Lady

E iarnă, ora 9 dimineața...nu am auzit-o...ea mereu e gălăgioasă la ora aceasta.
Ies, însă ea nu a ieşit din adăpost. Nu e nici o urmă pe zăpada proaspăt căzută...ninge cu fulgi mari, mă gândesc că poate e ultima zăpadă a acelei ierni.Un sentiment de nelinişte mă încearcă...
Mă apropii cu grijă...ea îşi rezemase capul de uşița adăpostului, mă priveşte după câteva secunde cu ochii ei aproape umani, dar are o resemnare în ei...sau poate nu mai are puterea entuziasmului de până atunci...
Părul în jurul botului îi albise de ceva vreme, însă niciodată nu m-am gândit la ea ca la o bătrână...are 11 ani, e o cățeluşă din rasa brac german, talie mare, blana maro strălucitoare...e drept că în ultimul timp şi-a mai pierdut strălucirea...
O iau de acolo şi o duc în casă, picioarele însă nu o ajută foarte bine...în urmă cu 10 ani, când a fost bolnavă, doctorul îmi spusese că aceşti câini, la bătrânețe au probleme legate de coloană, de mers...
Povestea ei e impresionantă, cel puțin pentru mine şi familia mea.
Era vară...acolo, unde lucram pe atunci, am lăsat uşa de la intrare deschisă, să se mai aierisească locul.
A apărut înăuntru o mogâldeață minunată, să fi avut două luni...scâncea derutată.

-De unde ai apărut minunăție? Nu vrei să-mi spui? Mă aplec la nivelul ei, şi ea alergă bucuroasă spre mine ca şi cum ne-am fi cunoscut de mult timp. Toată ziua aceea nu a mai plecat de acolo. Stătea lângă uşă, afară, parcă m-ar fi aşteptat să ies. Am întrebat trecătorii dacă nu o recunosc...nimeni nu ştia nimic...
Când a venit vremea prânzului, am împărțit amândouă doi crenvursti şi puțină apă. Lucrul acesta a determinat-o, probabil, să devină de neclintit în hotărârea ei de a mă alege!. Era un cățel îngrijit, coada retezată la scurt timp după naştere, cum fac cei care cresc astfel de câini spre vânzare.
Seara, când am plecat spre casă, s-a luat după mine.
-Unde crezi că mergi, stimată domnişoară? o întreb în glumă, dar în sinea mea, recunosc, eram bucuroasă că se întâmplă asta! Îmi răspunde cu un scâncet deloc trist şi aleargă înaintea mea, pentru ca mai apoi să se oprească ca să mă aştepte şi pentru a avea siguranța că nu greşea drumul...
Aşa am rămas împreună timp de 11 ani. Nimeni nu a venit vreodată să o caute, nimeni nu a recunoscut-o.
Băieții mei erau de-a dreptul încântați!
Pe la începutul lui decembrie, în acel an, Lady, căci aşa a fost botezată de Alex şi Bogdan, care susțineau că are distincția unei doamne, s-a îmbolnăvit foarte grav. L-am adus să o vadă, pe medicul veterinar, un tânăr proaspăt venit de pe băncile facultății,  plin de zel şi entuziasm în ce priveşte meseria sa, iar din comportamentul lui, puteai uşor să-ți dai seama că face această meserie din pasiune. A consultat-o şi mi-a dat o premisă deloc încurajatoare. Cu toate că îi făcusem vaccinurile, care ipotetic aveau scopul să o protejeze de anumite boli, Lady a dobândit o afecțiune a ficatului foarte gravă şi cu şanse minime de supraviețuire. Însă tânărul perseverent şi bine intenționat mi-a spus:
-Eu o să încerc să mă ocup de ea...îi voi administra un cocteil de medicamente perfuzabil...
-Perfuzabil?! îl întreb mirată . Pentru mine, şi în acea vreme , era ceva inedit!
-Da, îmi repetă el, şi în timp ce îmi vorbea şi-a deschis trusa medicală, a scos un aparat de ras, care aducea cu un brici, i-a ras o porțiune dintr-o lăbuță din față şi i-a pus prima perfuzie.
