DRAGOSTEA, CA SPINII TRANDAFIRILOR

               În casa familiei Maria şi Iancu Nicolae era zarvă mare. Se făceau pregătiri pentru nunta fiului,  Gheorghe şi a nurorii lor, Mariana, amândoi învăţători ai satului Nuceşti,  comuna Ştefăneşti.
               Vremea era frumoasă. Sfârşit de august. Începuse să cadă frunze ruginii din pomi, pe care vântul  le spulberase, aşezându-le într-un frumos covor maroniu, foșnetul lor scârțâind sub pasul fiecărui trecător. Mirosul prunelor şi perelor coapte îşi răspândeau aromele.
               Iancu Nicolae era un chiabur al satului. Fusese, pe rând, notar şi primar şi trecuse prin toate funcţiile din structurile civile ale satului.
               Acesta era un bărbat înalt, bine făcut, ochi căprui şi o mustaţă…, o mustaţă neagră, răsucită şi bine îngrijită. Era suficient să îi arunci o privire şi o timiditate punea stăpânire pe tine de nu puteai decât să te conformezi ordinelor şi spuselor sale. Stimat şi respectat în comună, cu o situaţie bună în gospodărie, averea sa i-a permis să cunune foarte mulţi tineri, devenindu-le naş. Toţi aceştia erau mândri de rudenia cu el. Când trecea prin mijlocul satului, toţi înclinau privirea şi făceau o reverenţă în faţa lui. Pe lângă faptul că moştenise o bună avere de la tatăl său, el a muncit şi a chibzuit bine fiecare bănuţ pe care l-a câştigat. Pentru că... „bogăţia nu vine la nimeni pe apă!”

Era econom, fără a fi însă zgârcit, când anumite împrejurări o cereau. Finilor lui, le dăruia cadouri pe măsura prestanței lui sociale. De lăsata secului, la începutul postului de sfintele Paști, odaia cea mare era plină de finii lui.
               Purta iţari albi şi suman. Mergea drept şi îi privea de sus pe săteni. Ce mai, era un om de vază al satului. Cuvântul lui avea greutate. Dacă dorea să numească pe cineva într-o funcţie, o putea face cu uşurinţă, (fără a fi învinuit de trafic de influență). De altfel, majoritatea sătenilor aveau un loc de muncă mai mult datorită lui. Şi apoi..., „bogatului i se arată multe rude și mulți prieteni!”
             
               Avea o curte mare, care se întindea pe 2000 de metri, cu toate acareturile şi fel de fel de animale, iar vis-a-vis de casă, tot el era proprietarul unei  crame, care se întindea pe alţi 1500 de metri. Aici se mai afla o grădină cu zarzavaturi şi un cazan mare, unde se făcea ţuica.
              Din toamnă şi până la mijlocul iernii se întocmeau liste pentru a intra la rând sătenii la cazanul de ţuică. Iancu Nicolae vindea tot anul ţuică, provenită, o mare parte  din duiumul pe care îl dădeau cei care foloseau ustensilele şi cazanul său, iar alta din producție proprie, de la livada lui de pruni. Mamă, ce palincă făcea din prunele lui, că te ardea pe limbă și te cutremurai, când gustai o gură din prețiosul lichid. Dimineața, o bucată de slănină și un păhăruț de palincă era ca o terapie pentru nenea Iancu.
               Între timp, cumpărase de la un anume ofiţer, maior Lopeschi Dimitriu alte cinci hectare de pământ, cu moară cu tot. Acest pământ, vorbea lumea în sat, că îl cumpărase plătind cu galbeni de aur.
               Rude, fini, vecini îşi arătau acum priceperea şi recunoştinţa faţă de Iancu Nicolae, în pregătirile de nuntă, care îşi însura acum băiatul. Bărbaţii, măcelăreau animalele şi păsările de curte, iar femeile preluau sarcinile pentru a le impregna cu fel de fel de mirodenii, ca mai apoi, să fie date la cuptor.
              Fiica lui cea mică, Maria, avea un aer de superioritate. Și, pe bună dreptate! Făcuse liceul la oraș și acum era în căutarea unui loc de muncă. Ieșise și ea în curte, să dea o mână de ajutor. Era nunta fratelui ei și nu putea să stea deoparte.
              Trecuseră puțin după seceta din 1946, iar sătenii încă mai aveau proaspăt în minte foamea cu care se confruntaseră în acele zile negre. Mulți își vânduseră tot ce aveau mai de preț, doar pentru a supraviețui. Prea încercatul popor român și după cel de-al Doilea Război Mondial și apoi seceta care a cuprins aproape toată țara, au lăsat în sufletul oamenilor dureri nevindecate, dar și o situație materială precară. De aceea, acum, li se părea gospodăria lui Nea Iancu, îndestulată.
               Auzind  că  sunt prea mulţi invitaţi, au mai fabricat la repezeală, cu scândura ce prisosea în curte, încă câteva mese şi bănci, pentru masa mare din noaptea nunții. Femeile, nu mai pridideau jumulind păsările, porţionându-le, pregăteau bucatele, după un meniu stabilit dinainte, pe măsura gazdei, precum: toba, cârnaţii, sarmalele; se întreceau în prepararea dulciurilor şi cozonacului. Ce mai…, forfotă mare. Cei invitaţi la nuntă de către nea Iancu Nicolae se lăudau prin sat că le-au făcut onoarea de a fi și ei chemați, considerată „nunta anului sau evenimentul anului”.  Mergeau țanțoși doar pentru că ei, erau posesorii unei invitații la nunta bogătașului și, fără a fi întrebați, când se întâlneau în drum cu cineva, numaidecât spuneau „suntem invitați la nuntă, la nea Iancu Nicolae”.
               - Ioane, să mai aduci o masă aici, să putem porţiona păsările astea!
               - Marine, tu du-te şi ajută la tranşarea viţelului.
               - Anicuţo, mai dă-mi nişte ulei, că nu se desprinde aluatul ăsta de pe covată!
               - Ai auzit, fă, că îşi însoară băiatul, nea Mihalache? Acesta era un limbaj al sătenilor. Cu dragă sau cu dumneavoastră se adresau doar celor de la oraș, doctorului, preotului sau învățătorului..
               - Apăi, numai aşa îl mai poate potoli. Am auzit că tare-i afemeiat. Păi are câţiva ani de când  s-a „liberat” din armată. Numai el mai ştie câte fete din sat a iubit. I-a plăcut de toate fustele.
               - Dar şi ele l-au plăcut, că doar are serviciu la oraş. Nu-i ca toţi ţăranii ăştia de pe-aici! N-ai văzut ce ţanţoş merge? „Este conştient de calităţile lui!”, adăugă o tânără şcolită, care veniseră să dea o mână de ajutor, împreună cu mama sa.
               - Tu, fă Tudoriţo, că eşti mai tânără, ţi-ai luat fă straie noi de nuntă?
               - Ei, cum să nu! La nunta naşului să nu mă înnoiesc?! Alaltăieri am fost la probă!
               - Hai, hai, daţi-i zor, nu mai sporovăiţi atât, că-i târziu!
               - Lasă, dăm şi din gură, dar facem şi treabă, îi răspunse Anicuţa, lui nea Iancu, care trecuse printre ele ca un comandant de unitate salutând garda de onoare.
               - Bună ziua! Mai aveţi nevoie de ajutoare?
               - Ei, ba bine că nu! Suflecă-ţi mâinile şi treci acolo, unde se înfăşoară sarmalele, spuse o vecină mai înțepată. Maria se conformă, deși nu știa prea bine cum se pregătește ceva de mâncare. Întotdeauna mama ei a lăsat-o mai mult să învețe, decât să facă treburi în gospodărie. Dar acum, se cădea să ajute la nunta fratelui ei.
               - Am auzit că pe nea Gheorghe l-au luat cu salvarea!
               - Zău, dar ce are?
               - Ce să aibă, ia, s-a îmbolnăvit de inimă rea de când fii-sa a plecat de-acasă. Vroia şi el, ca tot omul, s-o dea cu logodnă, nu să fugă cu un necunoscut.
               - Ei…, când vine dragostea, nu te-ntreabă!
               - Dragostea este oarbă, dar căsătoria îi găseşte leacul.
               - Mai taie, fă, Lenuţo nişte foi de varză!

