FLORILE CODRULUI

         Satul cu pricina era un sat mare românesc, un sat vechi de pe timpuri, care se înfățișa ochilor celor ce se perindau, cu diferite treburi prin el, drept un colț de rai oprit în loc, unde timpul curgea și el la întâmplare, poate, după mișcarea umbrelor pe ulițele lui prăfuite.

          Era așadar un sat mare românesc cu case mari zidite din bârne groase de stejar sau brad, încheiate la colțuri în coadă de rândunică și văruite în alb curat sau lăsate în culoarea lemnului ars de vreme. Prispe largi înconjurau casele celor mai înstăriți, având stâlpi sculptați cu motive simple și flori în ghivece de lut. 

          Șurile înalte se ridicau masive lângă case, având acoperișuri țuguiate din paie sau șindrilă, gata să adăpostească atelajele și fânul adunat astă-vară. Porțile din lemn erau împodobite cu crestături străvechi care sunt gata să spună povești despre lumea de altădată, celor care știu să le asculte.

          Pomii roditori învăluiau gospodăriile satului nostru în livezi bătrâne cu meri amari, cu peri pădureți, cu pruni grei de roadă și cu nuci uriași care țineau și umbră curților, împrospătând aerul și umplându-l de o mireasmă aparte, deosebit de plăcută, pe care numai frunza de nuc o poate da.

          Gardurile de nuiele împletesc o oază de liniște, străjuite de tufe de liliac și flori bătrânești precum crăițele și busuiocul.

           Liniștea satului era întreruptă doar de cântecul cocoșilor, de ciripitul păsărelelor, de foșnetul frunzelor la adierea vântului și din când în când, în zilele de sărbătoare sau la vecernie, de vuietul bătrânului clopot din turnul înalt și ascuțit ca o chiveră uriașă al bisericuței cu pereții mici și cu ferestrele înguste, ridicată în mijlocul satului într-un loc mai înalt, sau de sunetul ritmat și sacadat produs de toaca biserici, sunet care te pătrundea prin toți porii, producând în jur o stare de atenționare și de liniște evlavioasă, prevestind sărbătoarea care avea să vină a doua zi.

          În satul acesta, ca și în alte sate apropiate exista un obicei rămas din moși-strămoși, pe cât de interesant, pe atât de benefic, legat de momentul morții ca element component al vieții, mai bine zis, ca element marcant al petrecerii din lumea aceasta a omului. Cu toții vom muri atunci când ne va veni rândul. Dar nu toți în același fel și în același loc. Mor unii în câmp, pe drum, în codru și acolo-i îngropau, drept semn că acolo au murit. Evlavia creștinească, ca de obicei, face atâta, că-i caută un loc frumos, deschis, de regulă în crucea drumurilor, să-l afle cine vrea, și-l îngroapă acolo. Un timp stă crucea de semn, dar mai târziu cade și ea și rămâne mormântul pustiu. Dar atunci, vin păstorii și ascultă tradiția despre mormânt. Tot insul care trece pe acolo varsă o lacrimă și fiecare rupe o ramură verde și o aruncă pe mormânt. Obicei vechi românesc! Câți călători și câți trecători, văzând vraful de vreascuri în crucile drumurilor, tot insul știe că acolo doarme civeva, și tot insul pune un ram verde peste celelalte. Astfel de morminte nu se uită pe veci. Povestea trece în tradiție și păstorii o povestesc din neam în neam și nu o uită. 

          În acest sat de pe vremuri, spune povestea, doi copii de iobagi, un băiat și o fată, rămân orfani. Când vine vremea măritișului, fata se mărită, iar băiatul, neputând răbda jugul iobăgiei, se revoltă și fuge în munți, unde devine haiduc. Oamenii îi zic Codrean.

          Sora lui, Mărioara, îi purta acestuia de grijă, dar Codrean avea și o iubită frumoasă, pe nume Floarea. Cele două femei nu știau una de alta.

          În mare taină, Floarea aude că ar mai exista o iubită în viața lui Codrean, tot o nevastă frumoasă, pe nume Mărioara și la care, iubitul ei trage deseori.

          Floarea merge la comisar și-i spune acestuia locul în care Mărioara, sora lui Codrean, se întâlnește cu fratele ei, apoi își pune capăt zilelor prin otrăvire. Înainte de a muri, Floarea află că de fapt cei doi nu sunt iubiți și că sunt frați. Dar, din păcate, totul este prea târziu.

          Vine potera să-l prindă pe Codrean, dar haiducul reușește să scape, însă nu pentru multe zile, deoarece este împresurat. 

          Retrăgându-se, ajunge la mormântul Floricăi, unde moare și unde este îngropat alături de ea, pe mormântul lor ridicându-se un morman de vreascuri spre aducere aminte a poveștii lor, poveste pe care locuitorii satului respectiv au transmis-o din gură în gură, prin viu grai, din generație în generație, ajungând și la noi, în ziua de azi, motiv pentru care, iată, noi am consemnat-o în scris, tocmai pentru dăinuirea ei veșnică.