Gând de început de toamnă

-Auzi?
-Ce?
-Vântul...s-a răcit...aduce aerul toamnei.
-Da, e aproape.
-Simți jelania copacilor? Simți tristețea lor? Cețuri adânci o să-i cuprindă în curând...Bruma se va aşeza tăcută pe cărări, albindu-le şi întristându-le...Albul şi negrul...culorile vieții şi morții...
Când eram copil îmi lipeam obrazul de trunchiul copacilor şi îi îmbrățişam...credeam că pot să-i încălzesc să nu mai plângă cu lacrimi de frunze moarte...mai târziu am înțeles...căldura mea nu le era de ajuns...
Urmăream, aşa, îmbrățişată cu copacul, norii ce alergau nebuni, întrecându-se cu păsări grăbite să ajungă în alte locuri.
-"Pleacă cocorii", îmi spunea mama.
-"Unde se duc?"
-"La casa lor de vară...acolo le e cald şi bine. Dar se vor întoarce curând"...
-Cocorul din mine pleacă şi vine...se plimbă între două lumi până când nu va mai şti care e casa adevărată.
-De ce spui asta?
-Pentru că, uite, e toamnă şi o simplă îmbrățişare nu îmi poate alunga frigul...la fel cum nici eu, copil fiind, nu puteam să încălzesc copacul...Să intrăm...e întuneric...