În vreme de război

Dragii mei, în cele ce vor urma, nu voi încerca să folosesc multe artificii literare cu menirea să impresioneze cititorul. Vreau doar să aduc la lumină întâmplări reale şi dramatice trăite de oameni dragi mie. Prin aceste evocări nu încerc decât să cinstesc memoria unor oameni simpli, dar atât de oneşti în simplitatea lor, onestitate conferită de vremuri, educație, obiceiuri, caracter. Cuvintele pe care le voi aşterne în continuare, sunt o scurtă şi poate unora li se va părea banală, radiografie a unei lumi ce aparține trecutului şi care a aparținut într-o măsură familiei mele.
Se întâmpla în anul 1945, în vreme cumplită de război.
Trupele armatei ruse mărşăluiau cu furie spre Berlin. Soldații ruşi, pe unde treceau, chiar şi prin teritoriile aliaților, comiteau fapte de neimaginat!
Trupele armatelor germane se retrăgeau si ele dinspre teritoriile ruse, astfel că satul Rebrişoara de pe Valea Someşului, ajunsese teatrul unor acțiuni pline de tragism, viața tihnită a oamenilor locului fiind deturnată de la orice a însemnat normalitatea de până atunci.

Cea care mai târziu avea să-mi fie bunică, Raveca Fărcaş, având încă la piept pe copilul George, primul ei născut, la fel ca mai toate femeile tinere din sat, a rămas singură să poarte povara vieții ei şi a familiei ei, în timp ce capul familiei, Ion Fărcaş, era pe front.
Cu toții, bărbați şi femei deopotrivă, duceau bătăliile lor, împinse la paroxism de războiul pe care nici unul dintre ei nu şi l-a dorit! Crezul acestui război barbar, în care aveau să piară peste un milion de suflete, nu era al soldaților de rând, aruncați cu forța în fața morții de mai marii lumii. Ei respectau nişte ordine şi reguli, cărora adesea nu le înțelegeau sensul. Aceste împrejurări le trăiau deopotrivă soldații români, ruşi, nemți şi ale tuturor țărilor participante în teatrul de război. Dar, chiar şi în aceste condiții neobişnuit de potrivnice, unii oameni au reuşit să îşi păstreze acel dram de omenie care, poate, ne diferențiază de animale.
Raveca Fărcaş încă îl alăpta la sân pe micuțul George, cu toate că băiețelul era măricel de acum. Femeia îl iubea tare mult şi nu se îndura să îl despartă de sânul ei...
-Ravecă, Ravecă, ai auzit?! Îi strigă o vecină peste gard. Vin nemții, intră în casă! Cine ştie ce o să mai pătimim, Doamne ai milă de noi ! adăugă femeia , fugind spre casa ei.
Raveca şi-a luat micuțul care se juca prin iarbă, în brațe şi cu panică în glas o strigă pe bătrâna ei mamă:
-Mamă, unde eşti?! Vino repede!
Bătrâna apăru din cotețul porcului, singura lor avere şi nădejde că vor avea ce să mănânce o vreme...
-Aici sunt! Am dat o mână de iarbă porcului...ce se întâmplă, de ce mă chemi?!
-Să intrăm repede în casă! Vin nemții !
Nemții, într-adevăr, au sosit în scurt timp. Se părea că intenționează să rămână acolo o vreme. Au căutat un loc pe care să şi-l faca sediu provizoriu şi l-au găsit într-un fost conac spațios , de altfel cea mai mare clădire din sat.
Ofițerul superior, un om ce părea educat şi care comanda compania, se adresa sătenilor printr-un translator. Avea ochii răniți, probabil în urma unei lupte, a unei explozii, de aceea ochii lui păreau o rană vie şi era evident că suferă.
Sătenii rămaşi acasă, bătrâni, femei şi copii, îşi doreau tare mult să nu aibă de suferit de pe urma trecerii soldaților prin satul lor, de aceea încercau să nu le stea în cale, să evite orice conflict. Orice tentativă de a li se opune, ar fi fost zadarnică şi de pe poziții total inegale.
