,,Rătăceam într- o grădină’’

Chipul  frumos al mătușii mai lăsa să se vadă , la cei 80 de ani ai săi  multe din trăsăturile frumoase ale femeii blănde, vesele și bune la suflet…Împăcată cu Dzeu.
-Auzi, mătușă Anuță, cum era mai demult, când umblai  dumneata, la colindat? Mai știi?
-Auzi, eram copii și așteptam Crăciunul, cu atăta drag!
În ajun, ne îmbrăcam cu ce aveam- că nu puneam mare preț pe haine- și porneam la colindat. De cu seară. Da, întăi porneau feciorii, înaintea fetelor. Se zice că  feciorii aduc noroc la casă și nu pagubă, asta știam.Trebuia să intre în casă înaintea  fetelor.
Umblam prin tăt satu, până ne săturam.
Luam trăistuțele  pe umăr și umblam din casă în casă. Atâta așteptam să mergem la colindat! Căpătam  mere și nuci. Numai la domnu învățător primeam cozonac. Bun! Frământat cu stafide multe, gros. La tăți ne dădea. La domnu și la neamuri aproape. Prindeam curaj și umblam prin tăt satu.

Colindam așa;
Rătăceam  printr- o grădină/Mă- ntâlneam cu o albină/ Albina strângea din flori /Seara pentru sărbători.
Când gătam colinda , ziceam  așa:
Să aveți zile senine/Să le petreceți cu bine/Să aveți mare folos/ De nașterea lui Hristos!
La aceasta zi sființită/ Și sărbătoare mărită/ Vă dorim ca să vă fie/ La mulți ani, cu bucurie!/
Întâi colindam neamurile. Ajungeam la mătușa Șofronie, în capătul din sus a uliței. Acolo ne întâlneam  tăți nepoții. Și ea avea copii de vârsta noastră. Vreo șase. Doi erau mai mici. Dacă se întâmpla să se culce, că era poarta închisă, săream gardul și tăt intram. Era mai zgârcitucă, săraca! Numai nouă ne dădea colac. Bun colac frământa!Cu anison din grădină ,cu nucă groasa. Atăta era de bun…!Ne îmbdie așa:
-Luati, mâncați, că și așa, l- am tăiat cam gros!
Noi râdeam, da mâncam cu mare poftă!
-Spune- ne, mătușa, unde ți- s aeștia doi, mai mici?
Pe unde umbla a colinda? ? N- ai mai pătit iară, ca anii trecuți?
-Da, ce- o  pățit, mătușă, că eu una n- am auzit! Povestește mi!
-Păi, s- o pornit aeștia doi mai mici, la colindat, amândoi, de cu seară. Cel mic de 4 -5 ani, celălalt, mai mărișor… Ș -o luat cușmele cele mari, rămase de la frații mai mari, căputurile de lână, opicile,  și ele mari, umplute cu paie  și o pornit a colinda.
Ia, ce colindau:
Bade, gazdă,hodinești,/Ori numa ne amăgești? \Oaspeți nu primești/ Numa te posomorăști/Nașterea cu bine!/ De cu seară am plecat/ Îndată ce o- nserat/  Noi veneam mai de demult/ Dar nu ne- am priceput/ Nașterea cu bune/ De bine și sănătate /Dumnezeu vă  facă  parte /Să aveți zile senine/ Să le petreceți prin bine/ Să aveți mare folos/ De nasterea lui Hristos /Noi vă zicem să trăiți/ Întru mulți ani, fericiți!
O colindat ei ce o colindat, până au ieșit din sat afară, prin susul uliții. Unul, mai mic, altul mai mare. Am fost cândva  cu ei, la fân, prin locurile acelea, da nu erau umblați ,singuri. Știau că mai sânt case…nu aproape.
Cu picioarele călcau omătul, trăistuțele le băteau de șold ,peste căputul de lână, nasul le era roșu și o- nceput a obosi.
Celui mai mic îi era frig ! Scâncea, da înapoi, cum să întoarne? Erau tăt mai departe de sat, prin frig și pustușag, ca două umbre negre.
Anchidim, cel mare, i- o legat mânecile, una de alta, ca să îi cie cald. Era ca sloiul…
-Ți -I foame, Irimie?
-Îhî!
