Cosmetica mătușii Valentina

        Mătușa Valentina, era sora mai mică dintre cele două surori ale tatălui meu.
       Era o femeie de o statură mijlocie, plinuță, un pic roșcată, probabil invazia pistruilor îi dădea culoarea feței, avea ochi dulci și buze... vai buzele ei, când le strângea un pic, păreau a fi în două straturi, sau mai bine zis avea două rânduri de buze. Era diferită total față de soră-sa mai mare, dulce din fire, blajină și senină în zâmbetul ce nu-i lipsea niciodată de pe chipul său. Mereu îmi era alături, fiind așteptată, iubită și îngrijită de către ea. Trăia în casa bunicilor, pe care nu-i cunoscusem, ea le luase locul, așteptând în casa lor nepoții.
        Aveam o deosebită plăcere să merg la ea, atunci când mă cerea de la părinți. Maică-mea îi înțelegea singurătatea, de aceea punea o vorbă bună tatălui meu, care era contra categoric de-a dormi la mătușa. Ea muncea în ferma ,,kolhozului”și cât nu s-ar fi schimbat, și cât nu s-ar fi spălat, oricum acel miros înțepător persista pretutindeni. Taică-meu o dojenea deseori zicându-i:
    -Vale! Așa o numea el, ai grijă de fată! Vezi să doarmă în aer curat, schimbă-ți cuierul cela, sau lasă-ți hainele de lucru afară, în șopron! Taică-meu  mereu îi găsea cusururi. Ea le auzea și nu le auzea, făcea ceea ce-i trecea prin mintea ei de femeie nemăritată.

      Eram foarte apropiate, îi țineam de urât, și apoi mereu găseam temă de discuție. Dacă ar fi fost după ea, aș fi dormit în fiecare seară în patul ei, acel pat făcut din scânduri, ce avea sub el, două capre din lemn în loc de picioare și așezat după soba care avea spațiu doar pentru o persoană. În serile când îi părea ei că temperatura camerei era moderată, nu se mai chinuia să hrănească gura sobei cu lemne. Făptura iernii însă, oricum își făcea apariția, pipăind toată încăperea, de aceea când mergeam la culcare ne ascundeam sub plapuma groasă umplută cu lână de oaie. Mătușa mă strângea bine la pieptul ei, lăsându-mi doar nasul afară. Nu trecea mult timp și...simțeam că mă sufoc, lâna și corpul ei se împleteau într-o căldură insuportabilă. De mă dezveleam mă învelea frigul, după câteva clipe mă ascundeam iarăși sub plapumă, tot așa până adormeam.
      Mai avea mătușa o cameră, pe care o numea „casa mare”, unde ținea un vas din sticlă cu miere de albine. A fost îndeajuns să mă servească cu un vârf de linguriță, că deja acolo îmi era gândul. Pe semne, înțelesese ea, că voi da târcoale acelui vas, și a încercat să pregatească terenul, zicându-mi:
   - Draga neneacăi, să nu cumva să te împingă păcatul să iei singură miere, borcanul o să-mi spună dacă tu îl vei deschide, că nu de alta, dar dacă vei mânca mult, mierea va curge prin buric!
   - Bine neneacă, o să fiu cuminte și ascultătoare, nu o să iau singură miere, când vei veni acasă îmi vei da matale. Se părea că ne înțelesesem de minune. Mătușa se aplecă, mă strânse în brațe, sărutându-mă își căută de drum, trebuia să meargă la muncă, și mă lăsase gospodină în casă, zicându-mi:
   - Vezi să fii cumincioară până vine nineaca și mă mai sărută odată, luându-și haina de pe cuierul din verandă și trase ușa după sine.
