Hoinar pe deal - La Păducel

Miezul voios al cerului fuge la somn, răsare luna.
Iepuraşul din luna şi omul din luna răsar şi ei, ne fac cu mâna.
Tata ştia să descifreze meandrele cărărilor lăsate de animale, să urmărească, pe ogoare, urmele întipărite de iepuri. Îl lua pe Bobică, un câine bătrân, cu care tata se înţelegea parcă din priviri, lua traista cu napi, încrucişa ciomagul între omoplatul drept şi pliul cotului stâng, şi începea hoinăreala. Mlădiţele câte unui copac erau roase, iar la baza lui, bobiţe colorate, căcăreze iepureşti, arătau traseul fugarului urecheat. Tata iubea mult iepuraşii. Avea o traistă cu napi, căci nu îi vâna, ci le lăsa, în locuri anume, napi de ronţăit. Singura lui grijă era ca micuţii să nu fie înhăţați de corbi sau de câini. Lăsa câţiva napi şi pleca mai departe.

Iubea câmpul, mi se părea mereu că ştia să citească cerul şi pământul. Ghicea canalele făcute de cârtițe, ştia toate cuiburile din copaci sau din tufişuri. Odată, a adus acasă câţiva iepuraşi albi. Găsise iepuroaică-mama sfâşiată. Micuţii tremurau, cu inimioarele bătând. Tata îi hrănea şi vorbea cu ei, iar noi îi mângâiam, închipuindu-ne că sunt pisicuţi. Iarna, casa era plină de copii, de iepuraşi şi de căcăreze iepureşti. Deveniseră prietenoși, dar nu au ezitat să evadeze, când cineva a uitat (sau a lăsat intenţionat) uşa cuştii deschisă. Îşi făcea griji. ''Bieţii de ei''..
Punea curse pentru şobolani, care în zona Teleormanului se numesc gherlani, prepara un cocktail ucigaş - verde de paris, pe care îl împrăştia cu un vermorel*.

Îi găseam apoi visând cu burţile spre cer. Erau şireţi şi săpau canale pe care tata le inunda, urmărind cum evadau (iar noi râdeam - gherlanii nu ştiau să înoate !). În mintea mea de copil, asocierea otrăvii cu Parisul, orașul iubirii, era stranie. Verdele de paris era toxic, pe când visul de a vedea Parisul era dulce și imposibil.
Bobică ne era şi nouă ghid, când mergeam cu caprele pe mirişte. Făceam, din baloții de paie expulzați de glorii, adăposturi minunate, unde citeam, dormeam sau ne feream de ploaie. Caprele se îndepărtau, căutând lobodă fragedă. Bobică părea că dormea, ca şi noi, dar, când cornutele se îndepărtau prea mult, blănosul făcea un arc de cerc în fugă şi le aducea aproape de copac. Singura iadă care nu pleca de lângă mine era Floricica. Era sisilica mea, se ținea după mine ca un cățeluș, bea apă din căușul palmelor mele. Când ațipeam, îmi ronțăia rochița, adulmeca părul ca pe o apă mică și încăpățânată, făcea tumbe în jurul meu, mă împungea cu mugurii coarnelor, apoi, fiindcă nu o băgam în seamă, se așeza la picioarele mele și moțăia și ea. Zâmbetul care răzbate acum la suprafaţa amintirilor este un crâmpei al unui mesaj niciodată șters. Tata și-a dorit să aibă copiii aproape, dar noi nu am iubit ca el, pământul, nu am rămas acolo. Părinții sunt acum stele atât de îndepărtate, încât nu reuşesc să le mai localizez pe cerul vieţii mele. Există acolo, un cer de unde sufletele de părinţi ne urmăresc cu drag, apărând, uneori, în vis…
 
_________________
 *vermorél - aparat portativ folosit la stropitul plantelor cu soluții speciale de combatere a dăunătorilor și a rozătoarelor