Concursul

Iaşul anilor şaptezeci.
 ...pe atunci Liceul industrial numărul şase sau Liceul de arte şi meserii cum îi spune astăzi şi cum îi spunea dealtfel şi înainte de război, era cel mai mare şi cred cel mai frumos liceu din Copou. Curtea liceului era reprezentată practic de o aleie lungă de trei sute de merti aproximativ, aleie umbrită de nuci bătrâni şi umbroşi sub care se aflau numeroase bănci ce rivalizau cu cele din parcul Copou aflat dealtfel în aproapiere. Aceste bănci păstrau  tradiţia unui cartier bătrân şi verde. Spun bătrân şi verde pentru că şi ele erau vopsite în verde iar  parcurile şi grădinile Copoului erau şi mai sunt încă unele în
continuarea celorlalte, începând din vale de la Biblioteca Centrală sau Biblioteca Mihai Eminescu cum îi mai spune şi flancand când pe o parte când pe cealaltă şoseaua Copou până se termină sus în rond la Agronomie; ba chiar aş putea spune până sus de tot la Facultatea de Horticultură care acum a devenit liceu pedagogic paremi-se. Deci verdele din curtea acestui liceu dat de pomi, de bănci, de brâul vopsit în verde al numeroaselor ateliere ce se aflau pe partea dreaptă a aleii şi a clădirii şcolii celei vechi aflată pe partea stângă, întregeau peisajul unui cartier vechi şi atât de cântat de artişti.

În rând cu poarta mare a şcolii aflată pe latura paralelă cu poliţia municipală situată peste drum, exista o poartă mai mică pentru intrarea elevilor. Poarta mare avea un sistem automat de deschidere folosit pentru intarea maşinilor profesorilor, a celor pentru diverse  utilităţi dar şi a maşinilor catorva elevi privilegiaţi de soartă care aveau chiar în acea perioadă grea maşina lor, spre ciuda colegilor dar şi a unor profesori. Apoi în continuarea porţilor pe aceiaşi latură se aflau cabina portarului şi un chioşc alimentar. La chioşc vânzătoare era o frumoasă doamnă, mama unui elev talentat într-ale viorii dar atât de mămos încât s-a transferat aici de la liceul de artă pentru a fi sub protecţia ei şi care la insistenţele copilului vindea într-ascuns diverse mărfuri reprobabile printre care şi  ţigări.În partea opusă porţilor în capătul aleii se aflau unul dintre căminele de băieţi, cantina şi sala de sport cu terenul de fotbal.În fapt aleia nu se termina aici cum am sugerat la început ci continua prin spatele atelierelor, adică paralel cu aleia de nuci dar nemaifiind umbrită de aceştia şi deservea alte ateliere aflate în spatele celor amintite deja.Apoi continua pe lângă alte cămine: unul de băieţi, altul de fete, pe lângă un corp C de şcoală modern şi un corp B de şcoală la fel de vechi ca şi clădirea  principală a şcolii prezentată deja, şi ieşea din nou în aleia mare din faţa porţii, aşa încât în totalitate luată la pas, aleia noastră întregită se apropia de un kilometru. Liceul era împrejmuit cu gard din plăci de beton înalt de doi metri, chiar mai mult dacă adaugăm cele două-trei rânduri de sârmă ghimpată ce-l înălţau mai tare, spre bucuria ciorilor care croncăneau ba în nuci ba întinse pe sârmă ca sardelele la afumat. Aşa că vorba românului... am făcut un gard de nici cioara să nu-l treacă, nu prea se potriveşte aici căci îl treceau atât ciorile în zbor cu nucile în cioc cât şi elevii pentru care era făcut spre a-i ţine locului întru-nvătătură şi pe care ei îl străpungeau prin spărturi numai de ei ştiute ca şi făcute de altfel! Cum să ţii în loc asemenea armată de derbedei ca să nu mai punem la socoteală şi fetele care de multe ori se încumetau la fapte băieţeşti. Nimic de spus căci şi pedagogii ştiau şi spioanau aceste locuri şi nu de puţine ori îi aştepta pe fugari de cealaltă parte a gardului de-i făceau de toată ocara ca şi râsu-plânsu, datorită pedepselor ce urmau unor astfel de fapte.