Ofițerul neamț le-a vorbit, după ce i-a adunat la un loc:
-Aş vrea să înțelegeți că noi nu dorim să vă creem probleme. Vom rămâne o vreme aici pentru a ne odihni şi reface. Atâta timp cât nu o să ne dați bătăi de cap, ne vom purta omeneşte şi nimeni nu va avea de suferit.
În timp ce vorbea, ofițerul îşi ducea mâna cu un pansament la ochi, încercând să şi-i protejeze.
-Uite la ochii lui, Măriucă! Oare ce o fi pățit? E tot o rană vie! Aşa îi spuse Raveca Fărcaş ,vecinei ei.
-Şi ei au suferințele lor...poate nu toți sunt oameni răi...or fi având familii acasă cum şi bărbații noştri au...
Raveca, cu simplitatea sufletului său, nu a văzut în acel om un duşman, ci pur şi simplu a văzut un om suferind din cauza rănilor. Ajunsă acasă, i-a spus mamei ei:
-Mamă, vreau să fac un lucru, dar nu ştiu dacă o fi sau nu înțelept...
Mama ei uită pentru o clipă de boabele pe care le desfăcea pentru porc şi deveni atentă.
-M-am gândit, continuă Raveca, că i-ar face bine la ochi, ofițerului, laptele de la sân...doar noi aşa ne oblojim ...
-Eu ştiu ce să zic?! Dacă se mânie pe tine?! Poate ei nu ştiu despre aşa ceva...
-Eu o să încerc!
Si-a muls Raveca puțin lapte de la sân, într-o mică cutiuță in care au fost nişte aspirine cândva, şi cu ea s-a dus la conac, să-l caute pe tranzlator.
 -Iartă-mă, domnule, că îndrăznesc...
-Da, spune ce doreşti?
-Eu, nu...eu nu vreau nimic de la voi...am văzut că ofițerul vostru suferă, că e rănit la ochi...
-Da...a fost o explozie îngrozitoare...
-De aceea am venit...dar nu aş vrea să-l supăr...noi, cei de aici suntem oameni simpli şi ne mai oblojim cu leacuri din bătrâni, că nici nu prea avem bani să cumpărăm...când avem beteşuguri la ochi, folosim lapte de la sânul femeilor care au prunci mici...eu am un copil acasă şi...i-am adus ofițerului vostru puțin lapte să-şi pună în ochi...A lăsat Raveca capul în pământ, puțin ruşinată şi a aşteptat reacția bărbatului din fața ei...
Pe fața translatorului, l-a început s-a instalat uimirea, apoi, după ce s-a gândit puțin, i-a spus Ravecăi:
-Stai şi aşteaptă aici...
După câteva minute, timp în care translatorul a stat de vorbă cu comandantul şi cu medicul companiei, s-au îndreptat cu toții spre femeie:
-Cum te numeşti, a întrebat-o ofițerul.
-Raveca...Raveca a lui Ion Fărcaş...el e pe front...
-Femeie, eu nu te cunosc...sper ca gestul tău să fie sincer şi să nu îmi facă rău. Accept laptele şi am încredere în ceea ce spui. Am dureri aşa de mari, încât aş face orice ca să mă vindec odată! De multe săptămâni sunt în starea aceasta.
Şi zicând acestea, luă cutiuța cu laptele Ravecăi.
A doua zi, femeia a fost chemată la locul de popas al nemților.
-Îți mulțumesc, îi spuse comandantul. Laptele tău m-a făcut să mă simt mult mai bine! Doctorul nostru se miră de efectul benefic al laptelui matern...el nu ştia despre acest lucru. Te rog să îmi mai aduci în fiecare zi, cât timp vom sta aici. Poate mă voi vindeca!
Raveca a plecat spre casă bucuroasă că în vremurile acelea vitrege şi neiertătoare, a putut face o faptă bună. Avea sufletul împăcat. Se gândea că poate Dumnezeu o va rasplăti, protejându-l pe bărbatul ei, acolo, pe front, unde era...
