Fluturii Juneții

O altă poveste veche circula printre locuitorii satului descris în povestirea anterioară, poveste care debutează cu o întrebare scurtă și glumeață:

- Există oare dracul sau ba?

Se ajunge la concluzia că există drac, numai că el este deseori frumosul, nu urâtul și nu-l cunoaștem, deși uneori vine în casa noastră și-l așezăm la masă.

Așadar, într-un sat, spune povestea, într-o noapte, târziu, mai ardea lumina numai la doar trei case: casa lui Ion Ciupea, cel mai bogat om din sat, care petrecea cu slugile lui, la Petrea, morarul cel frumos și sărac și la Anuța, cea mai frumoasă fată din sat, dar foarte săracă.

Pe Petrea, care o iubea pe Anuța, și care era tare supărat pentru că auzise că Anuța se va mărita cu Ion Ciupea, încearcă să-l liniștească și să-l mângâie mama sa.

Pe Anuța, însă, mama ei o îndeamnă să meargă după cel mai bogat, cu toate că Anuța îl iubea pe Petrea. Foarte interesante sunt sfaturile și comparațiile:

- Ei, draga mamei, nepricepută ești tu! Știi tu ce este dragostea? Visează, rând, plâng, se sperie, sar și vorbesc prin somn, iar atunci când se trezesc fug toate și se trezesc că le este foame.

Cu o mare patimă descrie mama bătrână a fetei, puterea banului, această forță invizibilă care este în stare să schimbe caractere, să rupă prietenii și să dicteze destinul personajelor:

- Hm! Știi tu ce este binele? Binele este banul! Banul stăpânește lumea și împărații, pe bain cumperi bine, și tată și mamă, și tot ceea ce dorești. Nu există drăguț cu ochii mai frumoși decât banu. Când te uiți în fața banului, în ochii lui cei strălucitori și sprâncenați, uiți de toate, numai pe el îl vezi. El te face făloasă și mândră și semeață, te face frumoasă și face vâlvă în jurul tău, ridicându-ți cinstea peste toți oamenii. Văzut-ai tu vreodată o hârtie de cele pestrițe așa sprâncenată ca o nevastă zăludă? Dragostea se ruginește, trece, moare, dar banul nu. Banul, chiar și bătrân, este drăgăstos; și de trece toată dragostea în lume, dragostea banului nu trece. Ochii lui rămân și binele este cu el oriunde se va duce.

Este destul de vizibil faptul cum prin puterea banului, personajele sunt pe cale de a-și pierde valorile morale, devenind avare. Banii oferă o falsă impresie de nemurire și control absolut asupra celor din jur, însă, cel bogat rămâne singur, înconjurat de interese, nu de oameni sinceri. Familia și iubirea devin astfel simple tranzacții sau contracte.

De aici, în viață, apare contrastul: alăturarea sărăciei demne cu opulența rece și goală lipsită de conținut; o monedă strălucitoare care sună greu pe masă sau un teanc de bancnote ce acoperă o scrisoare veche de dragoste. Urmează să faci o alegere, dar nu uita consecințele care vor fi totale: schimbarea privirii, a mersului și a tonului omului care se îmbogățește brusc.

Mama lui Petrea, care trăia ca o pustnică, ajunând mereu, ne surprinde printr-un paradox al izolării emoționale sau fizice în cadrul propriei sale familii. O izolare voluntară. Ea alege să trăiască în tăcere și în rugăciune, alături de fiul ei, detașându-se parțial de lume. Deși are o casă stabilă și sprijinul fiului său, ea se comportă ca un ascet. Singurătatea ei provine nu din lipsa unei locuințe sau a familiei, ci dintr-o stare sufletească profundă.

Văzându-l pe fiul ei cum suferă, încearcă să-i potolească suferința povestindu-i următoarele:

- Dragul mamei, îi povestește ea, eu țin acest ajun pentru că noi am fost cândva bogați, dar cineva ne-a furat comoara ascunsă, iar eu nu dorec altceva decât adevărul, și vreau să se dovedească hoțul.

Într-o seară, într-o șezătoare în care erau adunați fete și feciori, într-o casă mare de bârne, colo cam pe la mijlocul satului, în timp ce afară ningea cu fulgi mari și pufoși din ce în ce mai mult, în casă își petrecea tineretul alergând cu drag după fluturii juneții.

Șezătoarea era inima iernilor românești de pe vremuri, un amestec de muncă, tradiție și voie bună.