   Dar şcoala era mare, cred cea mai mare din oraş ţinânâd cont că avea peste o mie de elevi înscrişi la cursurile de zi cu specialităţi diverse, de la construcţii civile şi industriale la arhitectură şi mecanică pentru utilaj greu,de la instalaţii sanitare, drumuri şi poduri la şcoli profesionale din cele mai diverse: tâmplărie,lăcătuşerie,mecanică auto.Deasemenea avea patru clase de fotbal şi încă multe altele pe care n-aş mai vrea să le înşir aici.Nu mai punem la socoteală cursurile serale, liceale ca şi cele de şcoli de maiştri, care adunau seara alte sute şi sute de elevi aspiranţi la absolvire.Nu cred că exagerez când compar liceul acesta cu un institut de învăţământ superior ca amploare şi diversitate a activităţilor desfăşurate precum şi atunci când mă refer la colectivul de cadre didactice;bineânţeles păstrand proporţiile privind cunoştinţele acumulate şi importanţa lor finală. Cadrele didactice ar fi putut umple numai ele câteva clase; dealtfel când se adunau pentru diferite şedinţe sau instruiri, umpleau sala de festivitaţi a liceului ce avea peste două sute de locuri.Dar în astfel de situaţii mai participa şi personalul auxiliar: maiştri, pedagogi, instructori şi tot soiul de alte persoane angajate ale liceului şi care erau implicate direct în procesul educaţional. Toate astea le spun vouă pentru a înţelege că atât ordinea cât şi dezordinea erau la ele acasă şi convieţuiau aproape ca într-o familie.Spre exemplu gardurile erau numai pentru elevii internişti, pe care de multe ori portarii nu-i cunoşteau şi de aceia erau uşor păcăliţi de aceştia când voiau să părăsească incinta liceului. Numai dacă erai dat în consemn, în sensul că erai specificat fizic şi individual portarului, acesta era obligat să te reţină în cazul în care ai fi voit să părăseşti liceul. Dar de cele mai multe ori pedagogii rezolvau problema interniştilor adică a elevilor ce stăteau în cămin prin efectuarea prezentei şi închiderea uşilor, eventual prin plasarea pe paliere şi la uşa de la intrare a plantoanelor. În atare situaţie ce-aş putea spune?...Un pic de-ar fi fost mai bine ar fi fost ca-n armată,sau poate era un pic mai bine ca-n penitenciar.
  Începutul fiecărui an şcolar era pe cinsprezece septembrie când forfota şcolii era cea de zile mari; cu aglomeraţie peste tot, cu flori, cu părinţi, cu valize, cu îmbrăţişări şi cu lacrimi...Ce mai, de toate cele pentru toţi cei mulţi. Dar cel mai greu era pentru boboci, adică pentru cei din primul an şi nu ştiu dacă şi pentru bobocii de fată sau doar pentru bobocii de băieţi, care erau urmăriţi îndeaproape de toţi dar mai ales de colegii mai mari şi care-şi spuneau că le-au venit pufanii,adică cei pe care ei îi vor batjocori în fel şi chip.Că de!... ei sunt de-acum veterani şi ştiu toate mersurile şi demersurile pe aici.
  Dar de ce credeţi că vă fac eu descrierea acestui liceu? Deoarece în aceşti ani, aici se desfăşurau multe activităţi extraşcolare.Spre exemplu, activa un cenaclu literar artistic care reunea nu numai elevi din acest liceu ci din toate liceele Iaşului, elevi care erau selectaţi de unul dintre talentaţii şcolii şi care astăzi are un post de televiziune. Apoi erau numeroşi elevi care făceau parte din cluburi sportive  renumite, chiar din loturile naţionale de scrimă, box,tir şi cum v-am mai spus fotbal; în afara faptului că multi elevi erau partcipanţi la olimpiadele pe ţară la diverse obiecte de studiu chiar dacă nu ştiu să fi ajuns careva chiar premiant. Toate astea făceau ca de la începutul anului şcolar, adică din luna septembrie şi până aproape de vacanţa de iarnă, liceul să fie frecventat de diverşi antrenori: de la       atletism la paraşutism, de la la box la haltere şi scrimă, de la hambal şi volei la tir. Căutau talente pentru a le îndrepta spre marea performanţă; numai fotbalul avea antrenori angajaţi direct de liceu. Într-o astfel de situaţie elevii din primul an de liceu erau testaţi privind aptitudinile nu numai de profesorii de sport, ci şi de alţi elevi care făceau deja parte din diferite loturi ca şi de elevi cu diferite funcţii, cum ar fi şefi de cămin sau paliere la cei cazaţi în intetrnat ori şefi de clasă la cei din oraş, sau de grupe de practică la cei de la şcoli profesionale.Aproape ori şi cine stătea în faţa unui grup de elevi şi le putea observa veleităţile era cooptat într-o astfel de selecţie. Dar asta nu înseamnă că toţi cei cu talent erau  descoperiţi.Nu! Într-un liceu atât de mare, ca şi în viaţă de altfel, ca să reuşeşti trebuie să dai din coate. Adică rebuie să te bagi în seamă, să-ţi doreşti, dar mai ales să te milogeşti ca să nu zic să te umileşti în faţa celor mai sus prezentaţi.Arareori în faţa antrenorilor ajungeau cei mai buni.Dar nici antrenorii nu-i luau pe toţi cei prezentaţi lor, ci-i supuneau la teste. Îi verificau privind sănătatea şi toate cele necesare unor astfel de activităţi sportive şi numai după aceia îi luau pe lângă ei la cluburi şi-i antrenau.