Pentru ea ofițerul neamț nu era nici fost aliat, nici duşman, nici criminal. Era doar un om în suferință.
Ochii comandantului se vindecau! Într-o zi, el împreună cu translatorul, i-au bătut femeii în poarta casei. În curte era doar bătrâna mamă, mătura bătătura...
-Raveca este acasă?
-Da, e cu pruncul înăuntru...
-Te rog spune-i să iasă puțin.
Tânăra s-a înfățişat la poartă, iar ofițerul i-a întins o raniță soldățească plină cu ceva.
-Femeie, oricând vei avea vreun necaz, cât timp mai stăm noi pe aici, vom încerca să te ajutăm. Primeşte asta de la mine, în semn de mulțumire, iar dacă o să mai ai nevoie, te rog să îmi ceri! Mulțumesc pentru că mi-ai salvat ochii!
Raveca nu a mai zis nimic. A luat ranița şi a intrat în casă cu ea.
-Uite, mamă! Conserve de carne! Şi aici, pudră de talc pentru copilul meu! Uite, ciocolată, biscuiți, gem, săpun! Şi aici ce e oare? Cred că asta e cafea...
Toate acele alimente, erau un mare ajutor pentru cele două femei! Nu mai avuseseră parte de aşa ceva de dinainte începerii războiului, iar de unele nici nu au auzit...
În tot acest timp, Ion Fărcaş, însoțit de alți trei rebrişoreni: Ştefan a Bubuțanului, Vasile a Popanului, Macidon a Cehului şi încă un tânăr de numai 18-19 ani, dintr-un sat vecin, Prislop(actualul Liviu Rebreanu), care purta numele de Pop Vasile, au pornit de pe front, pe drumul de întoarcere către țara şi casele lor. Pe jos, fără mâncare, slab îmbrăcați, doar cu câteva arme şi forțele proprii...
 Tânărul Pop, îngândurat, îl întrebă cum mergeau ei aşa, pe Fărcaş:
-Bade Ioane, oare ce s-a ales de soldatul acela de lângă cal?
-Hmm, Dumnezeu , numai el ştie. Poate l-au găsit ai lui, acum că se retrag...
-Vai de sufletul lui amărât..,
Cu câteva săptămâni în urmă, cei cinci bărbați au trecut pe lângă un câmp unde se dăduse o bătălie. Oameni şi animale moarte, intrate în putrefacție, împânzeau locul.
Printre ei, un bărbat rănit, care nu se putea deplasa din pricina rănilor, zăcea lângă calul său mort de multă vreme şi care se umflase groaznic, şi pentru că fostul lui stăpân cine ştie de când nu mai mâncase, tăiase cu baioneta o bucată din piciorul calului şi încerca să se hrănească...
-Ce-a făcut războiul ăsta din noi! Ne-a preschimbat în animale, bade Ioane.
Fărcaş ezită să îi răspundă băiatului, însă în minte i-a venit o altă întâmplare de pe drum...
Un neamț sfârtecat de un bombardament îşi trăia probabil, ultimele clipe. Bărbații l-au găsit fără să-şi dorească...nu mai avea picioare, era evident că în scurt timp se va săvârşi, dar cei cinci nu puteau face nimic...Muribundul i-a implorat:" Împuşcați-mă, aveți milă, împuşcați-ma", însă bărbații nu au avut tăria să o facă...l-au lăsat acolo şi şi-au continuat drumul. După ce s-au îndepărtat mai bine de un kilometru, Macidon a Cehului, le-a spus:
-Fraților, eu mă întorc la omul acela...
Ceilalți tovarăşi nu s-au împotrivit, l-au aşteptat până când Macidon, abătut, s-a întors, fără să le spună un cuvânt, iar de atunci nimeni nu a mai adus vorba despre acea întâmplare.