Lasă, că pe cân om ajunge, om ruga pe careva să ne găzduiască. Da, trebe să colinzi tare. Să se audă! Bine? N- ai uitat colinda?
-Nu, n- am uitat!
Se mai opreau când și când și se uitau după ceva lumini, pe la ferestre. Drumul trecea pe la o margine de pădure. Câte o cioara mai croncănea a pustiu. Nici singurătatea ,nici frica nu le dădea putere. Dar, ce să facă? Era mai lung drumul înapoi decât înainte. Le era frică să se uite înapoi sau să scoată vreun sunet pentru că aici totul suna în alt fel. Așa li se părea.
Aproape ca le- au amorțit mâinile și picioarele.
-Bade, nu se vede satul! Ce facem? întreabă cel mic pe fratele mai mare. Nu-i spunea pe nume. Bade însemna apărare și siguranță, în preajma lui Anchidim. Așa –i că ajungem, bădiucule?
-Om vedea luminile îndată! Nu- ți fie frică! Ne- om încălzi, ne- or da de mâncare, numa să colinzi, tare!
-Dacă vin lupii, la noi?
-Ne- om ruga lui Dumnezeu și nu ne- a lăsa! Om scăpa! Nu ți fie frică!
Cuvântul  Dumnezeu, aicea , în singurătate, suna parcă, altfel.
Abia într- un târziu o început a vedea luminile caselor, ca niște stele coborâte pe pământ. Dintr- o dată, li se părea că și gerul s- a înmuiat. Au început să capete curaj. Curaj cât să intre în curtea omului, fără frică de câinele care lătra, la ei.
Ușa casei se deschise și omul, în capul gol ieși de după ea și îi  întrebă:
Colindători? Da, de unde sânteți voi, că nu sânteti  din sat,de aicea. Așa- i?
-Poi, da!
-No, intrați ,numa,în casă că sânteți sloiuri de gheță, nu alta!
Copiii o intrat, boncânindu- și opincile înghețate, de pragul casei.
-Da, cum de v- ati pornit, pe aicea? Sânguri? A cui sânteți? Stiu căsănii voștri, până unde ați ajuns, la colindat?
-Apoi, ne- am pornit noi doi…N- am știut…!
-Nu v- o fost frică de lupi? Mai umblă…
 Ia, dezbrăcați- vă de haine și haidați să mâncati cu noi. O iesit stelele și om pune pe masa ce ne a da Dumnezeu ! Îi de unde să mancati și voi! Haidați , ca ia ,mămăliga-i caldă!
Până așază leli-ta Nastasâia  mâncarea pe masă, colindați ne!
Copiii o- nceput să prindă putere. Colinda lor suna atâta de frumos și toți ai casei o ascultau cu mâinile împreunate. Ca într o rugăciune. Soacra bărbatului  îl ținea în brațe pe cel mic, coborât de după cuptor. Era îmbrăcat într- o cămășucă de cânepă, lungă, până peste genunchi. Picioarele- i goale atârnau peste genunchii bunicii.
S- au așezat cu toții, la masă. Roată. Pe lăițări și pe scăunele cu trei picioare. O cruce mare ,înainte de a lua prima îmbucătură și o bucurie străbate încăperea. Postul a trecut… Dumnezeu s- a îndurat de toți.
Anchidim și Irimie mestecă în tăcere. Acum e bine!
-Nooo, știți ce m- am gândit eu, mă copii, spuse omul, când masa era pe gătănie. Eu zic așa. Dați- vă jos căputurile, din spate și descălțați-vă! Suiți- vă pe cuptor și încălziți- vă.
Ia, pe cuptor este loc de dormit pentru amândoi! N-aveți cum să vă întoarceți, acuma , acasă! Mai îi un pic până dimineață! Atuncea, leg caii la sanie și vă duc eu înapoi acasă, la tatăl vostru, că- l cunosc!
Ia, pe Ionică  al nostru, l- om culca în pat și voi vi- ți încălzi, sus, pe cuptor. Este bugăt loc ,pentru amândoi!
În scurt timp, Anchidim si Irimie  adormiră, visând la drumul lor, singuri și înfrigurați, pe la margine de pădure. În urechi le mai răsuna încă, croncănitul  ciorilor flămânde, dar și  colinda ,,Trei crai de la Răsărit/ Cu steaua- au călătorit…