  De aceia vreau să vă relatez doar una dintre sutele de întâmplări de genul acesta.
  În una dintre cele circa zece cinsprezece clase de anul întâi din unul dintre acei ani, în primele zile de şcoală a venit un antrenor de atletism de la clubul Politehnica, doritor să-şi întregească lotul care spunea el că e puţin cam îmbătrânit. Dar în aceiaşi zi a venit şi unul de la paraşutism care nonconformist cum era   le-a spus elevilor direct:
  -- Cine vrea să se înscrie la paraşutism să facă doi paşi în faţă.
  Cum erau aliniaţi la ora de sport aşteptând profesorul jumătate din clasa de aproximativ douăzeci de elevi,ţop doi paşi în faţă. Cine credeţi că erau amatorii? Numai internişti! Băieţi dar şi fete care auziseră ei deja de vânzoleala asta de căutare a talentelor şi cum erau de la ţară şi nu mai avuseseră ocazia de-a fi testaţi până acum în ceia ce priveşte aptitudinile sportive îi împingea curiozitatea şi speranţa.
  -- Bine! spune paraşutistul. Până la ce oră aveţi astăzi cursuri?
   -- Până la paisprezece! au răspuns elevii.
  -- După ce mergeţi la masă şi vă faceţi siesta vă aştept pe toţi la poarta şcolii.Am vorbit cu pedagogii şi astăzi sunteţi toţi scutiţi de la alte activităţi. Deci la ora şaisprezece ne vedem la poartă! E bine?
 --Daaa!
...şi-a plecat.
 În urmă... discuţii. Entuziasmul pretendenţilor a început a fi zdruncinat de colegii ieşeni care erau oarecum avizaţi privind acest sport.
 -- Mă unde vă duceţi voi? Habar n-aveţi ce e paraşutismul!
 --Da! Numai voi cei din oraş aţi auzit de paraşută!?
 -- Bă voi ştiţi cum vă aruncă ăsta din turnul de paraşutism? Ca pe câini!
  -- Fugi de-aici că v-aţi speriat voi pentru c-aţi fost crescuţi cu pufuleţi.
  -- Da? Hai să vă spun ce-a păţit văru-meu care e paraşutist de zece ani...zice unul dintre elevii care nu ieşise în faţă;cu doi paşi...să zic aşa.
  La luat antrenorul ăsta ca şi pe voi şi după ce l-a pregătit la turn vreun an, i-a venit vremea să sară din avion cu paraşuta. Bineînţeles a zburat în prealabil de câteva ori şi a văzut la profesionişti cum fac ei când  sar. Apoi după ce la instruit de toate alea, la întrebat pe văru-meu dacă-i pregătit să sară, dar i-a băgat şi sula-n coaste, că dacă nu sare, se vede nevoit să întrerupă colaborarea cu el.Acum ce putea el să facă după un an de antrenamente şi cheltuieli? C-o să vedeţi voi câte cheltuieli sunt! Ce-avea să spună decât că-i pregătit, deşi niciodată nu eşti pregătit să sari cu paraşuta; pentru prima dată. Aşa că l-a luat instructorul nostru pe el cu încă doi învăţăcei dintr-ăştia apoi cu încă doi instructori şi hop în avion. Înainte de decolare l-a întreabat pe unul dintre ceilalţi doi instructori:
 -- Ai luat banii?
 -- Da! a răspuns acesta şi i-a arătat un diplomat.