               În toiul acestor pregătiri, pe o altă fiică a lui Iancu Nicolae şi soră a mirelui, a lui Gheorghe, Eleonora, o apucă durerile facerii. Au dus-o repede acasă, au chemat moaşa satului care şi-a suflecat mâinile, a cerut să i se aducă repede prosoape şi apă caldă.
               - Haide Eleonoro, împinge, haide că i se vede capul; ştiu că te doare! Hai împinge!
               - Aoleu, tanti Angela, mor. Nu mai pot. Mooor…
               - Lasă, că nu mori. Naşterea-i foarte grea! Asta-i soarta femeilor. Era mai rău dacă erai stearpă.
               - Nu mai pot! Aaah, ce durere!
              Ore în șir se văită Eleonora că nu mai poate, că moare…
               - Împinge tare, acum..., aşa…. Lasă, că-i bine că te-a întețit durerile facerii, că ești pe-aproape de a te elibera.
               Şi…,  după câteva ore de chin, de durere, Eleonora naşte o fată. Epuizată, răsuflă uşurată.
               - Iată-ţi fata Eleonoro! Vezi, că a meritat? Ia uite ce frumoasă este!
               Îşi privi fata ca pe un trofeu şi surâse la vederea ei.
               Brunetă, cu părul negru, având vreo trei kilograme şi ceva, după aprecierea tantei Angela, care avea experiență, deoarece născuse aproape toate femeile din sat sub supravegherea ei. Apoi, îi tăie buricul, o înfăşură în scutecele pregătite dinainte şi o aşeză în braţele mamei. Şi copilul şi mama erau acum liniştite. Fata nu mai ţipa, iar mama nu mai simţea nici o durere. După ce elimină şi placenta, la câteva minute, Eleonora adormi. Era prea obosită după chinul facerii.
               A doua zi, după ce s-au odihnit, după nuntă, mama, tata şi alte rude ale Eleonorei au umplut odaia, venind fiecare cu câte un dar sau îi puneau copilului bani în scutece.
               - S-a grăbit fata ta să vină pe lume, altfel ai fi avut norocul să vezi o nuntă frumoasă, nunta fratelui tău.
               - Acum mi-a venit sorocul, răspunse Eleonora.
               - Când o să faceţi botezul?
               - Aşa, cam după vreo două-trei săptămâni.
               - Tu, Eleonoră, în 15 septembrie începe şcoala! Ai să te duci la şcoală să predai sau stai astea trei luni în concediu de maternitate?
              Copii lui nea Iancu erau toți școliți. Eleonora, era și ea învățătoare, la școala din sat, alături de fratele și cumnata ei. Urma să se angajeze și Maria, doar că mai făcuse o pauză după cei patru ani de carte.
               - Da, cred că am să mai stau acasă. Am să merg abia după Anul Nou. Mai am şi concediu de odihnă de luat. Acum suntem în 29 august, până în 15 septembrie suntem în vacanţă….
               - Şi… cum o s-o cheme pe fetiţă, te-ai gândit?
               - Bianca! Bianca Brăduşel! B.B.
               - Da, frumos nume! Bianca! … Era bine şi dacă avea un nume de sfânt. Aşa, cu numele de Bianca, nu poate să-şi serbeze ziua onomastică!
               Anca sau Bianca, cum o mai alintau,  creştea într-un mediu sănătos. Mama ei, învăţătoare, o învăţase de mică să buchisească literele. Se ocupa de educaţia ei şi o învăţa tot felul de jocuri. Aveau acasă imagini cu fructe şi legume, pe bucăţi mici de cartoane, cu toate cifrele şi literele, aşa că i-a fost foarte uşor să inveţe de pe ele în timp ce se juca.
               Tatăl, negustor şi comerciant, mai tot timpul plecat, se întorcea la fetiţa lui, aducându-i mereu câte ceva.  De câte ori venea acasă, soţia lui, îi povestea năzbâtiile pe care le-a mai făcut fata lor. „Într-una din zile, a plecat de acasă şi s-a rătăcit. Noroc că a recunoscut-o un apropiat de-al casei şi a adus-o înapoi”.
            - Am putea s-o dăm la grădiniţă pe Bianca!
                - Da! Am să merg să vorbesc cu educatoarea, Tanţa Ştiubei. Chiar dacă este mai mică de vârstă decât ceilalţi copii, ea însă îi depăşeşte cu mult. Acum, la trei ani şi ceva a început să cunoască deja literele. Este un copil dezvoltat şi „dezgheţat”.
                - Da, este foarte precoce la vârsta ei!
              Eleonora, îi cumpără Biancăi un caiet, un creion, îi puse ceva de mâncare într-o trăistuță mică, făcută special pentru grădiniță, o luă de mână și tot drumul îi dădu sfaturi.
                - Să spui bună ziua când o vezi pe tovarăşa educatoare!
                - Da! Îi spun! Dar ce o să fac la Grădiniţă?
                - Tovarăşa te va învaţă poezii, o să ieşiţi în recreaţie şi o să vă jucaţi...!
                - Da! Cred că o să-mi placă la Grădiniţă!