   Trecuse câteva zile, mătușa se mai prefăcea că uita să-mi dea miere, mai sărea peste o zi, chiar două uneori, și mie-mi crăpa răbdarea. Într-o zi când neneaca ieși din casă, imediat mă duse gândul,  cum să nu trec pe lângă acel vas cu delicioasa miere, dar nu uitasem, că, el, blestematul de vas, ar fi încercat să mă spună mătușii, dacă i-aș fi dat târcoale. Când mă văzui lângă el, îl privii atent din toate părțile, nu se mișca, înțelesesem bine, că nu ar fi putut el să mă spună mătușii, și... am ridicat pelicula cu care era învelit, am luat o linguriță, acoperind vasul și țuști pe ușă afară.  Ajunsă în verandă, aproape cu ochii închiși savuram  gustul magic al mierii de albine, dar nu durase mult, dispăruse. Pofta creștea din nou, și ce era de făcut? Era clară situația de la sine, gândul devenea mai lipicios decât mierea, nici una, nici două, apăs pe clanța ușii, trec peste pragul înalt și...eram lângă el. Simțeam cum ochii îmi râdeau de bucurie, dezvelii vasul și încă o linguriță, mmmm ce gust miraculos avea, învelii vasul la loc, știam că mai mult de o linguriță nu se putea de luat, și... pe ușă afară. Când mă văzui iarăși în verandă, mă luase grija, dacă mierea v-a ieși prin buric? Mă întorc cu fața spre lumina zilei, care mă privea cu atâta gingășie prin fața măreață a verandei, ridic rochița și privii la burtă, buricul rămase așa cum îl văzusem când era și mătușa acasă, așa că... dau fuguța încă odată până la vasul  din  ”casa mare”, iarăși îl dezvelesc, iarăși scotocii cu lingurița-n el, mmm... ce parfum și ce miere delicioasă mai avea! De cum luam o linguriță de miere, un salt și eram în verandă, de fiecare dată ridicam rochița controlând ca nu cumva să se piardă minune de miere. Și totuși, fiecare salt pe care îl făceam era legat de bătăi de inimă, știam eu că dacă mă prindea mătușa nu aș fi scăpat doar cu-n dulce sărut. În fine, în câteva zile D-zeu îmi ajutase să termin acea bunătate de miere. Mătușa nu dăduse de ea în acea zi, nici în a doua, uitasem și eu deja  gustul ei. Când într-o zi descoperi vasul gol, nu a trecut cu nepăsare peste fapta mea, mă dojeni ea cât mă dojeni și uitase de miere până într-o zi, când am făcut o altă poznă și mai gogonată.
   Mătușa, era femeie singură, nemăritată după cum vă spusesem mai sus, era o fire ce-și căuta de suflețelul și exteriorul ei. Pe lângă mierea pe care o folosea ca remediu natural pentru menținerea sănătății, și a frumuseții, mai avea diferite mini vase din sticlă cu diferite creme, fiind acoperite cu căpăcele colorate. Când stătea în fața oglinzii și își „dregea fața, cu dresuri” așa cum spunea ea, priveam cu atâta plăcere la acele căpăcele și borcănașe mici, mai avea tușa și niște rujuri cu căpăcele-dopuri de aur, galbene lucitoare, îmi curgeau ochii după ele ca și coțofenei după tot ce strălucește, și fără să i le cer, într-o zi îmi zise:
   - Lasă că neneaca ți le va da pe toate, și o să te joci cu ele toată ziua, văd că-ți plac, dar trebuie să ai răbdare până când se va termina din ele crema...
Multe îmi mai spuse mătușa, nu-i tăcea gura, până ieșea din casă tot vorbea și vorbea. A fost îndeajuns să aud din gura ei, că mi le va da pe toate, îmi doream atât de mult să le am, încât le vedeam și în vis.
Timpul trecea... De fiecare dată când ajungeam la mătușa, mă duceam fuguța să văd dacă nu s-au eliberat acele mici bijuterii. Se părea că timpul le ținea pe loc, căutam să văd care și cu cât s-au deșertat. Dar nu prea vedeam mari schimbări. Deseori doream cel mai mult să-mi dea rujurile cele nou-nouțe, erau atât de strălucitoare și frumoase, îmi furau privirea, dar ele toate stăteau nemișcate în fața oglinzii. Le pipăiam de fiecare dată de cum aveam ocazia să fiu lângă ele. O tot întrebam pe mătușa, când o să fie deșarte ca să mă pot juca cu ele, mereu mă liniștea zicând:
    - Toate vor fi ale tale, ai răbdare....
Mai trecu o habă de vreme, dar aceeași poveste, nu se mai goleau... știam foarte bine, că vor fi toate ale mele, doar mătușa mi-a promis, dar când?   Într-o zi, îmi trecu prin minte un gând nevinovat, copilăresc:  
    - Ce-ar fi să mi le iau și singură?  Vorba ceea, „zis și făcut” stăteam în fața lor admirându-le, găsisem un ziar pe scaunul de alături, l-am desfăcut așezându-l pe cealaltă parte a mesei, și am început să scobesc cu un bețișor, așezându-le separat una lângă alta, erau culori roșu-purpuriu, roz și incolore. Cu degetele scosesem toată crema din vasele cele mici, făcusem câteva movilițe de ”dresuri”. Devenisem o marionetă de circ, toată colorată, din cap până-n picioare, trebuia într-un fel să mă descurc de acele culori și creme unsuroase. După ce aveam toate jucăriile deșarte, unde să le pun? Le găsisem locul, în cracii  pantalonilor. Mă îmbrăcase maică-mea cu o pereche de pantaloni din stofă de satin de culoare albastră închis, largi, jos la craci cu elastic, nu-mi plăceau, dar eram nevoită din când în când să-i port, cum aș fi încercat să n-o ascult pe mama, se ruga la mine ca la Dumnezeu, să-i accept? Dar în acea zi îmi prinsese bine, am luat acele frumoase jucării și le-am pus în cracii pantalonilor,  încuiesem casa mătușii și...spre casă. La fiece pas pășit, prețioasele jucării făceau gălăgie, părea să fi avut clopoței ce dădeau glas mișcărilor mele. Numai cât intrasem în ogradă, taică-meu, cu o voce blândă, îmi zise:
   - Măriuță! Ia vino la tătăica încoace! Ce ai tu acolo, în cracii pantalonilor?