Timp de opt zile, doctorul a continuat să facă acest lucru, însă starea ei era neschimbată...pentru că nu mânca nimic, părea că fălcile i se rigidizase şi tot doctorul ne-a învățat să o hrănim. Făceam supă cu pui, morcov , orez, trăgeam zeama într-o seringă, unul dintre noi îi descleştam puțin fălcile şi îi puneam din seringă în gură conținutul. Adăpostul ei era într-o magazie. Tin minte că Bogdan era liceean şi tocmai venise acasă pentru vacanță, iar Alex, mai mic cu 7 ani decât fratele său, era şi el la fel de responsabil, astfel încât, mergeau pe rând la adăpost, o înconjurau cu pet-uri cu apă caldă, o hrăneau, o înveleau. Zi şi noapte! Starea ei rămânea , însă, neschimbată...
-Doctore, oare mai are rost să o chinuim? îl întreb, descurajată...
-Eu voi veni să o văd...chiar dacă nu se face bine...până la capăt.
După opt zile, în Ajunul Crăciunului, lăsasem uşa întradeschisă la bucătărie, unde eram în febra pregătirilor  mesei de Crăciun...Când nimeni nu mai credea într-un miracol în ce-o privea, Lady a apărut în bucătărie, atât de slăbită că abia a putut trece micul prag de la intrare, a intrat în verandă şi de acolo în dormitorul băieților care încă mai durmeau. S-a oprit lângă pat, dând din ciotul ei de codiță, dar nu a avut energia să facă mai mult.
A fost Minunea noastră de Crăciun! Cel mai fumos cadou pe care băieții l-au primit vreodată!
Doctorul s-a bucurat atât de tare, de parcă îi reuşise operația pe creier unui pacient uman!
-Să aveți în calcul, îmi spunea doctorul, cu Lady în brațe, că ficatul ei e foarte sensibil şi asta şi-ar putea spune cuvântul în anii ce urmează...această rasă trăieşte în mod normal în jur de 12 ani...
Au trecut 11 ani, timp în care Lady a slujit conştiincioasă şi cu credință curtea noastră. Copiii o luau cu ei în plimbările lor, atât cât celelalte preocupări le îngăduia, însă în cea mai mare parte a vieții ei a stat în curtea casei, sub un salcâm uriaş...acolo era locu ei preferat. Singura  neîmplinire a fost că nu ne-a dăruit pui niciodată...nu a fost cooperantă în primii ani, iar noi ne-am resemnat. O iubeam aşa cum era ea...tare mult o iubeam!
Acum sta în fața mea...cu mare greutate s-a urcat pe un fotoliu, după ce i-am făcut o baie caldă...părea puțin mai vioaie, dar nu am mai scos-o de acolo...nu mai era năzdrăvană ca în trecut, când rupea lucrurile din jurul ei...acum aş fi preferat să le rupă... Stătea cu capul pe labele ei lungi şi aştepta ca totul să se termine...
A durat o vreme în care starea ei nu s-a schimbat, cu toate că acelaşi doctor din trecut, îmi dăduse o serie de medicamente pentru ea.
Primăvara a apărut timid, aşa că am scos-o în curte...cu greu s-a tras spre peretele bucătăriei şi stătea la soare...i-am făcut culcuş acolo şi nu a mai părăsit locul.
-Doctore, îi spun prin telefon, cred că Lady vrea să plece...ce să fac?
-Dacă nu se schimbă starea ei, şi doriți, o să o eutanasiem...ar fi mai bine pentru ea...aştept să mă sunați pentru a-mi spune ce ați hotărât...
În acea zi am plecat de la serviciu spre casă fără entuziasm. În mine se dădea o luptă...trebuia să decid soarta cățelului care m-a ales cu 11 ani în urmă...Ajunsă acasă, nu am intrat înăuntru, m-am dus la culcuşul ei...Lady ca şi cum ar fi vrut să îmi facă un ultim serviciu, nu a aşteptat să îi hotărăsc eu soarta...s-a stins cu ochii ei blânzi rămaşi deschişi spre poarta pe care apăream...şi, la fel ca în copilărie,  când primul meu câine a murit, am simțit o uşurare.
Am îngropat-o cu mâinile mele, în curtea în care a slujit, sub salcâmul ei preferat...
Fiecare animăluț care a trecut prin viața mea şi a plecat, mi-a luat cu el o parte din sufletul meu.