                - Bună, Tanţa!
                - Bună!
                Educatoarea se apleacă către fetiţă: Cum te cheamă? Şi în semn de prietenie îi apucă bărbia în mâini.
                - Bianca! Bianca Brăduşel!
                - Frumos nume, B.B. Poate ai să ajungi  actriță, asocie şi educatoarea iniţialele copilei cu numele dat actrițelor. Uite, stai în bancă cu fetiţa asta!
                - Nu, eu stau cu vecina mea în bancă, pentru că pe ea o cunosc!
                - Bine, atunci
 stai acolo.
                - Tanţa, eu plec. Dacă nu te ascultă, îmi spui mie! Plec şi eu la şcoală.
                - Stai fără grijă, Eleonora!
                Biancăi, i-a plăcut prima ei zi la Grădiniţă. Au spus copii poezii, a spus şi ea, a cântat şi un cântecel. În pauze, au ieşit şi s-au jucat. Şi-a făcut noi prieteni.
                Tovarăşa lor educatoare, Tanţa, nu avea copiii, aşa că îi iubea foarte mult pe toți. Nefiind  nici mulţi în clasă, le aducea adeseori şi de mâncare. Era şi acesta un motiv pentru Bianca să nu lipsească de la Grădiniţă, deşi foarte mulţi copii, lipseau zilnic.
                Cu toate că acasă era singură la părinţi şi i se oferea totul din plin, îi plăcea să meargă la vecinii lor, familia Constantin Preda. Ce mult îi plăcea Baincăi când aceștia își strigau copii să vină să mănânce. Când fugea de acasă, în jurul prânzului, se aşeza direct la masă. Aceştia, aveau o măsuță rotundă, joasă, cu trei picioare. Pe ea se răsturna mămăliga, se aşeza un castron mare de mâncare în mijlocul ei, iar de jur împrejur linguri din lemn. Se aşezau toţi în jurul mesei, prindea şi ea repede o lingură, se aşeza, şi cu o poftă pe măsura celorlalţi  înfuleca, până se termina tot ce era pe masă. Degeaba mamă-sa o atenţiona de fiecare dată să nu se mai aşeze la masă. O striga, dar ea se făcea că nu aude şi nu se ridica până nu termina de mâncat.
              Mătușa ei, Maria îi cânta mereu în strună Biancăi. O plimba de mână prin sat, o punea să spună o poezie, atunci când se întâlnea cu prietenii, o aducea în mijlocul lor când era un bal sau o nuntă…
              - Ia spune Bianca o poezie!
              - Fără să stea pe gânduri, Bianca, numaidecît, începea să recite: Cățeluș cu păul cheț/Fulă lața din coteț/El se julă că nu fulă/Dar     l-am pins cu lața-n gulă…/ce te uiți ca boul/n-am fut eu oul. Nu putea să-l pronunțe pe r, iar pentru că ultimul cuvânt îl pocea, erau toți încântați și o aclamau de zor.
              - Bravo! Bravo, Bianca, o aplaudau toți, iar ea, încurajată, îi întreba dacă vor să le mai spună una…

                Într-una din zile, părinţii ei îl invitaseră la masă pe învăţătorul Barbu Dima, rudă cu ei, care se întorsese în sat, venit de la Galaţi. Mama ei, se pregătise cu de toate pentru masa festivă, dar Maria o auzise spunând: „Am terminat treaba, am făcut de toate, mi-a rămas numai de măturat!”. Venind învăţătorul, probabil mai devreme, a văzut că mama ei nu a mai avut timp şi de măturat şi îl întâmpină Bianca, spunându-i: „Mama a făcut toate pregătirile numai că nu a măturat!” În acel moment toţi s-au fâstâcit. Mama ei simţi o dorinţă neînfrânată să-i tragă câteva palme. Oricum, părinţii nu s-au aşteptat la aşa o remarcă din partea fiicei lor, iar învăţătorul nu a ştiut ce să răspundă, luându-l pe nepregătite. După ce a plecat musafirul, Bianca a luat o muştruluială pe cinste!
             Biancăi, îi plăcea să doarmă la bunicii ei. O răsfățau amândoi! Bunica, seara, îi așeza capul în poala ei și o mângâia pe frunte, spunându-i povești. Fetiță fiind, o considera pe bunica ei cea mai deșteaptă. Se întreba mereu cum de știe atât de multe lucruri. Dacă adormea, o lua ușor pe brațe și o așeza pe pat, încet, să nu o trezească.
              Într-o zi călduroasă de primăvară, spre seară s-au adunat nori groși pe cer, și au intrat toți  la adăpost, când o ploaie puternică își făcu apariția. Când a început să tune și să fulgere, bunica  a acoperit-o cu trupul său, iar Bianca, din acel moment, nimic nu o mai speria când era bunica alături. Așa, și-a clădit o imagine puternică. Când era într-un impas, știa că bunica va ști ce trebuie făcut.

                Altădată, mama ei, doar ce scoseseră cozonacii din cuptor, iar Bianca rupe o bucată mare din cozonac şi merge mâncând din el până la crama bunicului ei, unde oamenii tocmiţi după un orar bine stabilit, făceau ţuică. Plimbându-se ea pe lângă cazan, rupea câte o bucată din cozonac şi o înmuia în ţuică. A făcut aşa de câteva ori până când a căzut jos. S-au aplecat toţi asupra ei neştiind de ce boală suferă, ca să constate în final că Bianca se îmbătase. Au dus-o aşa, pe braţe, până acasă unde abia spre seară şi-a mai revenit.  Dar părinţii ei au tras o sperietură zdravănă.

                Erau mulţi copii în vecinătate şi împreună mergeau să se joace la fâneţuri - o poiană, proprietate a părinţilor ei. Un consătean, pe nume Braşoveanu Gavrilă le făcuse acolo un scrânciob, din curpăn alb - hămei, împletit foarte gros, ca să ţină, să nu se rupă la greutatea vreunui copil şi se dădeau, pe rând, în leagăn. Ca să se dea peste rând trebuia să dea un dar acelui copil care renunţa la tura lui. Cel mai adesea darul consta într-un ou, luat din cuibar. Când se plictiseau, treceau la altfel de jocuri. Tot cu un ou, luat din cuibar, fără a cere voie cuiva, mergea şi la Băcănie şi îşi cumpăra o Eugenie, care consta în doi biscuiţi cu cremă de cacao în interior.
                Altă îndeletnicire era urcatul în copaci. Pe terenul plin de pomi fructiferi, unde majoritatea erau pruni, mâncau fructe toată ziua.
                Lângă livadă se afla  şi tochila. În lac o mică construcţie din lemne încrucişate unde se puneau inul şi cânepa la dubit pentru prelucrare. De multe ori mergeau acolo cu animalele.
                Ea avea un cal, pe nume Roibu. Se făcuse ceva mai mare şi îl încăleca. Ajunsă la fâneţuri, îi punea „piedică” calului, adică îi lega picioarele pentru a nu pleca prea departe. El păştea şi ei nu îi ajungea ziua cât era de mare să se joace. Tot aici, în deal, era o râpă abruptă – pârâu îi spuneau ei – şi se dădeau de-a rostogolul până în prăpastie.
                Valeria, verişoara ei, i-a luat odată papucii lucraţi din pănuşi de porumb şi postav, de ciudă că ea nu avea, spunând cu ciudă: „tu eşti boieroaică, ai”, iar Bianca a plecat plângând acasă. Şi, ca la orice plângere a ei făcută împotriva altor copii, tot ea, era certată. „De ce eşti proastă şi nu ai grijă de lucrurile tale? Acum mergi desculţă!”
                 Într-o zi, la întoarcere spre casă, Valeria a vrut şi ea să-l călărească pe Roibu. Erau un grup de copii, care se întorceau cu vitele de la păscut. Valeria a urcat pe Roibu, iar ea, pe calul ei. Roibu, nu a acceptat-o pe prietena ei şi a luat-o la fugă în galop, iar ea rămăsese agăţată de coama calului, mergând aşa câţiva metri. Toţi ceilalţi copii râdeau, dar Bianca s-a speriat rău de tot. Până la urmă nu   s-a mai putut ţine de coamă şi a căzut. A stat atunci câteva zile la pat. O dureau toate oasele şi peste tot avea numai vânătăi.