 -- Bun! Îmbarcarea!
 Au zburat ei până deasupra norilor.Vă daţi seama ce era în sufletul învăţăceilor, mai ales când au început pregătirile de salt?...Apoi nu vă spun, că de-aceea atunci când l-am văzut pe criminal numai nu l-am înjurat. Să vezi porcul! După ce toate au fost gata, le zice:
  -- Hai, acum la care dintre voi i se scoală... îi dau geanta asta cu bani! Se apropie de unul, îi pune mâna acolo... după care jât(!) îl aruncă din avion.Bineînţeles apoi a sărit  şi-un instructor dupa el. Şi aşa a procedat pân-au sărit toţi.
  -- Bă?! da a luat careva banii?
  --Hahaha...
  -- Mie n-avea curajul să-mi facă una ca asta; a spus una dintre fete.
  -- Hahaha.
  --O fi cum spui! Dar eu tot mă duc! zice unul dintre elevi.
 -- Bine! dar să-mi povesteşti mâine ce-ai păţit.
Ar mai fi continuat discuţia dar a venit profesorul de sport care era deja avizat şi care i-a liniştit:
 -- Măi copii,pentru orişice veţi face în viaţă vă trebuie talent! Pentru a reuşi trebuie să-ţi doreşti din tot sufletul să faci acel lucru astfel încât să poţi trece peste întâmplările urâte şi inerente de altfel oricărei activităţi sportive sau nesportive, dar cel mai mult şi mai mult trebuie să munceşti şi să fii conştiincios; adică serios. Altfel nu poţi face faţă, mai ales în sport unde de cele mai multe ori există competiţie şi unde sunt mulţi participanţi dar numai unul primeşte  trofeul.
    A trecut ora de sport, a trecut şi ziua de curs şi la şaisprezece ore fix la poartă au mai venit doar Ionel şi Todirel protagoniştii povestirii noastre şi nici o fată. Totuşi nimic de zis c-au mai venit de la alte clase, tot numai băieţi; în total erau vreo cinsprezece.
 -- Ăştia sunteţi? Cam puţini.
 -- Am mai auzit pe unii că vor să vină dar stau în espectativă să vadă ce ni se întâmplă nouă.
 -- Nu-i nimic,uşa e deschisă pentru ori ce doritor, până la întâi octombrie. Dacă mai vrea cineva poate să vină cu voi. Aşa că noi ăştia, hai să mergem!
 Şi-au plecat spre parcul Copou unde în partea sa vestică se află clubul de paraşutism. Chiar dacă nu ştiai de existenţa clubului, tot îl bănuiai, fiind străjuit de un turn mai înalt decât un bloc cu zece etaje în interiorul căruia în afara celor necesare activitătii clubului era scara din fier, o spirală lipită de peretele metalic, care te urcă cu multă sudoare până în vârful lui. Exista şi un lift, mai bine zis o colivie ca cele cu care coboară minerii noştri în străfundurile pământului în căutarea şi pentru exploatarea bogăţiilor care pe atunci încă mai erau ale patriei, adică ale noastre a le tuturor. Făcând o paranteză, nu ştiu cum se face că aceste bogăţii chiar dacă zice-se că erau ale noastre, noi tot pârliţi eram, ba chiar mai ceva, dar mândri că suntem avuţi. Sub mâna de fier a clasei muncitoare era trudită eminenţa cenuşie până la epuizare şi umilită de o mână de proşti erijaţi în conducători. Să nu mai spunem că tot aceştia au fost cei care au masacrat şi îngenunchiat tot ce-a fost educat în generaţii şi generaţii şi ordonat prin selecţie sănătoasă. Astăzi îi avem în frunte pe copiii şi nepoţii lor care au moştenit tupeul, prostia, lipsa măsurii şi a decenţei de-aşi vedea lungul nasului, de-a spera la funcţii de conducere numai dacă eşti pregătit şi numai prin competiţie loială. Ei confundă lupta politică cu viclenia, mârşăvia şi urâtul. Nu putem spune că nu sunt şi dintre ei unii educaţi. Dar prea puţini şi doar dintre cei care-au scăpat ca prin urechile acului, ori au odrăslit din trunchiurile sănătoase ale îndepărtatelor vremi. Dar nu sunt singurii vinovaţi. Ei culeg ce le oferă timpul şi conjunctura. Fac şi ei parte din rezerva genetică a acestui neam care a fost nevoit de împrejurări să-şi păstreze arme latente care să se activeze la nevoie pentru a putea să treacă prin vremi de cele mai multe ori tulburi şi să-şi păstreze fiinţa şi locul. Diversitaea pe care noi o blamăm este cred rădăcina noastră. Nu ne rămâne decât să ne adaptăm tragic şi mereu la vânturile atât de schimbătoare în aceste locuri.