După multe săptămâni de foame , mizerie şi pericole la tot pasul, bărbații au ajuns în Serbia, într-un sat, dar şi pe aici treceau nemții şi viața lor continua să fie în primejdie. Au pândit un moment când nu trecea nimeni şi au bătut în poarta unui localnic. Macidon ştia puțin din limba sârbă, aşa că a fost în măsură se se înțeleagă cu bărbatul care nu părea deloc prietenos:
-Noi, români, oameni buni...foame...somn...te rugăm ajută-ne!
Sârbul, după ce i-a prețuit cu privirea-i tăioasă, le-a spus:
-Bine, vă primesc în grajd, dar trebuie să îmi plătiți!
-Noi, nu bani, nimic, doar mâinile goale...
-Atunci, o să mă ajutați să adun porumbul de pe câmp.,.
-Noi ajutăm, cu drag! s-au învoit bărbații, care nu mai mâncaseră nimic de câteva zile, decât boabe uscate de porumb de pe câmp...
Sârbul le-a dat nişte cartofi fierți, fără nimic altceva, dar bărbații erau atât de flămânzi încât i-au mâncat ca şi cum ar fi fost un festin regal.
În seara aceea au dormit în grajdul sârbului, unde şobolanii colcăiau în voie şi nu păreau stingheriți de prezența bărbaților.
-Unul dintre noi trebuie să stea treaz, altfel şobolanii au să ne atace, a zis Vasile a Popanului.
Aşa au făcut. Rând pe rând şi-au păzit unul altuia somnul, pentru că, gândeau ei, e mai bine acolo decât în câmp deschis, unde ar fi putut fi reperați cu uşurință de trupele germane în retragere, şi care, în disperarea lor, atunci când prindeau soldați străini, erau neiertători!
Dimineața au mers la câmp, unde au recoltat porumbul sârbului. Câteva zile au stat acolo, iar într-o noapte când Macidon a ieşit pentru puțin timp din grajd, l-a auzit pe sârb vorbind cu un neamț :
-Ce primesc în schimb, dacă vă predau nişte soldați români?
-Depinde...a ezitat neamțul. Dacă scoatem ceva important de la ei, cu siguranță vei fi răsplătit!
-Fraților, e de rău! le spune celorlalți, Macidon alarmat. Trebuie să plecăm de aici imediat! Să fugim! Chiar acum!
-Ce e, ce s-a întâmplat? Mai stăm câteva zile să-i terminăm treaba sârbului şi poate ne dă ceva merinde pentru drum...
-Ioane, nu mai stăm nici o clipă! Sârbul ne trădează! Vrea să ne vândă nemților! L-am auzit chiar acum!
Nu mai era timp de stat pe gânduri! Nu aveau altă soluție decât să fugă cât mai repede şi cât mai departe!
Foarte greu le-a fost bărbaților să iasă din satul acela! Nemții împânziseră toate locurile! Au ajuns sleiți de puteri, într-o pădure. Au urcat pe o coastă aproape verticală şi fiecare a căutat câte un copăcel mai mic pe care l-a încălecat pentru a nu aluneca la vale, şi astfel au ațipit.
Dimineața s-au trezit buimăciți, în țipete şi focuri de arme.
-Ia, uitați-vă acolo, in partea dreaptă! Acolo lângă apă! le indică Fărcaş locul.
Dincolo de acea pădure, era malul Dunării. Iar acolo, in jur de 100 de nemți executau soldați, probabil prizonieri. Îi împuşcau, după care îi aruncau în apă, astfel că Dunărea devenise un fluviu roşu, sinistru, purtând la vale cadavrele acelor nefericiți!
Pop Vasile scăpă printre lacrimi o înjurătură, apoi, înfingându-şi unghiile-n carne spuse:
-Cu ce am greşit noi acestei lumi? Ne-au trimis la moarte, cum trimiți animalele la abator! Haideți să tragem în nenorociții de nemți!
-Linişteşte-te, băiete! Nu vezi câți sunt?! Nu am face altceva decât să îngroşăm rândul morților! Aşa l-a liniştit Fărcaş...