              Cât a stat la pat, mătușa ei, Maria, a venit în fiecare zi să o vadă. Îi aducea și câteva dulciuri, făcute în casă sau cumpărate de la Alimentara din colț, așa că, Bianca a îndrăgit-o foarte mult.
              Maria, sora mamei ei, terminase liceul, iar acum se pregătea să dea la o facultate. Învăța și nu prea, că întâlnise un băiat care îi acapara toată gândirea. Se întâlnea cu el aproape în fiecare zi, motivând mamei sale că merge să aibă grijă de Bianca. Ionuț, îi spunea exact cuvintele pe care ar fi vrut să le audă orice fată care iubește pentru prima dată. Pentru ea, era ca un balsam. Ajunsese să creadă că el este singurul om care ține la ea. Fără el nu-și mai găsea orientarea. Era ca, fără busolă într-o pădure. Fiecare zi devenise pentru Maria minunată, ca un răsărit de soare, speranța pentru viitorul ei. „Maria, nume sfânt, nume cu ecou, nume de care eu sunt îndrăgostit. Ești aer și soare, ești roua dimineților, ești sensul meu de a trăi!” Acestea erau unele din vorbele cu care Maria era răsfățată în fiecare zi și care îi încântau auzul!
              - Eleonora, sunt îndrăgostită, îi spuse pe de-a dreptul Maria, surorii sale. Mai sunt câteva zile și trebuie să dau examen, dar degeaba citesc, că nu rețin nimic. Toate gândurile mele sunt îndreptate către cel care mi-a furat inima, Ionuț.
              - Da, Ion și Maria! Nume biblice. Până aici este bine, dar eu zic să nu te aprinzi prea tare. Este prima ta dragoste și toți trecem la vârsta ta prin astfel de experiențe. Mai târziu ai să vezi că, de câte ori de îndrăgostești de cineva, ai să spui că nu poți trăi fără EL, indiferent cine este acela.
                - Dar mie toate gândurile îmi sunt acaparate de el. Nu știu dacă pot să stau zece minute fără să nu-mi zboare gândul la Ionuț.
                 - Te cred! Am trecut și eu prin asta la vârsta ta. Dar, dacă tot îmi ceri sfatul, atunci eu zic să mai faci o pauză, să înveți, pentru că viitorul tău este mai mult asigurat din specialitatea și profesia  pe care o alegi, decât alături de Ionuț. Și eu am simțit la fel cu soțul meu, dar acum îmi dau seama că era mai bine să-mi continui studiile. Chiar dacă ești împlinită într-o căsătorie, tot ai să regreți că nu ți-ai urmat visul. Eu am regretat de foarte multe ori, chiar dacă sunt împlinită acum în viața de familie.
               - Dar, cum să-i comand minții mele să ia o pauză, punându-l deoparte pe Ionuț, iar eu să înțeleg tot ce citesc pentru examen?
              - Cu voință, se poate orice!
              - Nu știu dacă îmi lipsește voința. Inima mea tânjește mereu după Ionuț și mi-l doresc mereu alături.
              - Mama știe de această idilă?
              - Nu! Nu știe, iar acum, că Bianca s-a făcut mai bine, nu știu cum am să motivez ieșirile mele pentru a mă întâlni cu Ionuț.
              - Numai bine. Înfrâneazî-ți sentimentele și spune-i lui Ionuț exact ce mi-ai spus mie, că nu mai ai motivația de a ieși din casă, așa cum ai făcut până acum.
              O nouă zi, un nou răsărit de soare, noi emoții la întâlnirea cu Ionuț. Hotărâseră deja, de la ultima întâlnire, când va avea loc și unde. Iubitul ei, cu brațul plin de flori de pădure o întâmpină la marginea poieniței. „Doamne, cât de frumoasă ești. Lasă-mă să te privesc. Parcă ești un înger coborât din ceruri. Ești mai frumoasă decât orice floare din acest buchet!” Ionuț, îi petrecu mâna dreaptă după mijlocul ei de viespe, o aplecă ușor și îi sărută cu nesaț buzele cărnoase și fragede, obrazul și gâtul ei catifelat, umerii, coborând puțin pe decolteul ei adânc și prinzând în mână sânii ei voluptoși, care tremurau de plăcere.
              Maria, urma să-i spună că nu se vor mai întâlni până după examene, dar senzația de fericire pe care a încercat-o la atingerea buzelor lui o făcu să oscileze între examene și întâlnirile cu el.
              Mergeau agale prin pădure, cu pași ușori. Răcoarea pădurii o făcu pe Maria să se apropie de trupul bine făcut și brațele puternice ale lui Ionuț. Acesta o aplecă, se lăsă ușor pe genunchi, și o ploaie de săruturi îi mângâia părțile descoperite ale corpului Mariei. Emoția puseseră stăpânire pe amândoi, mintea era încețoșată de atingerile delicate, iar când Maria i-a simțit mâinile mângâindu-i sânii, coborând cu aceeași tandrețe la picioare, a reacționat imediat, ridicându-se. I-a răsunat în urechi sfatul Eleonorei „Chiar dacă ești împlinită într-o căsătorie, tot ai să regreți că nu ți-ai urmat visul. Eu am regretat de foarte multe ori, chiar dacă sunt împlinită în viața de familie”.