 Dar să revenim. Spuneam că liftul din turnul de paraşutism semăna cu o colivie care şi aşa era spre uzanţa antrenorilor, a vizitatorilor şi a altor diverse personalităţi, dar niciodată a elevilor, în afara cazurilor când se ivea vreo grabă şi era trimis vreunul urgent cu diferite treburi ce ţineau de activitatea sportivă. Şi asta aşa ca să se adeverească zicala că excepţia întăreşte regula. Dealtfel şi antrenorii îl utilizau destul de rar fapt ce era lesne de dedus datorită uzurii exagerate a scărilor dar mai ales a mâinii curente ce ferea pe cel ce urcă de a cădea în gol dacă se împiedică ori dezechilibrează din neatenţie,
emoţie ori sub povara harnaşamentelor. Ajunşi la turn elevii noştri printre care Ionel şi Todirel au realizat că este mult mai înalt decât părea el când îl priveau din stradă sau din parc şi au fost pentru început impresionaţi de zgomotul sinistru pe care îl scotea metalul sub bătaia vântului.Apoi când au pătruns în turn, iluzia optică l-a înălţat mai mult, iar zgomotul s-a accentuat de parcă-i trăgea prin lumenul gol către vârful lui, fără a mai păşi pe scări sau a urca cu colivia. Prima lor lecţie a fost să urce scările până în vârf unde se afla o platformă metalică de  pe care printr-o uşă se ieşea afară din turn pe o consolă sau mai bine zis un braţ metalic de vreo douăzeci de metri utilizată de cei instruiţi deja pentru saltul cu paraşuta la punct fix. Cel puţin aşa ar fi trebuit să se întâmple, dar acest antrenor avea o cu totul altă concepţie despre utilitatea acestor console.
  Dar să nu anticipăm.
  Deci după ce i-a instruit pret la câteva zeci de minute şi i-a îndemnat să urce scările el a urcat cu colivia să-i aştepte pe platforma din vârful turnului. Trebuie spus că liftul era acţionat la comanda antrenorului de un maşinist care imprima coliviei o viteză moderată pentru ca antrenorul să-i poată supraveghea îndeaproape pe elevi în timp ce urcau scările.Acum nu vă pot spune cu siguranţă dar cred
că jumătate dintre ei deja au fost pierduţi de muşterii într-ale paraşutismului înainte de-a ajunge în vârful turnului, unde când au poposit pe platforma de aşteptare şi s-a deschis uşa către consolă mulţi
s-au aşezat în fund să fie siguri că nu-i ia curentul iar ceilalţi strângeau în mâini balustrada din fier
de-ai fi zis că vor să-i scoată mustul nu alta.
 -- Băieţi ăsta e paraşutismul! Este frate geamăn cu-nălţimea! Care credeţi că nu puteţi să vă uitaţi fără teamă în jos de aici din turn astăzi, care nu aveţi curajul să ieşiţi pe consolă măcar câtiva paşi, mâine nu mai aveţi ce căuta la club.
  După cum v-am spus, cam jumătate dintre ei au ieşit pe consolă bineânţeles câte unul şi sub stricta supraveghere a antrenorului. Ceilalţi au început deja să coboare scările înmărmuriţi de frică şi legaţi cu
frânghii de siguranţă asemanatoare celor cu care se asigură electricienii ce urcă pe stâlpii de înaltă tensiune. Ionel şi Todirel au trecut această primă probă de foc, dar n-au fost dintre cei pe care antrenorul să-i oprească de a face prea mulţi paşi pe braţul extern al turnului;căci trebuie să vă spun că au fost şi câţiva îndrăzneţi de genul ăsta.
