Tatăl meu, Dumitru Acu ( Pârja de la Râpă)

-De ce-ai fugit, tată, de la liceul militar? Dacă rămâneai, poate aveai o altă soartă, una mai uşoară...îl întreb pe tata, însă ultimele cuvinte mi le spun mai mult mie.
-Ei, Domnică, (aşa îi place lui să-mi spună, ca mamei lui...) au fost alte vremuri...Aveam 15 ani, am reuşit acolo, la Liceul Militar din Predeal, dar tata nu a putut să se preocupe prea mult ca să nu-mi lipsească nimic...erau vremuri grele...mama, săraca, nu mai era de ceva timp...s-a stins de tânără...M-am dus acolo, la Predeal, la liceu, îmbrăcat cu ițari țărăneşti, din pânză țesută de mama pe când trăia. Tata nu a avut bani să mă îmbrace "domneşte"...şi acolo erau copii din familii bune, de oameni cu dare de mână...şi mie mi-a fost ruşine să stau printre ei...şi într-o zi am sărit gardul şi am fugit acasă. Îmi era şi dor de Râpa mea, că nu am mai fost plecat până atunci de acasă....şi după aceea am reuşit la Liceul Silvic, iar tata mereu mă râdea că pădurar nu ar fi un serviciu demn de mine! Nu am stat nici acolo! Apoi am făcut şcoala de electricieni la Cluj...aşa a fost să fie !
-Îmi place să o privesc pe bunica în fotografia asta, îi spun, şi îi arăt fotografia din albumul pe care-l țin pe genunchi. A fost o femeie delicată, trăsături frumoase, distincție, ca a unei femei crescute şi educate la oraş.

-Nu a fost doamnă, îmi răspunde el. A fost o femeie chinuită toată viața ei...În copilărie şi în tinerețe, tatăl ei, un om recunoscut ca fiind foarte aspru şi cu principii rigide, s-a purtat rău cu ea, cu toate că ea nu merita asta...şi când nu a mai putut răbda, a plecat de acasă la Bucureşti, unde s-a tocmit guvernantă la o familie bogată cu doi copii. A stat câțiva ani acolo, unde a deprins purtarea şi felul de a se îmbrăca al orăşencelor, dar era retrasă şi nu s-a căsătorit pe acolo. Femeile se căsătoreau foarte tinere pe atunci. Şi eu am luat-o de nevastă pe mama ta la 16 ani si jumătate...
-Da, ştiu, tată...mama era doar un copil...dar ați rămas o viață împreună!
-Da...58 de ani, nu-i aşa, Oniță? Atâția avem.
Mama, de la maşina de cusut, unde a muncit o viață, şi unde mai munceşte şi acum, la 74 de ani ai ei, îl aprobă...Coase cămăşi țărăneşti. Toți tinerii din sat îşi fac cămăşi țărăneşti, ce-i drept, stilizate, însă în sinea mea mă gândesc că e un lucru bun, înseamnă că lumea satului încă mai are speranțe, nu piere cu totul...
-Da...continuă tata să-mi povestească. Şi când s-a întors mama de la Bucureşti avea 22 de ani şi era considerată fată bătrână, căreia îi trecuse vremea de măritiş!
-Hmm, la 22 de ani era fată bătrână!...mă mir eu, cu ciudă!
-Da, draga tatii, şi aşa că poate de frică să nu rămână de ocară în sat, s-a măritat cu tata, Vasile a Pârjii, om rămas văduv, cu 4 copii mici, cea mai mică, Viorica, avea câteva luni când mama ei a murit. Nici nu era înțărcată de la piept!
-Din ce cauză a murit prima soție a bunicului? îl întreb , mai mult pentru a-l stimula să nu schimbe subiectul, cum are obiceiul când îmi vorbeşte de trecutul său...
-Eu am aflat târziu...erau vremuri grele, oamenii neinstruiți. Aveau deja 4 copii, cea mai mică, doar câteva luni, aşa cum ți-am spus, când Maria, prima soție a tatei a rămas însărcinată din nou. I-a murit fătul în pântece şi la puțin timp a pierit şi ea, săraca! Vai de viața tatei şi a copiilor! Frații mei vitregi erau Dionisie sau Doniză, cum se zice pe la noi, Ana, Vasile şi Viorica...