Băiatul izbucni într-un plâns nervos, semn că moralul lui era la pământ!
-Lasă, dragu' badii, continuă Fărcaş să-l liniştească, că nu mai avem aşa de mult şi vom ajunge pe pământ românesc şi mai apoi acasă. Ai încredere în vorbele mele! Va fi bine!
În Rebrişoara, în urma nemților care au părăsit satul, au început să sosească soldații ruşi, care se presupunea că sunt eliberatorii! Erau nemiloşi, flămânzi, neinstruți, sălbatici! Dar cel mai cumplit lucru era faptul că se comportau într-un mod barbar cu civilii!
Femeile care au apucat, au fugit din calea lor, ascunzând şi bruma de mâncare pe care o mai aveau.
Unele nu au apucat să se ascundă, iar ruşii le-au nenorocit în bătaie, le-au violat, le-au distrus locuințele în căutare de mâncare .
O mamă a apucat să îşi ascundă fiica, însă pe ea au prins-o şi în urma violențelor şi atrocităților asupra ei, a rămas pentru tot restul vieții imobilizată la pat.
Raveca cu mama ei şi-au dus porcul într-o ascunzătoare făcută din timp, apoi s-au baricadat în casă.
-Mamă, ajută-mă să trag dulapul în uşă...Aşa! Şi patul să-l ridicăm în fereastra asta!
-Intră, mamă cu copilul în pivniță, că vin şi eu!
Pivnița era sub camera din mijloc a casei, şi uşa ei se deschidea în podea. Raveca a tras un preş peste intrarea în pivniță, a pus masa deasupra, a mai bătut căteva scânduri în ferestre şi in uşă pe dinăuntru, apoi s-a strecurat şi ea în pivniță.
-Doamne ai milă de noi, se rugau femeile. Doamne dă-i linişte pruncului, să nu plângă!
Din pivniță femeile auzeau ce se întâmplă afară.
În curtea vecinilor, doi bătrâni a căror băiat a murit pe front, era gălăgie mare. Bătrânii s-au ascuns într-o groapă făcută în curte, iar ruşii au observat că acolo locul sună a gol.
-Aici, camarade, e ceva! a zis rânjind un soldat. Nemernicii, ascund mâncarea din calea noastră!
Şi cu vârful baionetei a început să înțepe pămantul. Bătrânul din adăpost, a pus podul palmei în dreptul baionetei, apăsând cu putere, iar arma i-a pătruns până deasupra incheieturii mâinii. Omul nu a urlat, cum ar fi fost firesc, frica de a fi prinşi întrecând durerea! Astfel, pentru moment s-au salvat, dar rana i-a distrus mâna pentru totdeauna!
-Auzi, mamă? Oare ce zgomote sunt astea? întrebă Raveca.
-Hmm...bătrâna ascultă cu atenție şi mai apoi zise:
-Sunt caii ruşilor! Rod din bârnele de lemn ale casei! De foame fac asta!
-Bine că a adormit copilul, şopti Raveca încetişor...
După ce ruşii au plecat, lăsând nenorocire şi durere în urma lor, cele două femei , în acea noapte, au luat copilul şi porcul din ascunzătoare şi au fugit departe, într-o pădure din satul Gersa. Au rămas acolo, pentru că Gersa nu era în drumul soldaților... nu s-au întors decât atunci când lucrurile s-au liniştit...
Cei cinci soldați români care se întorceau de pe front, continuau să țină piept greutăților şi pericolelor!
-Ioane, uite acolo, pe deal! Acolo e o vie!
-Ai dreptate, Macidoane! Hai să urcăm acolo!
Erau aproape de granița cu România! Ajunşi în vie, au mâncat strugurii şi copți şi necopți până când lui Macidon i s-a facut rău. A făcut dezinterie.
-Nu mai pot, fraților, nu mai pot să merg!
-Nu avem de ales! Vom rămâne aici până te faci bine!
Aşa au făcut...
A doua zi tânărul Pop a plecat în împrejurimi, să se informeze ce e acolo.