 Aşadar au rămas opt elevi care şi-au dorit în continuare să se antreneze pentru a deveni paraşutişti sportivi. Apoi aceştia au fost duşi în zilele următoare la diverse vizite medicale unde au fost testaţi privind sănătatea şi alte aptitudini necesare unui astfel de sport iar numărul celor admişi a fost de şase
printre care şi cei doi colegi de clasă amintiţi mai sus. Aceştia au rezistat ei antrenamentelor la sol privind însuşirea cunoştinţelor teoretice şi practice privind echipamentul şi paraşuta, dar după cum v-am sugerat de la început, antrenorul acesta era cam atipic şi nonconformist, aşa că a început să-i arunce cu coarda elastică de pe braţul turnului după care îi recupera. Însă nici asta n-ar fi fost chiar mare lucru pentru ei, dar îi mai lega şi de un cablu de oţel şi le dădea drumul cu o viteză asemănătoare celei cu care sar paraşutiştii la punct fix, aşa că nici Ionel nici Todirel n-au mai rezistat presiunii psihice şi au renunţat.
  Acum se antrenaseră ei destul de bine şi nu contactul dur cu solul îi speria, îi termina momentul când le dădea drumul din vârful turnului cu o viteză de le ajungeau alea de dedesupt până în stomac iar bojogii parcă deveneau porumbei cu sufletul pe aripi.
Câţi dintre cei patru elevi rămaşi au absolvit cursul nu mai ştiu, dar sigur pe băieţii noştri nu-i vom lăsa de izbelişte chiar acum pe jumătate instruiţi şi mult mai optimişti, căci cine se mai putea mândri c-a urcat în turnul de paraşutism ca ei. Puţini,chiar foarte puţini.
  Dacă vă mai amintiţi, odată cu antrenorul de paraşutism liceul a fost vizitat şi de un antrenor de atletism, care după ce le-a prezentat elevilor sumar scopul lui, i-a lăsat în stand-by până la o dată ulterioară când va hotărâ el să testeze pe cei doritori de a se antrena pentru a deveni atleţi. De asemenea acesta a luat legatura cu şefii căminelor de băieţi şi fete pentru a organiza crosuri şi întreceri de alergare pe diferite distanţe pentru elevii internişti, şi de a-i prezenta pe câştigatori pentru a fi retestaţi de el. Însă cum v-am mai spus în faţa antrenorilor de cele mai multe ori nu ajungeau câştigătorii. Aceşti selecţioneri de ocazie aveau interese oarecum meschine, în sensul că fie nu acceptau la concurs pe toţi doritorii, fie îi prezentau antrenorului drept câştigători pe prietenii lor sau elevi faţă de care aveau diferite afinităţi. De exemplu în afară de prieteni mai erau preferaţi consătenii, cei ce le făceau diferite servicii, sau pur şi simplu cei ce erau simpatizaţi de aceştia.
Ionel şi Todirel erau cazaţi în acelaşi cămin dar nu erau simpatizaţi la fel de şeful de cămin. Todirel
fiind mai prezentabil, mai înalt, mai comun şi comunicativ era oarecum îndrăgit de acesta chiar dacă nu era dintre cei foarte apropiaţi lui. Ionel, mai închis în el şi mai retras era chiar antipatizat, şi nu de puţine ori era nedreptăţit sau umilit. Ce însemnă umilirea unui elev căminist? Se făceau glume la
adresa lui ce vizau îmbrăcămintea, portul, era dat exemplu negativ celorlalţi elevi sau pedagogilor, era pus de planton în zile de sărbătoare, i se refuzau învoirile chiar dacă erau îndreptăţite, era poreclit sau umilit în faţa fetelor atunci când se mergea la cantină sau când se desfăşurau activităţi comune cu acestea... Câte şi mai câte! Dar Ionel fiind şi el căminist a aflat chiar de la Todirel că într-una din seri înainte de a merge la cantină şeful de cămin va organiza un cros ce va consta în parcurgerea aleii şcolii mai întâi o dată iar apoi de doua ori dar nu concomitent ci în seri diferite, aşa că a mers în faţa şefului de cămin să-şi anunţe şi el participarea.
 După ce s-a codit, după ce s-a gândit cum să-l abordeze; căci nu numai că nu era simpatizat, dar era şi timid, şi-a luat inima în dinţi şi a bătut la uşa acestuia.
  - Intră! se aude vocea înăsprită şi îngroşată intenţionat a şefului de cămin.
  -Bună ziua! spune Ionel uitându-se la acesta şi sugerând că i se adresează lui.
 - Ia uite cine era să mă deranjeze pe mine acum în timpul liber!? Dă-i mă drumul de-aici şi să nu te mai prind pe la uşa mea.