Întrebarea lui directă m-a făcut să fac doi pași înapoi. Tata, foarte calm, cu privirea sa dulce a insistat:
   - Hai vino, nu te teme, vreau să știu și eu ce ai tu acolo, arată-mi și mie! Fața lui luminoasă mi-a dat încredere ca să mă apropii de el.  Zâmbindu-mi, m-a luat în brațe așezăndu-mă pe genunchii săi. Arată lui tătăica! Ce ai în craci la pantaloni? M-a mângâiat și m-a sărutat pe frunte. Văzându-l atât de calm, prinsesem curajul de ai povesti totul cum a fost și ce am făcut. Tata mă privea cu atâta dulceață în ochi de se părea că făcusem o faptă bună, m-a strâns la piept și mi-a zis:
   - Dragul tatii,(pentru el eram băiat) neneacă-ta știe de toate aceste lucruri pe care le-ai adus acasă?
   - Ea a spus că o să mi le deie când vor fi goale...
   - Și erau goale când le-ai luat?
   - Nu, le-am scos cu bețișorul pe toate...spunându-i liber și fără sfială despre isprava mea. Văzându-i chipul luminat și plin de zâmbet, îmi dădu puterea și încrederea de-ai povesti toată plăcerea pe care o nutream față de acele jucării, sării din brațele sale, înșirându-le jos pe toate, în fața lui. El, încercă să le atingă una câte una, pentru câteva clipe stând nemișcat, neștiind ce să zică, dar în sinea lui cine știe ce se gândea, poate...meritam o palmă-două, sau...poate râdea cu sufletul fără să se facă văzut, despre prostia pe care o făcuse fiică-sa. Într-un târziu, mi-a apucat umerii cu palmele sale de bărbat, zgâlțâindu-mă un pic, prin gestul său părea să-mi fi dat de înțeles că nu făcusem bine ceea ce făcusem, dar...dulce și blând continuă:
   - Ascultă ce o să-ți spună tătăica! Eu nu te ”ocărăsc”, dar aș vrea să-ți spun, că nu ai făcut bine ceea ce ai făcut, dacă află neneacă-ta...nu știu ce o să-ți facă, știi ce ți-aș spune eu? Strânge-le pe toate, pune-le iarăși în cracii pantalonilor și mergem la ea să o așteptăm, când va veni de la fermă o să-ți ceri iertare și o să-i promiți că mai mult nu vei face așa ceva.
O, nuuuu! Decizia luată de taică-meu era mai grea decât mi-ar fi dat o palmă, zicându-i:
   - Nu merg, o să mă bată neneaca! În mintea mea de copil se aprinsese o teamă, toate ca toate, dar de bătaie mă temeam cumplit, începusem să dau înapoi ca și racul, cracii pantalonilor nu-mi dădeau ascultare, lăsau liber să hodorogească prețioasele dopuri și sticluțe. Pe semne taică-meu avea imaginea viitoarei întâmplări, dar pentru o educație corectă a ținut morțiș să merg așa cum am venit, cu cracii pantalonilor încărcați. Mă temeam cumplit de mătușa, o știam de bună, dulce, blândă, dar nu știu de ce atunci am presimțit, că îi va sări bucata și i se va stinge dulceața din ochi. M-a luat taica de mână și aproape că mă târâia la vale, zicând:
   - Nu te teme, tătăica e cu tine,  nu o voi lăsa să te bată, tu... să-i ceri iertare, ți-am mai spus, și să-i promiți, dar ceea ce o să promiți să te ții de cuvânt, că de altfel nu te va crede niciodată, și nici pe mine nu o să mă asculte, bine? Nu e bine ce ai făcut! Tot continua tata să-mi spună...
Când ajunsesem în ograda mătușei, am răsuflat ușurat, nu era acasă, în acel moment aveam dorința să nu vină, dar unde s-ar fi dus, sărmana, dacă acolo îi era cuibul?
Nu zăbovi mult, și iată că se deschise poarta ce venea dinspre drum, mătușa rămăsese uimită văzându-ne pe ambii în mijlocul ogrăzii:
   - Da de ce nu ați intrat în casă, doar știți unde-s cheile?
Taică-meu a tăcut, nu a răspuns nimic, mătușa un pic mirată, lăsă jos tot ce avea în mână, desfăcu brațele zicând:
   - Dar tu nu vii la neneaca să-mi dai o guriță?