              Bianca, o zgâtie de copil, de-abia a așteptat să se facă bine, că a și început cu năzbâtiile. Se juca, până târziu în noapte, în mijlocul drumului în țărâna făcută de carele care treceau peste zi. După ce treceau încărcate cu grâne şi fâneaţă, ei, copii de pe uliţă, erau stăpânii drumului. Se distrau făcând turte din praf. Aduceau apă, înmuiau ţărâna şi făceau turtiţe. Se întreceau care fac mai multe. După ce se plictiseau şi cu acest joc începeau să-şi toarne unii altora ţărână în cap. Când ajungeau fiecare în curtea lui arătau ca nişte stafii. Doar ochii li se mai conturau. De aici începea tortura. Fiecare copil cu exigenţa şi înţelegerea părintelui pentru copilul său.
              - Ce-i cu tine? Ţie îţi place cum arăţi?
              - Cum arăt?!
              - Parcă eşti un drac împeliţat! Treci imediat la lighean şi spală-te!
              Aducea ligheanul, căra câteva căni mari de apă şi începea să se spele. Mama, o lăsa puţin să se chinuie, după care venea nervoasă, vărsa apa murdară şi cu ciudă şi mâinile apăsate tare pe ea, o freca până îi făcea dungi roşii. Semăna cu o tortură. Cât ţinea spălatul, ea fiind total dezbrăcată, mama-sa îşi înfigea toate cele zece degete pe corpul ei, trăgând cu ele apăsat.
              - O altă plăcere de-a găștii lor, era să rupă lubeniţele, coapte sau necoapte, și să le scobească.    Le făcea ochi şi gură şi le punea pe cap.
              - Iar ai rupt lubeniţe? Stai că-ţi arăt eu ţie. Şi mama ei,  punea ochii pe câte-o creangă uscată din pom, iar ea, simţind că i se pregăteşte ceva, alerga deja foarte departe când o vedea dotată cu „muniţie” pentru „cocoaşa” ei. „Stai că-ţi altoiesc eu cocoaşa aia!”. Mai stătea ea pitită aşa, după câte-o şură, după vre-o magazie, până când aprecia că mamei i-a trecut supărarea. Şi aşa şi era. Când se întorcea „cu coada-ntre picioare” mamei îi mai trecea supărarea şi când o vedea că apare, îi ordona: „Du-te şi mai adu lemne de foc, să vă pun masa, că tu şi tac-tu, nu aveţi nici-o grijă. Numai eu trebuie să le fac pe toate!”
              Altădată, jucându-se în curte când mama ei era plecată la bunici, Bianca, cu câţiva copii de pe uliţă, se jucau în curte. Mimând că trebuia să cumpere câte ceva de la magazin adusese din casă un coş mare (paner), cu care mamă-sa mergea la biserică şi la cimitir când trebuia să dea ceva de pomană. În el a adunat din grădina de zarzavat tot felul de legume necoapte. Avea gogonele, castraveţi care abia scăpase de floare, dovlecei mici de tot şi pentru că nu se umplea coşul s-a apucat să ia şi câteva ciorchine de struguri, care doar ce-şi formaseră boabele şi… mândră de „cumpărăturile ei” se întoarce şi… doar ce le răsturnase pe un preş că se întoarce mama-sa şi-i vede isprava.
              - Aooleu, ce mi-ai făcut!!! Stai că te omor eu pe tine… (aşa-i spunea mereu – că o omoară – când era vorba de o supărare dusă până la extreme). Şi de data aceasta, nu a mai scăpat. A dat în ea mamă-sa cu atâta supărare, că nu se mai uita unde dă. O trăgea şi de păr, îi trăgea şi palme, iar ea ţipa şi striga „lasă-mă că nu mai fac, nu mai fac…!”
              Când a terminat mamă-sa cu ea nu a mai văzut ţipenie de copil în jurul ei, iar ea a plâns în seara aia până a adormit. Iar mama, în loc să vină să o împace, cum făcea altădată, continua să o ameninţe: „Lasă că vezi tu de-acum încolo. Nu te mai iert eu aşa uşor, că nu te înveţi minte cu vorba bună!” Şi aşa, a plâns cu sughiţuri, fără să simtă mângâierea mamei, până a prins-o somnul. A doua zi, o dureau toate oasele. Umbla umilită pe lângă mama, doar-doar i-o spune o vorbă bună, dar aş…! Simţea cum îi aruncă câte-o privire când nu se uita ea… că tot aşa se uita şi Bianca la ea, când simţea că nu o priveşte! De-abia spre seară s-au „împrietenit” puţin, dar nici Bianca nu a ieşit din cuvântul ei. În ziua aceea nu s-a jucat cu nimeni, dar nimeni nu a venit să o strige să pună de-o joacă.
              A fost fată cuminte o săptămână, cred.

              Maria, deși iubirea ei dădea „pe-afară” pentru Ionuț, și-a înfrânat sentimentele și s-a apucat să învețe.  Au fost două săptămâni cu dușuri reci, cu pauze rare, doar pentru a mânca ceva când i se făcea foame. Se simțea acum pregătită pentru a da examen. Pentru asta trebuia să meargă la București. Nu mai știa nimic de iubitul ei, care se întristase enorm când a auzit că nu se vor mai vedea, decât după examen. „Nu cred că pot să rezist să nu-ți văd chipul atâta timp. Pentru mine este ca o pedeapsă ce vrei să faci. Tu ești o desfătare a vieții mele, a gîndurilor și a visurilor mele. Lasă-mă să mă înfrupt din buzele acestea senzuale” și îi ținea capul în mâini, aplecând-o ușor, mișcări tandre și delicate ce o făcea pe Maria să tresalte, să freamăte ușor în mâinile pricepute ale iubitului ei. „Să-ți simt fraga buzelor/Cu miros de iasomie…” frânturi de versuri care o făceau pe Maria să-și amintească cu plăcere de întâlnirile lor. Când nu-i dădeau pace astfel de gânduri, ieșea afară și se răcorea la fântâna cu apă rece de afară, iar picurii scurși pe obrazul ei o trezea din visare și intra să-și continuie studiul pentru examen.
              Noaptea era și mai grea pentru Maria. Nu putea să adoarmă, cu gândul la el. Dacă ațipea un pic, îl visa cum aleargă cu mâinile întinse, iar el dispărea fără urmă. Se trezea speriată și vroia să interpreteze visul. „Oare ce să însemne asta?”
              - Maria, vezi că te cheamă Anișoara.
              - De ce n-ai întrebat-o mata  ce vrea.
              - Am întrebat-o, dar a spus că vrea să discute ceva cu tine.
              Anișoara era o copiliță, vecină cu ei, pe care o întâlnise Ionuț și o rugase să-i comunice un mesaj iubitei lui.
             - Tanti Maria, m-a rugat un nene să-ți dau biletul acesta!
             - Ce bilet?
              Anișoara îi întinse o bucată de hârtie în care scria „Maria, trebuie neapărat să te văd. Vino te rog în poienița cu flori de la marginea satului. Voi fi acolo la ora 18.00”.
              - Unde este nenea care ți-a dat biletul?
              - Nu știu, se plimba pe aici, m-a văzut pe mine și mi-a dat această hârtie să v-o aduc.
              - Bine, Anișoara. Mulțumesc!
              Maria, se frământa ”ce să- spună mamei sale ca să poată dispărea de acasă”. „A da, știu, îi voi spune că merg la Eleonora. Și-așa n-am mai văzut-o pe Bianca de două săptămâni”.