  Şeful de cămin stătea în cameră cu cei trei şefi de paliere care ca şi el erau aleşi arbitrar de pedagogi pe criterii ce ţineau mai mult de simpatii, dar trebuiau neapărat să aibe şi ceva talente privind activităţile gospodăreşti, o atitudine autoritară şi libertate în exprimare; să aibe cuvintele la el cum s-ar spune. Dar de multe ori şi pedagogii erau obligaţi să pună şefi de cămin sau paliere rude sau cunoştinţe ale celor mai mari ierarhic decât ei.
- Lasă-l mă Nichita să-şi spună păsul! a intervenit unul dintre colegii de cameră.
- Dute de-aici! Adresează-te mai întâi şefului de palier şi el îmi va spune despre ce este vorba.
  Şeful de palier care era şi el de faţă a tresărit dar ieşind din cameră:
 - Vino pe hol şi spune-mi despre ce e vorba. Ce nu puteai să-mi spui când am fost prin cameră?
 Se ştie că acesta trecea regulat prin fiecare cameră pentru a veghea la păstrarea curăţeniei şi a ordinii.
 - Voiam să mă înscriu la crosul de miercuri seara, şi-am crezut că trebuie să o fac direct la şeful căminului.
  Ionel cum am mai spus, nu era simpatizat de şefi, nici de colegi, de aceia în afară de Todirel cu care nu s-ar putea spune că erau prieteni, nimeni nu i-a spus despre cros. Era izolat, pentru că avea el un fel mai aparte de a fi; era cam stângaci în gesturi, timid, avea un mod specific de a povesti cu un râs tâmp sau mai bine zis zeflemitor inducând ideea că se laudă, nu era atent la detalii şi altele multe.
 - Să-ţi iei echipamentul de sport şi miercuri după amiază la ora şaisprezece să ieşi în faţa căminului. Vorbesc eu cu şeful de cămin! şi a intrat în cameră.
 Rămas pe hol încurcat şi contrariat a asistat fără să vrea la continuarea în cameră a dialogului dintre cei mai sus amintiţi!
 - Ce vrea mă ăsta? a spus Nichita şeful când a intrat şefuleţul de palier.
 - Vrea să participe miercuri la crosul căminului!
 - Dă-l încolo de împiedicat!
 - Bă nu ştiu dacă e chiar aşa având în vedere că a fost înscris la clubul de paraşutism!...
 - Ştiu! dar dacă era ceva de capul lui îl păstrau.
  Ionel a plecat mai mult de frică să nu fie surprins de careva că ascultă pe la uşi, nemai ştiind ce-au  discutat aceştia în continuare, dar miercuri la ora şaisprezece a fost prezent la cros împreună cu ceilalţi colegi căminişti; care să fi fost cam cinzeci printre care şi Todirel. S-a aşezat la start fără ca cineva să-l oprească.
 V-am spus la începutul povestirii că aleia ce înconjura curtea internă a şcolii avea aproximativ un kilometru, distanţă suficientă pentru desfăşurarea concursului,mai ales că în faţa căminului de unde va porni crosul aceasta se lărgea aşa încât concurenţii puteau lua startul în condiţii oarecum bune.
 Deci adunaţi toţi la startul crosului care acum devenise obligatoriu pentru pufani din mărinimia şefului de cămin, dar cred că şi la sugestia profesorului de sport ce-a aflat de acest eveniment dar care nu a catadixit să participe pentru a supraveghea corectitudinea şi condiţiile desfăşurării lui, s-a pornit goana. După o sută o sută cincizeci de metri, deja s-a separat un pluton fruntaş de zece doisprezece concurenţi printre care prietenii noştri Todirel şi Ionel. La jumătatea cursei, înainte de a intra pe aleia principală străjuită de bătrânii nuci, Ionel se postase lejer în fruntea plutonului cu un avans considerabil, poate douazeci treizeci de metri faţă de cel din spatele lui, dealtfel faţă de cei din spatele lui deoarece plutonul de circa zece concurenţi ce-l secondau pe Ionel era încă compact dar cu răsturnări de poziţii de la un moment la altul.
  Şeful de cămin, cei de palier şi alţi câtiva indivizi studenţi şi pedagogi de noapte, au ieşit in faţa cursanţilor la mijlcul aleii mari încurajând chipurile concurenţii. Ionel, căscat de felul lui, a luat de bune încurajările şi plutea de fericire.