-Bade Ioane, satul e parăsit, nu mai e nimeni în el. La noapte să mergem noi doi până acolo, poate găsim ceva de mâncare...
-Bine, Vasile, ne-om duce noi doi şi ceilalți o să stea aici cu Macidon...
Când s-a lăsat întunericul , cei doi au mers în locul acela părăsit.
-Aici cred că a fost un magazin...
Au intrat cei doi şi într-adevăr acolo fusese cândva un magazin. Au găsit o ladă cu marmeladă încă bună şi nişte foarfece pe care Fărcaş le-a luat, gândindu-se că poate le va fi de folos pe drum.
În câteva zile, Macidon se simțea mai bine, astfel că bărbații au părăsit via, lăsând-o în urmă şi au intrat de-acum pe teritoriul țării lor.
Cu ajutorul oamenilor milostivi, pe jos, în câte o căruță, au reuşit după alte câteva săptămâni, să ajungă în satul Dumitra, la câțiva zeci de kilometri de casă.
-E seară şi nu mai putem merge mai departe...trebuie să găsim un loc aici...se gândea Fărcaş.
-Cunosc eu pe cineva aici, a zis Ştefan a Bubuțanului. Am o vară măritată aici.
Cu precauție au ajuns la casa femeii. Ştefan a bătut în fereastră:
-Măriucă! Măriucă, esti acasă?
-Cine-i acolo, se auzi o voce dinăuntru.
-Mariucă, sunt vărul tău , Ştefan, din Rebrişoara...
După scurt timp, se auzi zăvorul şi femeia le deschise uşa.
-Suntem cinci, Măriucă...venim de pe front...
-Intrați repede!
Femeia, văzându-şi vărul, l-a îmbrățişat şi a început să plângă:
-Doamne, Ştefane! Bine că eşti viu! Că eu, vai şi amar de mine am ajuns!
-Da' unde-i omu' tău? a întrebat-o Ştefan....
-Omu' meu s-a prăpădit acum doi ani, de inimă a murit...şi am rămas cu cinci copiii. Şi Pavel, copilul cel mare o murit, Ştefane şi el! Numa' eu sunt de vină!
Femeia le-a dat să mănânce mămăligă cu lapte de capră şi în timp ce bărbații se bucurau de mâncare, Măriuca le povestea:
- Ştefane, tu îl ştii pe Pavel, copilul meu cel mare, el de mic o fost mai răuț. Şi eu îl mai altoiam din când în când , că odată m-o văzut polițistul de aici, din sat şi mi-o zis: "Nu-l mai bate femeie!", şi i-am spus polițistului: "Domnule, mai bine îl bat eu acuma şi plângi tu, decât să-l bați tu mai târziu şi să plâng eu!"...aşa i-am zis...şi Pavel o crescut, Ştefane, şi nu mai făcea aşa multe prostii, dar tot mai făcea câte-o boacănă...şi a început femeia iar să plângă....Şi într-o seară, după ce o murit omu' meu, s-o dus Pavel
într-o şezătoare, că îi plăcea lui de o copilă...şi fără să vrea, Pavel i-o aprins fuiorul de cânepă şi furca de pe care torcea copila. De la țigară lui Pavel s-o aprins...Şi ea tare s-o supărat. Pavel o venit acasă şi o luat din pod, unde avem eu puse , un fuior cu furcă şi i l-a dat fetei...Mie nu mi-a spus nimic! După o vreme am văzut că îmi lipseşte fuiorul şi furca, dar oricât îi întrebam, nici unul nu au recunoscut că l-ar fi luat...aşa că am crezut că l-a furat un hoț şi m-am dus, Ştefane la biserică şi am dat afurisenie(blestem), să îl pedepsească Dumnezeu pe cel ce mi-o furat fuiorul şi furca! Şi după două săptămâni, copilul meu Pavel o murit! Eu l-am omorât, Ştefane, eu l-am omorât, oameni buni, cu afurisenia de la biserică!...
Bărbații o ascultau şi îi încerca un sentiment de milă ...