Dumitru Acu, se opreşte din povestit şi fixează cu ochii, peretele din fața lui, dar eu ştiu că el priveşte într-un trecut îndepărtat. Caută printre amintirile pe care poate nu şi le-a mai răscolit demult...sau poate că doar le alege pe cele demne să mi le spună...
Cu mama vorbesc foarte des despre vremuri trecute, dar tata, om învățat să nu se plângă niciodată, se deschide mai greu, poate şi pentru că îl tulbură prea tare aducerile aminte.
Apoi el urmează firul poveştii, spre bucuria mea, zicând:
-Şi după aceea, tata a luat-o pe mama Domnica de nevastă! Curajoasă a fost că s-a măritat cu el , om cu 4 copii mici! Şi era tânără, în jur de 23 de ani!
-Au trecut vreo doi ani de când s-au căsătorit, şi fătuca cea mică, Viorica, avea de-acum doi ani şi jumătate, şi mama o iubea ca şi cum ar fi fost a ei, când copila s-a îmbolnăvit de scarlatină şi nu a putut să fie salvată...a murit, spre deznădejdea mamei....Pe urmă ne-am născut, noi, cei patru copii din a doua căsnicie: Savetuca, Viorica, eu şi Leon. 7 copii din două căsnicii! Vioricăi i-a dat numele în memoria fetiței moarte....greu ne-a fost tuturor, copii şi părinți! Trăiam din munca noastră, din ce plantam la câmp şi de pe urma câtorva animale pe care noi, copiii le îngrijeam. Tata muncea în depozitul de lemne şi de acolo alerga acasă şi împlinea şi treburile gospodăreşti pe care noi, ceilalți nu le puteam face...
Cea mai mare soră a mea, Savetuca, a fost un copil energic, plin de viață. Mergea cu mâncare la tata , în depozitul de lemne, o ajuta pe mama la treburile casei, făcea curățenie, avea 9 ani, când... se opreşte din nou, şi simt că pierd teren, simt că nu mai vrea să povestească...
-Ştiu, spun, mi-a vorbit mama despre Savetuca...
-Da, şi eu cred că ți-am mai spus, mai demult când încă nu erai mutată în America aia! Atât de departe
v-ați dus, dragu' tatii! Toți v-ați dus...v-ați împrăştiat în lumea mare...Da...şi Savetuca, pe la 9 ani, a mers în depozit să-i ducă ca de obicei mâncare tatei şi a rămas să se joace cu alți copii de-a v-ați ascunselea...Acolo a găsit-o moartea! Un trunchi de copac s-a desprins dintr-o grămadă de lemne şi a zdrobit-o! Şi inima mamei noastre s-a zdrobit şi ea atunci...Mama Domnica nu a mai fost niciodată cea dinaintea morții surorii mele!
În timp ce îmi spune toate acestea, mi se confirmă încă o dată faptul că tare mult a iubit-o pe bunica, întotdeauna vorbind cu dragoste şi duioşie despre ea...mereu îmi repeta că eu îi semăn...poate de aceea toată viața nu mi-a spus pe numele meu de botez "Domnița", ci mereu mi-a spus "Domnica"..Adesea m-am întrebat de ce nu mi-au dat numele ei,  însă niciodată nu am ştiut prea clar de ce...
-Şi într-o zi, continuă el, eram pe coastă cu nişte blestemați de miei, care îmi dădeau bătăi de cap mereu! Aveam, tot aşa, ca Savetuca, vreo 9 ani...Alergam după miei cât era ziua de lungă, desculț...nu aveam încălțăminte...de primăvara până toamna nu prea purtam nimic în picioare...în ziua aceea transpirasem grozav şi nu îmi era bine...spre seară, am făcut temperatură şi am început să delirez, aveam vedenii! Mă uitam la cana de apă şi mi se părea că tot creşte până se face mare cât casa şi se prăvale peste mine!
-Dar tu ştii, tată, că şi eu am avut episoade din astea în copilărie!...
-Ştiu, mereu mi-era frică să nu pățeşti ca mine, atunci...Apoi nu am mai ştiut de mine!...m-am trezit la spital. Meningită! Nu mai cunoşteam pe nimeni, nu puteam merge , nici vorbi! Doctorii se mirau că mai trăiesc! Inima mamei se frângea încă o dată! M-au dus acasă, unde Leon era mic şi avea şi el nevoie de grija mamei! El e cel mai mic dintre frați.