Când a ajuns aproape de locul unde stăteau cei mai sus amintiţi, a văzut că aleia este traversată perpendicular pe marginile ei de un cablu gros, mai bine zis o şufă asemănătoare celor cu care se remorcau maşinile rămase în pană, şi-ale cărui capete erau trecute printre riglele a două bănci opuse, dar nu a intuit nici un pericol.Când a ajuns însă în dreptul cablului, acesta s-a ridicat instantaneu până la nivelul genunchilor lui Ionel tras de la cele două capete de şeful de cămin şi o altă persoană pe care datorită impactului nu a realzat cine ar fi putut fi.Acesta a căzut lovindu-se şi julindu-se destul de rău în coate şi genunchi timp în care concurenţii din plutonul compact au trecut de locul amintit fără vre-un incident deoarece şufa fusese coborată. Plâns, umilit de râsul sarcastic al ticaloşilor, eroul nostru s-a ridicat şi a reuşit în cei două trei sute de metri să treacă din nou în fruntea cursanţilor detaşându-se în câştigător.Cei care au pus la cale mârşăvia nu l-au recunoscut drept învingător şi nici măcar n-au pomenit vreodată de incident sau de câştigătorul cursei. Trist este că nimeni dintre participanţii la cros nu au adus vreodată în discuţie acest eveniment în faţa lui, nici măcar ca pe o farsă.
  Şi dacă această mizerie ar fi rămas aici încă ar fi fost bine. Dar nu! Ura şi ticăloşia când intră în oameni se desăvârşeşte! Tinde către apogeu, mai ales când cel avizat nu se dă învins. Tot aşa s-a întâmplat şi în cazul lui Ionel.
  După cum v-am spus după două zile adică vineri după amiază la aceiaşi oră, s-a ţinut al doilea cros pe o distanţă dublă, adică aleia trebuia parcursă de două ori. Ce credeţi că a a putut pune la cale staful ticăloşilor? Şi-a ales un grup de patru cinci cursanţi printre care şi Todirel şi după primul tur al aleii i-a oprit din concurs şi i-a plasat în apropierea liniei de sosire în aşa fel încât atunci când plutonul de cursanţi care evident era condus din nou de Ionel v-a intra pe aleia principală, aceştia odihniţi şi aflaţi mult în faţă să poată trece primii linia de sosire; ceia ce s-a şi întâmplat. Bineînţeles că nimeni nu poate înghiţi firesc asemenea umilinţe, dar Ionel al nostru datorită felului său de a fi nu era pentru prima dată umilit, aşa că a trecut peste; doar sufletul i-a şchiopătat pentru mult timp şi pentru a nu ştiu câta oară.  
  Câştigător măsluit a fost Todirel, dar Ionel care îl ţinea oarecum de amic nu i-a purtat pică. A înţeles că alţii au fost cei vinovaţi chiar dacă el s-a complăcut în situaţia mai sus amintită.
  Şi uite aşa a ajuns Todirel al nostru atlet la clubul Politehnica şi nu după mult timp când Ionel l-a întrebat cum îi merg treburile privind pregătirea şi antrenamentele acesta i-a spus că bine, doar că în afara faptului că nu sunt periculoase şi stresante ca la paraşutism sunt mult mai grele si complexe.
 - Şi pentru ce te pregăteşti Todirele?
 - Acum mă pregătesc pentru crosul Copoului care v-a avea loc în primavară pe o distanţă de trei mii de   
metri.
 - Şi unde se ţine?
 - Pe stadion!
 - Nu pot participa şi eu?
 - Nu ştiu! Să-l întreb pe antrenor.
  Dacă l-o fi întrebat sau nu, Ionel nu a mai aflat niciodată, dar a aflat din ziar că respectivul cros
s-a ţinut. Atunci şi-a adus aminte şi l-a întrebat pe Todirel:
 - Ai fost la crosul Copoului?
 - Da!
 - Şi pe ce loc te-ai clasat?
  - Pe locul cinci!
  Nu vă închipuiţi cât regret era în sufletul lui. Îşi zicea că dacă Todirel s-a clasat pe locul cinci înseamnă că el ar fi putut lua măcar acelaşi loc onorabil, sau de ce nu, s-ar fi putut clasa între primii trei.
  Dar vremea a trecut, frustrarea s-a vindecat, iar când i-a venit lui Ionel la îndemână l-a întrebat pe Todirel aşa ca din întâmplare:
 - Todirele, câţi concurenţi aţi fost la crosul Copoului? iar răspunsul a fost cât se poate de  firesc:
 - Cinci!