-Nu mai plânge, Mariucă...nu a murit el din cauza ta...a fost bolnav, de aceea a murit. Ştefan a tăcut mai apoi, iar femeia s-a dus şi le-a adus haine țărăneşti dintr-un dulap, şi le-a spus:
-Când se crapă de ziuă vă îmbrăcați şi o luați peste deal spre Prislop, ca să nu vă întălniți cu nemții...
Au plecat bărbații spre Prislop.
-Ajung acasă! se bucura Pop Vasile. Ajung acasă! Doamne ajută-mă să îi găsesc pe toți sănătoşi!
Când au ajuns în Prislop, era linişte, iar tânărul Pop, a intrat singur într-o măcelărie care era a unchiului său. Cu precauție, băiatul a intrat în curte, dar nu se simțea nici o mişcare. A deschis încet uşa măcelăriei pe care nu era lacăt şi când a păşit înăuntru, a dat cu ochii de un neamț tânăr ca şi el, cu puşca ațintită spre uşă. Neamțul părea tare speriat.
-Te rog nu trage! i-a spus în limba lui, iar Pop l-a înțeles...
-Nu îți fac nici un rău, a mai adăugat neamțul.
Din buzunarul de la piept a scos două fotografii: una cu părinții şi cealaltă cu iubita, şi i-a spus cu ochii în lacrimi:
-Vreau să ajung acasă, în Germania, m-am săturat de blestematul ăsta de război, sunt tânăr, vreau să trăiesc! Mi-e aşa dor de ai mei...
Pop Vasile era în aceeaşi situație...i s-a făcut milă de neamț.
Nu au folosit armele nici unul, nici celălalt...Neamțul s-a rătăcit de compania lui, rămânând în urmă...
Pop l-a ajutat să iasă cu bine din sat şi se gândea în sinea lui că totuşi omenia nu a dispărut de tot din lume!
Din Prislop, unde l-au lăsat pe tânăr acasă, rebrişorenii nu mai aveau mult şi ajungeau şi ei...
Femeia lui Ion Fărcaş cu copilul ei, Gicuță, erau în odaia cu sobă. Raveca făcea o mămăligă. Copilul care abia învățase să meargă, s-a desprins de pat, s-a prins cu mânuțele de piciorul mesei, apoi cu paşi nesiguri s-a îndreptat spre uşa de la intrare, zicând:
-"Ai, tată, tată!"
În mai puțin de o oră, Ion Fărcaş a deschis acea uşă!
După mulți ani în care tânărul din Prislop s-a transformat într-un om în toată firea, un neamț l-a căutat!
Era acelaşi neamț pe care l-a cruțat! A venit în România doar pentru a-l întâlni pe cel care i-a dat şansa să ajungă viu la ai săi! Drept recunoştință, neamțul i-a adus o combină agricolă şi multe alte unelte trebuincioase lucrului în agricultură. Au ținut legătura toată viața!
Războiul nu e al celor buni, cinstiți şi drepți!
Păcat că aceştia trebuie să moară!
Când vizionăm un flm sau citim o carte care tratează astfel de subiecte, suntem sub imperiul constiştientizării faptului că acțiunile ar putea să fie pură ficțiune, că se fabulează pentru ca efectul să fie cât mai surprinzător. Însă, atunci când cineva apropiat ție, credibil şi onest, îți confirmă prin viu grai că a fost martor şi participant la astfel de evenimente, atunci implicarea afectivă este infinit mai mare, iar emoțiile şi trăirile mult mai puternice!
Astfel de emoții m-au încercat pe mine, copil fiind şi auzind aceste poveşti reale!
Ca dovadă că ceea ce v-am relatat nu e plăsmuire, stau foarfecele pe care Ion Fărcaş le-a adus cu el şi pe care mama le-a păstrat.
CINSTE ANONIMILOR CARE AU SĂVÂRŞIT FAPTE EROICE, FĂRĂ A FI VREODATĂ RĂSPLĂTIȚI!