MUNTELE

La capătul dinspre nord al oraşului a  apărut peste noapte un munte.

            Dimineaţa, oamenii au ieşit ca să-l vadă.

            Unii, cuprinşi de panică, alergau de colo, colo, făceau cruci, se rugau continuu, susţinând că este vorba de o minune care anunţă sfârşitul lumii.

            Alţii vorbeau de o încreţire a terenului, survenită în urma a nu ştiu cărei posibilităţi, argumentând ştiinţific fenomenul.

            Între ei, oscilau nehotărâţii, veşnic schimbătorii care, câmd cădeau în genunchi,

văitându-se, implorându-l pe Dumnezeu, când se alăturau „savanţilor” îmbărbătându-se cu argumentele acestora.

            In fine, mai erau copiii care îşi vedeau de joacă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

            Spre seară, oamenii s-au risipit la casele lor.

            A doua zi, au revenit. Mai puţini la număr. Şi tot aşa, vreme de o săptămână, numai de munte s-a vorbit.

            A venit apoi o trupă de circ, un film cu Cow-boy şi o cântăreaţă celebră iar oamenii au uitat de munte.

 Totuşi, din când în când, mai dau cu ochii de el, iar atunci, numai atunci, devin gânditori. Dar asta, pentru câteva momente, pentru că, işi revin imediat şi, ridicând din umeri îşi zic. „Ei, un munte ca ori care altul” Apoi, trec mai departe cu treburi.

            De la o vreme, muntele a început să-i framânte iar pe oameni. Mai ales seara. Atunci au obiceiul să iasă din case, să se aşeze pe băncile din parcuri sau pe cele din faţa porţilor, să discute, să joace cărţi, să fumeze sau numai aşa, pur şi simplu, ca să le mai treacă de urât. Iar atunci, dau cu ochii de munte şi devin gânditori. La început, câteva momente, apoi, din ce în ce mai mult, şi profund. Incetul cu încetul, în oraş s-a aşternut tăcerea. Oamenii, au devenit gânditori. Trec pe străzi cu capetele plecate şi se gândesc. Plouă iar ei nu obsearvă. Trec pe lângă afişe care îi imbie la teatru sau cinematograf dar ei  nu le văd. Trec pe lângă prieteni, cunoscuţi sau rude şi  nu-i văd. Îi aşteaptă undeva ceva şi nu le pasă. Se gândesc. Se gândesc iar seara, se aşează pe bănci şi privesc muntele până noaptea tâtziu. Aşa a început sa-i framânte pe oameni întrebarea. „Ce este dincolo” ?

            Până la apariţia muntelui, era o câmpie. Aceasta se aşternea de jur împrejurul oraşului, netedă şi verde, pierzîndu-se în orizonturi, fără niciun accident, fără niciun obstacol. Nimic nu reţinea privirea . Nimic nu punea probleme. Doar cerul. Cerul cu firea sa schimbătoare mai tulbura uneori oamenii. Dar asta, mai rar. Cerul era sus. Oamenii priveau jos şi erau mulţumiţi. Dimineaţa, se trezeau târziu. Mâncau un fel de plăcintă grasă, pe care o găseau foarte gustoasă. La prânz, mâncau din nou, dormeau, o oră două, şi iar plăcinta. Plăcinta şi bârfa de pe bănci. Atât, şi panorama.

            Acuma, işi lungesc gâturile spre munte şi se gândesc. Se gândesc şi se întreabă.

            Oamenii, au ieşit la marginea oraşului.

            S-au apropiat de munte. L-au pipăit. Au făcut măsurători. Au adus maşini. Au început să-l iscodească. „De fapt, este un deal” Au constatat specialiştii. „Ar fi bun pentru o cultură” Au adăugat, cunoscătorii. „S-ar putea construi aici o fabrică, o cale ferată şi o şosea, câteva viaducte sau chiar un tunel care să străbată dincolo .

            S-a discutat mult. S-au făcut propuneri, s-au întocmit hărţi, s-au făcut primele proiecte.

            Oamenii s-au însufleţit. Oraşul trăia zile de nemaiîntâlnită efervescenţă. La poalele muntelui, au apărut primele fundaţii, primele schele. Oamenii munceau. Munceau şi se gândeau.

            Intr-o zi, cineva a adus vestea că dincolo de munte, se construieşte un alt oraş. Ştirea s-a răspândit cu repeziciune. Oamenii au dat zor. Sporul muncii creştea Prindeau contur primee construcţii, primele clădiri. O mulţumire deplină cuprinse inimile tuturor. Se grăbeau cu lucrul la poalele muntelui pentru a începe urcuşul.

             Dar într-o dimineaţă, când s-au trezit ca deobicei gata să alerge spre şantiere, oamenii au încremenit. Muntele, dispăruse. In locul său, ca înainte, netedă şi verde, câmpia se pierdea în zare unde, o pădure de schele trăda forfota de pe acele meleaguri. Imediat, oamenii au hotărât să pornească acolo pentru ca să-şi cunoască semenii. Doar copiii îşi vedeau mai departe de joacă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Timişoara, 1969