Aveam tălpile cusute de pământ, nu mă puteam dezlipi de lângă taică-meu, el ușurel încercă să mă împingă de spate, zicând:
   - Hai du-te la neneaca și dă-i un pupic! M-a privit în ochi, dându-mi de înțeles să nu mă tem, și totuși nu mă încredințasem, el continua să mă împingă, neneaca să mă cheme, într-un târziu, uimită și mai tare, îl întrebă direct pe  tata:
   - Da ce are fata de nu vine să mă strângă de gât?
   - Păi întreab-o tu ce are! Lăsând mătușa să se apropie, eu făcu-i câțiva pași în urmă, între timp din cracii pantalonilor ieșiră sunetul cel vioi al jucăriilor, mătușa mă și întrebă:
   - Da ce ai acolo Măriucă? Nu am reușit să lămuresc cum stăteau lucrurile, ea înțelesese despre ce mergea vorba, și...  s-au aprins paiele în capul ei. S-a înfuriat și mai tare, când a  intrat în casă și a găsit înșirate toate culorile pe acel ziar, tocmai din ,,casa mare” se auzea vocea înfierbântată a mătușii...
Taică-meu zicându-mi:
   -Aține-te, că vine! Rău ai supărat-o pe neneacă-ta! Ia să vezi când va ieși afară, nu te da, nu te lăsa! Dar nu te teme, sunt eu!
Nici nu atinse pragul verandei când ieși cu fața-i neagră de mânie, strigătele supărării luase locul blândeței și dulceței sale, era de nerecunoscut, într-o clipă devenise ca o fiară sălbatică, părea a fi o viperă aprinsă gata de atac. Cu orice preț dorea să mă prindă, când și-a făcut un vânt, eu, puștoaica de mine, eram mai iute de picior, când ajungea ea în stânga tatălui meu, eu eram în dreapta lui și când era ea în dreapta, eu de mult eram în stânga. Făcuse câteva cercuri să mă prindă, dar nu reușea, deoarece taică-meu mă împingea cu mâinile pe la spate, salvându-mă de furia mătușii. Mătușa gâfâind cu ochii scoși din orbită tot cerea:
   - Dă-o încoace, m-a lăsat fără ”dresuri”, dă-o măcar ,,oleacă” s-o zgâlțâi!
   - Valea, liniștește-te, ascultă-mă pe mine! N-o să mai facă fata, îți promit eu și ea îți promite, zău, ascultă-mă! Oprește-te! Îi tot cerea tata.
Nici taică-meu nu se așteptase la o astfel de întorsătură, se gândise că v-a fi supărată un pic și îi v-a trece, însă ea...fierbea ca și fasolele din ceaunul pus la focul cel mare, avea ochii supărați, buzele dublate, mai roșie decât roșul adevărat devenise pielea ei de pe față, viperă și nu alta...  Nu știam, că mătușa ar fi fost în stare să devină atât de rea. Taică-meu nu reușea să domoale focul aprins în ea, ardea înverșunată, nu auzea și nu vedea nimic. Tata continua chiar să strige la ea:
   - Valentina!Vali! Fa Vali, fa! Tu auzi? Copilul e copil, a greșit, este adevărat, dar tu ești mare, trebuie să înțelegi, i-au plăcut fetei acele ”jucării” le-a luat, dar a promis că n-o să mai facă niciodată fără învoire. E doar un copil, ce vrei de la ea? Iart-o și tu! Eu i-am promis că tu n-o  s-o atingi nici măcar cu un deget, ea vrea să-și ceară iertare! Ascult-o! Ai încredere în ceea ce-ți spun!
Mătușa, ca după război continua să gâfâie, îi venise câteva lacrimi, se liniști un pic, părea că-i ieșise inima din piept. În sfârșit, i se luminase fața, mi-a aruncat o privire mai dulce și...a prins a zâmbi. Și-a lăsat ca din pod să-i cadă oboseala peste fața unui scaun nevinovat ce asistase la toată drama, aflându-se sub tufa unui liliac din fața casei. Râdea mătușa, râdea! Nu știu, râdea de boroboața pe care o făcusem, sau...de prostia omenească în plasa căruia a căzut.
 Îi trecuse repede supărarea, nu-mi venea a crede, m-a chemat lângă ea, m-a luat și m-a strâns la pieptul său zicându-mi:
   - Draga neneacăi, n-ai avut răbdare să ți le dau eu pe rând, dar așa tu ai făcut bine, ți le-ai luat pe toate odată... A zâmbit frumos și m-a sărutat, strângându-mă și mai strâns la pieptul ei, zicându-mi:
   - Fata neneacăi fată, ce m-aș face fără tine?
     Am simțit o liniște și o căldură sufletească, era ea, mătușa mea cea bună, mai bună ca oricând, mă iubea și o iubeam nespus de mult!