Gustul merelor sântilieşti 

Copil fiind ascultam poveştile bunicilor şi căutam să-nţeleg ce se-ntâmplă acolo sus pe cer şi pe acest misterios pământ. Le ascultam de câte ori erau  spuse şi  repetate, fiind aceleaşi, nu puteau să fie uitate! În plină vară odată cu venirea căldurilor înăbuşitoare cădeau şi ploile mult aşteptate, pământul să respire cât de mult poate!
   Cu ochii îndreptaţi spre cer voiam să descoper ceva,  să dezleg acest mare mister. Caleaşca în care se plimbă sfântul Ilie a apărut,  traversează cerul de la un capăt la altul, caii galopează,  când încetinesc câte o lovitură de bici primesc! Da, sunt convinsă că aşa este, tropotul cailor zguduie ferestre, sfichiul biciului, luminează cerul!
       Ne bucuram de ploia caldă,  de şanţurile pline cu apă unde intram măcar odată,  în rest sunt mituri prea departe şi greu să-nţelegem noi! Eram prea mici pentru povestirile ascultate de la bunici! Cea mai mare bucurie era când bunica intra încet pe poartă cu pestelca bine înnodată să nu piardă merele dulci, sântilieşti! Le-a cules după ploaie pentru noi că doar toţi eram nepoţii ei. Ce se-ntâmpla acolo sus,  mai târziu am aflat însă  scăldatul în apa caldă de ploaie şi muşcătura din mărul dulce, niciodată nu le-am uitat.