              - Sărut-mâna, mamă, zise Eleonora! Ce faci?
              - Dar, ce nu fac! Treburile astea nu se termină niciodată. Nu te-ai întâlnit cu Maria, că a plecat la tine.
              - Nu! Nu  m-am întâlnit. De fapt venisem s-o văd și pe ea. Cum stă cu învățătura?
              - Bine, cred! Învață toată ziua. Face pauză doar la masă.
              - Foarte bine! Măcar ea să-și termine studiile!
              - Oricâte studii are, o femeie tot la cratiță ajunge!
              - Da, dar își câștigă mai bine existența. Când are o funcție mai mare și remunerarea este pe măsură.
              - Pe vremea mea, doar bărbatul aducea bani în casă. Femeia, era acolo, pe lângă el.
              - Da, era doar sluga lui! Acum, vremurile s-au schimbat. Femeia este egală cu bărbatul.
              - Da, s-o crezi tu pe-asta. Poate doar la votare. Tot femeia este cea care stă la cratiță și se îngrijește să fie bătătura curată și copii mâncați și spălați.
              - Toate astea se vor schiba într-o bună zi!

              Maria a plecat alergând spre poienița cu flori de la marginea satului. Ionuț, i-a umplut brațele cu flori de câmp, iar pe cap i-a pus o coroniță. Amândurora le bătea inima să le sară din piept. Maria a așezat buchetul pe iarba verde și fragedă și într-un glas și-au spus: ce dor mi-a fost de tine!
              Iubirea, este cel mai înâlțător sentiment. Dumnezeu este iubire. Fericit este omul atunci când iubește! Ca să alimentezi acest sentiment este nevoie de tandrețe, de respect reciproc, de admirație pentru relația în care ești, de o gândire pozitivă…
              Toți spun că iubirea nu durează! Nu durează doar atunci când numai unul iubește și celălalt are un interes. Când doi oameni se iubesc, nimc nu le stă în cale. Ei trăiesc fiecare clipă dăruind celuilalt ce și-ar dori el pentru sine, fără părtinire, fără egoism. În viață poți iubi de mai multe ori, dar niciodată iubirile nu seamănă una cu alta. Cu intensitate iubești doar o dată în viață. Restul este amăgire. Încercarea de a te simți iarăși bine. În dragoste este nevoie de încredere. Aici nu este loc de suspiciuni. Când apare îndoiala nimic nu mai este la fel.
              - Maria, nu vreau să fiu o piedică în calea progresului tău, dar trebuie să ne întâlnim mai des. Aceste două săptămâni, pentru mine au fost un chin.
              - Acum, că ne-am văzut, mai poți aștepta încă două săptămâni să termin examenul.
              - Cum, încă două săptămâni să nu ne vedem?!
              - Da, Ionuț. Trebuie să înțelegi că și acum am plecat de-acasă mințind-o pe mama că plec la sora mea.
              - Dar nu-i mai bine să-i spui despre relația noastră, să nu ne mai ferim?
              - Îi voi spune, dar mai așteaptă, așa cum   ți-am spus, încă două săptămâni.
              - Bine, Maria, să fie așa cum zici tu!
              - Acum trebuie să plec.
             
              Nu trecea nici o săptămână și Bianca iar
 făcea câte o năzbâtie. „Este mai neastâmpărată decât zece băieți la un loc”, se plânse Eleonora mamei sale. „Lasă, că nici tu nu nu ai fost mai brează!” Așa era mama ei, niciodată nu o aproba.            