-Ştiu, îl iubesc,  pentru că semănați tare bine amândoi.
Tata curăță nuci şi eu îl ajut, şi astfel îl pot oarecum păcăli să îmi vorbească...Desfacem nuci pentru că vin sărbătorile şi ne trebuie tuturor femeilor din familie pentru cozonaci şi prăjituri.
-Nucii au fost darnici anul ăsta, mulțumim lui Dumnezeu...spune bătrânul din fața mea...
-Şi cum ți-ai revenit, tată, atunci?
-Mama, săraca, cu răbdarea ei...m-a învățat din nou să merg şi să vorbesc ca pe un nou născut...încet,
mi-a revenit şi memoria. Dar la şcoală, m-au lăsat repetent anul acela pentru că nu m-am mai putut duce, şi am pierdut incă un an întreg!
-Ştii ce mă mir eu? îi spun. Că nu ai rămas cu sechele. Ai continuat să fii cât se poate de rațional şi inteligent! Şi nici nu ai fost bolnăvicios toată viața! Uite, ai trecut pe al 80-lea an de viață! Numai atunci, când ai avut peritonită, ne-ai speriat grozav pe toți! Cum să stai cu apendicele perforat mai bine de 12 ore şi să nu te vaieți măcar o dată?! Urăşti spitalele, nu-i aşa?! Nici mie nu-mi plac deloc...
-Da...aşa a vrut pesemne Dumnezeu...mama Domnica , avea, însă inima din ce în ce mai bolnavă, de la atâtea necazuri câte au încercat-o...aşa că în 1953, în acelaşi an şi lună când a murit Stalin, inima mamei mele nu s-a mai putut lupta cu viața şi a încetat să bată...avea abia 44 de ani...
Ochii lui Dumitru Acu, din fața mea, se umplu de lacrimi...el nu plânge, el nu se vaietă, nu se lamentează niciodată! Ar fi sub demnitatea lui să facă asta! Aşa a trăit şi aşa va trăi până la capăt!
Mă uit la el şi mă încearcă un sentiment de milă pentru viața copilului care a fost! Mă gândesc de câte ori am fost nemulțumită cu viața mea, pe nedrept! Mă gândesc ce o fi fost în sufletele copiilor rămaşi orfani, şi care aveau o viață deloc uşoară chiar şi atunci când o aveau pe mama lor lângă ei...Cumplite vremuri! Cumplite destine!
Bunicul Vasile nu s-a mai căsătorit. S-a chinuit să-i crească de unul singur, cum a putut...S-a stins cu doar câteva săptămâni înainte ca eu să mă nasc, după o grea suferință, provocată de cancer. Mama, chiar foarte tânără fiind, a avut grijă de el, până la capăt...
Ar fi multe de povestit, însă ochii mei nu mă mai ajută. Această poveste pe care o scriu acum, este ultima...deocamdata...Am vrut să îl pomenesc pe tata şi viața lui în ea...Cu această poveste, cred, îmi voi încheia prima şi poate, ultima mea carte, scrisă prea târziu, căci în viața mea, nu ştiu de ce, toate lucrurile bune au venit cam prea târziu, având nenorocul să se intersecteze cu lucrurile mai puțin bune...
-Şi pe la 23 de ani, am luat-o pe mama ta de nevastă! îmi spune tata. Avea doar 16 ani şi jumătate! De aici, Domnică, cam ştii toate poveştile! A avut grijă mama ta să ți le spună! Darul de povestitor de la ea l-ai moştenit, conchide tata...
-Da, mi le-a spus, iar pe unele le-am trăit alături de voi!
Vă mulțumesc pentru viața mea, vă mulțumesc pentru tot ce mi-ați dat, vă mulțumesc pentru demnitatea şi verticalitatea despre care m-ați învățat, vă mulțumesc pentru anii în care ați avut grijă de fiul meu şi nepotul vostru, Bogdan, vă mulțumesc pentru că existați şi mă rog Cerului să vă țină sănătoşi şi lucizi, pentru că nu mă pot gândi la viața fără voi!
Vă iubesc atât cât poate nu v-am putut-o arăta mereu, vă iubesc şi sunt mândră că sunteți părinții mei, cei cu dragoste mare de cărți, inteligenți, harnici, simpli şi frumoşi!