Afară ningea cu fulgi mari și vântul șuiera, dar frigul de afara nu se simțea în casă pentru că aici era cald, iar focul cu lemne trosnitoare provoca o atmosferă de basm la gura sobei. O lămpiță cu petrol se alătura pâlpâitului limbilor de foc, luminând fețele feciorilor și ale fetelor adunați pe lavițe și scăunele. Înăuntru, se simțea miros de lut cald, amestecat cu mirosuri de cartofi copți și de mere coapte în cuptorul sobei pe care ardeau și bucățele mici de coajă de portocală. Așadar, deși afară era frig, în casă era cald și voie bună. Și cum să nu fie așa la atâta foc și tineret la un loc?

Feciorii stăteau în mijlocul casei în grupuri; ici doi, colo trei, mai încolo zece inși. Fetele împrejur, pe lavițe, torcând. Și torc și glumesc, și râd și cântă, și mai tac și iar mai povestesc. Colo într-un unghi, două fete tinere șușotesc în taină între ele și râd. Mai încolo, alte două fete, cu cosițele încrețite trag din gene și se pricep la lucrul acesta. La un alt loc, glumește un voinic cu șerpar cu zale, iar fata din apropiere se uită la el și-i zâmbește așa, cam în doară, și-i zâmbește și se face - și se face și se-ntrece - că doară da, că doară ba. Dincolo, pe altă laviță, un grup de fete cântă o doină, încât ți-ar plăcea să fie numai ele în lume, ca să le auzi mai bine. Nu departe de ele, un flăcău povestește altor flăcăi din jur povestea lui Gruia lui Novac.

În vara focului pocneau cocoșii și se frigea o gâscă, sub supravegherea noului flăcău mai priceput în așa ceva.

În fundul casei, la locul cel mai cinstit șade țiganul cu părul lui negru și creț, ungându-și arcușul. În semiîntunericul odăi, abia se vedea de negru ce era. În gură ținea o pipă cioantă cu țeava scurtă. Abia de o puteai vedea în gura lui. Gura îi stătea cam strâmbă și un ochi tot timpul închis, pentru că avea o vecinătate îmbietoare, oala cu sarmale, fără capac, care se prepara încet. Lângă el ședea contrașul, un băiat negru, țigan ce-i semăna atât de mult, încât ziceai că-i copilul lui tătâne-său. Numai după dinți îl vedeai că este acolo. Ședea atât de strâmtorat lângă tată-său, încât îți venea a crede că tată-său ședea lângă el. Cetera era crepată și picurată cu rășină de brad de-a lungul crepăturii, mai având doar două strune, iar arcușul, din ață de fuior. În toată seara a prăpădit zece fire de fuior, dar nu-i nimic, fetele îi făceau altele, numai să cârțiască. Arcul era dintr-o vergea îndoită, iar părul pe care l-a furat din coada unui cal a ars la căldura focului.

În șezătoare se discută și despre existența sau inexistența dracului, depănându-se păreri diferite.

Petrea, prezent și el la șezătoare, se oferă să meargă la curtea Doamnei, unde se spunea că umblă dracul, pentru a vedea dacă există drac sau nu. Doamna cu pricina nu era alta decât fata săracă pe care Petrea o iubea, Anuța, care s-a căsătorit cu bogătașul Ion Ciupea, la insistențele mamei sale, cu toate că și ea îl iubea pe Petrea, cel cuminte, frumos și sărac.

Stând la pândă, acolo, la Curtea lui Ion Ciupea și a Doamnei lui, Anuța, Petrea descoperă faptul că Ion Ciupea venea noapte de noapte, deghizat în drac, la locul în care și-a ascuns niște bani, care bani nu erau alții decât cei furați de la părinții lui Petrea.

Petrea îl prinde și-l dă pe mâna jandarmilor. Întreaga avere a lui Ion Ciupea se dovedește că a fost clădită prin furtul de la părinții lui Petrea, motiv pentru care îi rămâne în întregime acestuia. Ne mai fiind obstacole în calea iubirii dintre cei doi, Petrea se însoară cu Anuța.

Dacă există sau nu dracu, și acum, după ce s-a dovedit că dracul de la Curtea lui Ion Ciupea era chiar acesta deghizat în costumație de drac și care se arăta noaptea pentru a speria oamenii și pentru a-și proteja astfel locul în care ținea partea rămasă din comoara furată de la părinții lui Petrea, discuțiile continuă. Astfel apare dracul sau diavolul ca personaj sau prezență ficțională, având rolul pe care i l-am atribuit în universul narativ din această poveste. Prezența lui sau neprezența lui în prezenta povestire, acest dubiu voit este în fond o problemă de ficțiune și convenție, nefiind o chestiune de veridicitate din lumea reală, dar, funcția lui simbolică devine o metaforă pentru ispită și pentru slăbiciunile umane, dacă nu cumva o interogație filosofică asupra binelui și răului.