              Lui Bianca nu îi trebuia prea mult să inventeze tot felul de jocuri. Fiind tot la ea, în curte,  s-a gândit că i-ar trebui să aibă o casă, pe măsura lor. Şi i-a venit  ideea să scoată purcelul din coteţ şi să intre ei. Zis şi făcut. Au scos purcelul, care nu era aşa de mare, i-au dat drumul în curte şi nu l-au mai urmărit ce face. Au început să curețe coteţul, care era făcut  din scânduri, au dat cu mătura pe sus şi pe jos, au cărat din casă bucăţi de preşuri şi alte acareturi, au adus şi o pernuţă şi tocmai când se simţeau mai confortabil strigă o vecină că purcelul  a intrat în curtea lor. În timpul acesta a apărut şi mama însoţită de o mătuşă. Se duce direct la vecina şi vine cu purcelul, care guiţa de ziceai că-l taie. Acesta, se zbătea și de-abia era ținut, cu mare efort, de picioare, de mama şi mătuşa.
              - Cum o fi scăpat din coteţ? o aud eu pe mama zicându-i vecinei. Tot aşa, o fi râmat pe sub gard,  de a venit la mata! Bine că m-am întors repede, altfel cine ştie ce s-ar fi întâmplat. Doamne-ajută că nu a apucat să-ți facă stricăciuni în grădină!
              În timpul acesta, cât mama Eleonora se sfădea, ei, repede, au scos tot ce dusese în coteţ, mai puţin un preş. Dacă scotea şi preşul acela, mai că mama nu se prindea. Ar fi crezut că ei, copii, ţineau poarta deschisă să aducă purcelul. Dar când mama a văzut preşul, a început să îi ia la întrebări. Bianca   i-a zis că, atunci a ieşit purcelul când eu au intrat   să-i aşterne un preş „ca să-i fie şi lui mai bine”. Mama, a luat acest gest ca pe o naivitate de copil şi fetița a scăpat doar cu câteva cuvinte de ocară.
              - Mamă, eu mă duc să mă joc la Valeria.
              - Du-te! Dar să vă jucaţi frumos. Să nu faceţi prostii!
              - Nuuu!
              La Valeria a mai venit Costel şi Dorina. S-au jucat făcând păpuşi din cârpe, „au tratat păpuşile de răceală ducându-le la doctor”, au spălat şi frecat câteva vase, imaginându-și că sunt o familie şi fiecare are responsabilitatea sa, dar li s-a făcut foame. Mama Valeriei era plecată la muncă. Ei, au găsit vreo doi ştiuleţi de porumb cu bobul moale şi au vrut să-i coacă. Au încercat ei la plita din bucătăria de vară, dar focul se stingea şi porumbul nu se cocea. Atunci, le-a venit ideea să meargă la şura  cu paie, să-l coacă.
                „Mergem cu ştiuleţii în mână, dăm foc la paie şi… o pălălaie mare s-a aprins în faţa noastră. Am lăsat totul şi am fugit care încotro. Eu am fugit acasă la mine şi, cocoţată pe gard, speriată, priveam cum oamenii satului alergau cu găleţi cu apă să stingă focul, care mai de care blestemând: „dracii de copiii, uite ce-au făcut!”. Când totul s-a terminat, mă duc la Valeria. Ea, stătea legată cu o funie de un stâlp de la polata casei. Mă privea de acolo tăcută şi spăşită. Nu mi-a adresat nici un cuvânt. Mi-a fost tare milă de ea! Mama sa trecea pe lângă ea aruncându-i anateme, iar ea nu scotea o vorbă, conştientă de fapta gravă care se produsese. Eu, deşi mică, îmi dădeam seama că şi eu sunt vinovată în aceeaşi măsură, dar nu am dezvoltat subiectul faţă de mama ei. Am plecat „cu coada între picioare”! O perioadă nu am mai mers pe la ei, dar nici pe Valeria nu a mai lăsat-o mult timp să iasă din curte. Ea, şi-a primit pedeapsa. Eu, poate, ulterior, de la Dumnezeu, dar nu am ştiut de unde mi se trage. Am înţeles atunci că nici un copil nu ar trebui să se joace cu chibriturile.
              O perioadă de timp şi eu am fost mai cuminte. Acel incendiu şi discuţiile care s-au purtat după aceea cu părinţii mei şi ai celorlalţi copiii ne-au maturizat un pic. Dar, „copil cuminte şi babă frumoasă unde s-a mai văzut?!”
               Părinţii mei au hotărât să meargă la pădure, să adune bureţi. Am plâns şi i-am rugat să mă ia şi pe mine. Mi-au spus ca eu să rămân în căruţă. Desfăcuseră hamurile la cai, dar în aşa fel că stăteau caii în faţa carului. De ce spun asta – pentru că, nu a trecut mult timp şi văzând o broască, m-am speriat, am văzut că hăţurile erau desprinse (atât cât m-a dus pe mine capul), am rupt repede o fâşie din rochie, am legat de hăţurile care erau prinse la cai, m-am ridicat în picioare şi i-am îndemnat să plece. În mare viteză m-au dus până acasă, cu toate acareturile atârnând, caii speriaţi dar şi mai speriat a fost unchiul Vasile, care m-a văzut apărând la poartă. A alergat spre mine, a ţinut de cai, m-a îndemnat să spun ce s-a întâmplat, deşi eu amuţisem de frică. Am îngânat eu povestea cu broasca, dar dacă aş fi ştiut că trag o spaimă mai mare când am văzut caii speriaţi şi cu viteza cu care    m-au adus acasă, nu aş mai fi plecat.
               Unchiul Vasile, cu liniştea şi înţelepciunea care îl caracterizau, nu mi-a spus nimic, nu m-a certat, a înhămat caii şi a plecat înapoi la pădure după părinţii mei. Ce a urmat, e uşor de înţeles.
               Tot atunci a venit la noi un profesor, Mereuţă, care era prieten cu tata. Am auzit mai târziu că îi legau şi apartenenţa la un partid. M-a găsit doar pe mine, supărată şi cu rochiţa ruptă, păream scăpată dintr-un mare scandal.
               Când tata s-a căsătorit cu mama era un negustor cunoscut, deţinea o mică fabrică de sticlă, unde era asociat cu un neamţ. Tata, mai era asociat şi la un restaurant pe nume „Doi cocoşi”. Ulterior, a vândut aceste afaceri. Am rămas doar cu câteva amintiri de acolo,  bibelouri,  pahare de calitate, vaze cu flori deosebite.şi alte mărunţişuri.
              Dacă mergeam la ziua unei colege de şcoală, luam câte un bibelou şi i-l ofeream cadou. Îl împachetam frumos în hârtie şi eram foarte mândră că îi ofer ceva deosebit. Azi aşa, mâine aşa, se golise substanţial stocul rămas din afacerea tatei. Când a realizat şi mama că au rămas tot mai puţine, m-a luat la întrebări:
              - Unde sunt Bianca, bibelourile?
              - Păi..., nu ştiu, poate le-ai pus dumneata în altă parte şi nu mai ştii!
              - Da? Le-am pus eu în altă parte?!
              - Păi..., eu de unde să ştiu!
              Mama, ia atunci în mână făcăleţul şi mi-l arată ca pe un trofeu. Vezi, făcăleţul ăsta? Îl rup pe tine dacă nu-mi spui!
              Atunci, eu, spăşită, îi spun: Ei, păi aşaaa.... cred că am luat şi eu vre-o două-trei de le-am oferit cadou.
              - Cuuum? Le-ai oferit cadou?!
              - Da!
              - Cui i le-ai oferit cadou?
              - Păi... Veronicăi, Dianei, Simonei....
              - Te duci imediat şi le iei înapoi!
              - Cum să le iau înapoi? Odată oferit un cadou nu-l mai iei înapoi.
              Mama a tăcut. Ştia şi ea că nu mai pot fi aduse înapoi, dar de supărată ce era... nu ştia nici ea ce să mai zică.
              Am primit atunci câteva palme, nu m-a lovit cu făcăleţul, am fost din nou pedepsită dar, de data aceasta, mi-am propus să n-o mai supăr pe mama. Parcă mă maturizasem dintr-odată! Pentru prima dată i-am înţeles supărarea şi am căutat să fiu foarte atentă la comportarea mea. Înainte de a face ceva mă gândeam dinainte cum poate s-o afecteze pe mama gestul meu.
              Începusem să am o pasiune pentru flori. Pe unde vedeam la colegele mele de şcoală o floare îi ceream şi eu un „pui” sau seminţe. Cred că aveam cea mai frumoasă grădină cu flori. Ele mi-au insuflat dragostea pentru poezie şi pictură.
              Cred că, în mare măsură m-a ajutat și faptul că citeam foarte mult. Am început cu povești de Petre Ispirescu, Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă și am continuat cu nuvele, apoi romane. Ca să pot vorbi mai elevat îmi notam cuvintele rar întâlnite, care nu le înțelegeam sensul și mă uitam în dicționar.
