneau pentru totdeauna în viața reală.
    Așa au făcut și au stat nemișcați până în momentul când au auzit cântecul lin, adormitor, apoi cei doi ieșeau ușor din găleata cu nuferi, îmbrățișându-se și dansând. După câteva clipe, cei doi părinți i-a prins în brațele lor. Tatăl fetei pe Mugur, iar mama, pe Floare. S-au zbătut, au plâns, neînțelegând ce se întâmplă cu ei. Părinții îi țineau strâns deși simțeau că-i lasă puterile, dar dragostea pentru ei era mai puternică. Nu peste mult, a bătut de miezul nopții, și atunci parcă totul s-a liniștit. Mugur, stătea nemișcat în brațele tatălui fetei, iar Floarea în brațele mamei ei. În acest moment, brațele părinților s-au desfăcut din jurul trupurilor lor, lăsându-i fără vlagă pe toți. A fost ca o trezire din vis, când cocoșii au cântat în zori, așa cum le este obiceiul. Părinții îi priveau pe cei doi copii și parcă nu le venea să creadă că au reușit. Mugur și Floare, s-au trezi ca dintr-o vrajă, privind nedumiriți în jur. Deodată Floarea o vede pe mama apoi pe tatăl ei.
    -Mamă! Tată!
    -Copilă dragă! Bine ai revenit printre noi!
    -Mugur! Unde este Mugur?
    -Este aici și el. Dumnezeu să vă dea multă fericire!
    Este greu de descris bucuria din acea casă, în acele momente. După ce s-au liniștit lucrurile, s-au pregătit de nuntă mare, bineînțeles împreună cu părinții lui Mugur, care nu mai știau cum să le mulțumească părinților fetei că l-au adus pe fiul lor în lumea reală, rupând vraja aruncată asupra lor, de răutatea oamenilor.
    Fericirea lor a adus fericire în tot satul, iar lacul își deschide florile de nufăr cu mult drag, arătându-le oamenilor, că dragostea aduce pace și frumusețe în sufletele lor.