              Eram în clasa a VII-a când un coleg de clasă a venit să-i împrumut caietul cu notiţele mele la geografie. El lipsise de la şcoală. Când a văzut curtea mea plină cu flori i-a plăcut atât de mult că s-a îndrăgostit şi puţin de mine. Eu eram deja îndrăgostită de el. Era singurul băiat din clasă pe care îl admiram. Învăţa şi bine, dar venea întotdeauna cu cămaşa aceea albă şi cravata roşie de pionier bine călcate. 
              - Ionuţ, dacă vrei să ai o grădină ca a mea, îţi voi da şi ţie seminţe sau rădăcini din plantele mele.
              - Bianca, mai întrebi dacă vreau. Sunt chiar fermecat de florile tale.
              Eu am zis că glumesc, spunându-i: „De mine nu eşti fermecat?”
              Iar el mi-a răspuns pe măsură: „Da, şi de tine sunt fermecat! O dată pentru că înveţi bine şi doi, pentru că eşti ordonată!”
              Acestea au fost schimburile de replici la care pornisem în glumă şi s-au transformat într-o iubire de-o vară când simţeam că plutesc de fericire numai dacă-l vedeam sau stăteam puţin de vorbă cu el. O iubire sinceră, nevinovată, pură de care îmi amintesc întotdeauna cu plăcere. Pur şi simplu era doar un respect şi o atracţie. Nu a fost între noi nici măcar un sărut. Doar faptul că ne vedeam şi inima mea o lua la trap de mai să-mi spargă pieptul iar emoţiile ce mă cuprindeau mă făceau să nu mai pot vorbi coerent.  A fost o iubire platonică, cum aveam să aflu mai târziu că se cheamă, acele stări ale mele de neliniște.
              Apoi, am dat examen la licee diferite şi în oraşe diferite, aşa că, doar ce ne întâlneam câte puţin în vacanţe. Dar, pentru mine, a rămas ca un punct de referinţă între o iubire platonică, sinceră şi una în care se spun tot felul de minciuni şi se fac tot felul de promisiuni.
             Mă întorceam la şcoală după primul trimestru. Mama îmi umpluse geanta cu tot felul de bunătăţi. Văzând cum mă chinuiam să o duc până la internat, un băiat, dintr-o altă clasă, cu doi ani mai mare, îmi oferă sprijinul.
              - Domnişoară, daţi-mi voie să vă ajut. Şi fără să aştepte răspuns îmi luă geanta din mână.
              - Mulţumesc.
              - Vă cunosc din vedere. Învăţăm la acelaşi liceu.
              - Da, şi eu v-am mai văzut.
              Lasă puţin geanta jos şi se recomandă: „Mă cheamă Bogdan!”
              - Bianca!
              - Frumos nume!
              - Ca şi mine, mă trezesc eu spunând!
              - Da, şi tu eşti frumoasă, dar şi numele tău.
              Amândoi am început să râdem. Am simţit atunci că eram vechi cunoştinţe. Mi-a dus geanta până la intrare.
              O săptămână nu l-am mai întâlnit, deşi nu era zi în care să nu mă gândesc la el. Îl văzusem o singură dată, dar inima mea rămăsese ancorată asupra persoanei lui. Era ceva ce mă atrăgea la el.
              Pe un ger de crăpau pietrele, cu Laura, colega mea de bancă, am plecat la un film. Când ne-am întors, aproape de internat, îl văd pe Bogdan!
              - Salut!
              - Salut! Abia atunci m-a recunoscut când am lăsat mâna în jos de pe gulerul de blană care îmi învăluise aproape tot capul.
              - Laura, colega mea, mai spun eu cu vocea tremurând de frig sau de emoţie că l-am reîntâlnit.
              - Bogdan! Unde aţi fost pe frigul ăsta?
              - La film, răspundem noi într-un glas.
              Eu aş fi dorit să mai rămân cu el, dar nu ştiam cum să fac. Laura, ca şi câd mi-a citit gândurile, o aud spunând: „Bianca, poţi să mai rămâi, eu merg să mai învăţ la istorie!”
              Nu mai ştiu ce i-am răspuns, dar eram foarte fericită că mai pot să stau un pic cu Bogdan. Aş fi vrut să ştiu mai multe despre el.
              - Vrei să ne mai plimbăm puţin?
              - Dacă nu îţi este frig…!
              - Nu! răspund eu şi într-adevăr parcă nu îmi mai era nici frig acum, că l-am întâlnit.
              Ne întoarcem şi am simţit că îmi ia mâna într-a lui. Noroc cu gerul de afară, că eu tremuram de emoţie şi mi-am zis în sinea mea că el o să înţeleagă că tremur de frig. Dacă nu aş fi gândit astfel, aş fi murit de ruşine să afle cât de vulnerabilă eram în preajma lui. Nici unul dintre noi nu găseam un subiect de discuţie, aşa că am mers alături fără să scoatem un sunet. Dar nici nu simţeam nevoia să spun ceva, îmi era de ajuns că mergeam alături de el. Dacă nu s-ar fi întâlnit cu un prieten, cu care a schimbat câteva cuvinte, şi pe care mi l-a prezentat şi mie, am fi mers alături vibrând doar inimile noastre, auzindu-se doar ticăitul lor.
              - Când ne mai vedem?
              - Mâine seară, după ore?
              - Bine. Sărut-mâna!
              Eu, abia am mai putut să vorbesc când am intrat în cameră. După o oră de plimbare alături de El, am spus doar atât: „Mâine seară, după ore?” Aceasta să fie oare dragostea adevărată, să mergi alături de un om, în tăcere, dar să simţi că explodezi de bucurie?!
              Am închis uşa pe dinăuntrul şi am stat proptită de ea, să-mi revin din starea aceea pe care nu am mai simţit-o niciodată până acum, dar nici nu pot să o descriu. Emoţiile în dragoste le ai numai când iubeşti cu intensitate. Aşa iubeam eu un om pe care îl cunoscusem doar de o săptămână şi cu care nu schimbasem prea multe vorbe. Începuse să-mi fie teamă de sentimentele mele, de ziua de mâine în care mă revedeam cu omul pe care atât de mult începusem să-l iubesc. Când mi-am revenit puţin în simţiri am constatat că Laura nu era în cameră. Ce bine! Ce bine că nu m-a văzut atât de emoţionată! Ce i-aş fi putut spune? De fapt nu aveam ce să-i povestesc, doar că am mers alături de el preţ de o oră fără să ne vorbim, doar ţinându-ne de mână. Ce-ar fi crezut Laura despre mine văzându-mă atât de slabă, doar pentru că m-am plimbat cu un băiat. Am aruncat geanta pe patul meu şi am bătut în uşa de la baie: „Laura, am venit!” „Da, imediat!”
              Am intrat în baie după ea, fără să caut să-i întâlnesc privirea. Am făcut un duş cald, timp în care m-am forţat să-mi revin din starea în care intrasem.
              În noaptea aceea nu m-am odihnit deloc bine. Vise nedefinite m-au purtat întro lume nereală.
              De-abia aşteptam să merg acasă, să-i povestesc mamei totul. Pentru că cine poate să-ţi dea cel mai bun sfat, dacă nu mama! Cea mai bună prietenă a fiecărui copil este mama.
              Pe bunica, mereu am divinizat-o Când stăteam cu, capul în poala ei, îmi mângâia părul și-mi povestea tot felul de pilde și concluzii despre viață: „Timpul nu așteaptă, se mișcă repede. Nici nu-ți dai seama de trecerea anilor. Parcă mai ieri eram ca tine, ascultam și eu poveștile bunicii… Anii s-au dus, și iată-mă acum cu fire albe la tâmplă, regretând tot ce nu am făcut în viață.  Trăiesc toamna vieții mele. Unde s-au dus toți anii aceștia?! Dacă întâlneam atunci un om trecut de 50 de ani mi se părea că este bătrân. Acum, eu, la peste 70 de ani, încă mai am vise, încă mai am idealuri și neîmpliniri…  Mă uit la cei de vârsta mea. Unii arată bine, alții sunt întro formă mai proastă, dar la toți citesc o lehamite de viață. Nu mai sunt cei pe care îi știam veseli și cu chef de viață.  Îmi amintesc când îmi spunea mama mea că, „dacă nu doarme întro zi, la prânz, se simte bolnavă. Somnul la prânz a devenit ca o obligație, nu răsfăț”.  Am și foarte multe regrete, lucruri pe care nu am reușit să le fac niciodată! Pe cele care le-am realizat nu le mai pun la socoteală. Omul rămâne doar cu regretele, nu prea se bucură de realizări. Dacă îți dorești ceva, la orice vârstă, realizează-ți, nu amâna, că viața trece repede și rămâi doar cu regretele”.
              De ce mi-a venit acum, în gând, bunica? Oare am gânduri perverse, când mă gândesc la acest băiat? Nu, nu trebuie să-l doresc. Am toată viața înainte!  Nu-i cunosc bine nici intențiile lui Bogdan!