Marea

Dorul mă apasă strașnic în umbra copacilor răvășiți de razele năucitoare ale soarelui ce-și plâng însetarea înaintea ploii amnezice , iar pașii-mi sunt răgușiți de prea mult strigăt ignorat. Tălpile-mi suspină a teroare sub pietrele mărunte ale plajei , sătule de violențele la care-au fost supuse de când dorul de mare a reapărut în inima-mi pietrificată de prea multă neîndurare și nesfârșita căutare. Cerul se prăbușește -n valuri pierzându-se-n albastrul apelor, luând forma infinitelor picături pe care, din dragoste egoistă, refuză să le reverse peste pământul crăpat, sterp și abandonat . Pietrele încinse de arșiță nu-și mai amintesc gustul nesărat al ploii, iar eu nu-mi pot aminti a câta oară sunt aici cotrobăind pe țărmul unei frumuseți care mă înspăimântă în timp ce întreaga ființă-mi o contemplă.
Sunt singură. Nicio făptură nu-mi este alături , niciun glas prietenos care să mă poată îndruma spre curajul de a mă abandona în valurile agitate ale mării. Mi-e teamă ca experiența iubirii să nu înceteze în clipa în care pielea mea se va simți întâia oară udă și sărată. Mă preocupă gândul de-a fi pus iubirii condiții atașându-mă de iluziile minții, abandonându-mi sufletul în mituri.

Mi-e dor de marea pe care nu o cunosc, pe care nu am atins-o decât în vise și-n visuri...
Mă găsesc privind-o de la o distanță îndeajuns de sigură încât să nu-i pot auzi glasul, dar sufletul meu o aude, astfel că îl trimit în exil . Știu, nimic nu-i mai primejdios decât să-ți alungi sufletul de teama a ceea ce ar putea să-ți spună.
Mi-e teamă de necunoscutul care mă bântuie fiindcă marea este imaginea vieții și a morții, întruchiparea binelui și-a răului, este locul în care paradisul și infernul coexistă, judecătorul onest și magistratul corupt. Am observat-o de prea mulți ani, în destule vieți, pentru a-i descoase incertitudinea. Am văzut-o zâmbind oamenilor puri și-apoi înghițindu-i. Am zărit-o agitată și furioasă, iar în dezlănțuirea ei scurta timpul ocrotind pirații pe care-i accepta cu nonșalanță pe culmile valurilor abrupte. Nu am înțeles niciodată conform căror criterii își selectează deciziile. Cum să m-apropii de ea să o întreb? Ar putea fi impresionată de curiozitatea mea, posibilitățile de a o mânia fiind egale. Nu sunt pregătită să risc, în pofida faptului că toată ființa mea tânjește după atingerea mării, astfel că plec din nou neștiind dacă tocmai am suferit o dezamăgire ori dacă mi-am salvat existența. Nu că aș avea cea mai demnă existență a omenirii... Am călătorit în lung și-n lat prin toate ungherele vieții nu doar o singură dată. Am coborât până la cel mai josnic nivel distrugând suflete, călcând în picioare iubiri sincere, ridicând în slăvi păcatul. Am urcat până spre cele mai înalte culmi și-am râs cu Zeii, am gonit cu îngerii printre norii obezi, am îndurat nedreptatea și m-am îmbăiat în puritate. Pe toate le-am făcut și marea încă mă-nspăimântă. Astăzi toate sunt moarte, iar vie mi-e unica dorință de-a mă abandona valurilor nestatornice.
Întorc spatele mării și pornesc din nou pe-același drum care n-a fost niciodată egal. Uneori cu blândețe dumnezeiască m-a purtat spre locuri minunate, alteori pe neașteptate cotropitoarea furtună a inundat calea făcând-o impracticabilă. Niciodată nu am reușit a prezice când poteca va deveni din nou afectuoasă. Uneori s-a întâmplat la următorul pas, în alte dăți după ani întregi de suferință. Nimeni înafară de mine nu a putut să o străbată, fiindcă poteca a fost construită doar pentru mine din motive neștiute, de către habar n-am cine...
Drumul mă primește și mă invită să urc pe el smulgându-mă din însetatele dorințe și temeri. Mă îmbrățișează cu o forță care mă domoloște în timp ce mă sufoc în strânsoarea lui nemiloasă, apoi mă împinge spre pustietăți, dar nu mă alungă niciodată. Drumul îmi este mamă, tată, iubit și inamic. Este tot ceea ce iubesc și urăsc întrucât el mă înalță, el mă doboară, el mă face să uit de durerea și suferința momentelor. Tot el mă desprinde din clipele fericirii fără explicații, fără motiv, fără nicio îndurare. Întodeauna când mă îmbăt în uitare mă repune pe picioare sărutându-mi tălpile sângerânde.
Iată-mă din nou reluând drumul, de-această dată cu sufletul rămas în cel mai ireproșabil haos înconjurat de bezna spre care l-am trimis mai nemiloasă și mai iubitoare chiar și decât poteca. Cer iertare sufletului pentru tăcerea spre care-l reduc din prea multă smerenie și excesivă circumspecție. Mă abandonez drumului deja cunoscut hrănind cu iluzii dorința neînfăptuită, acceptându-mi condiția, refuzându-mi poate adevărata trăire pe care-am căutat-o vieți la rând. Îmi pregătesc primul pas, dar un zgomot puternic îmi oprește mersul îngrozit de sunetul asurzitor pe care-l simt în spate. Mă întorc zărind marea înverșunată cum se ridică până dincolo de ceruri izbindu-și valurile de țărmul însetat. Precum o fantasmă din adâncuri se ridică Poseidon făcând ca distanța, ce până acum îmi părea sigură, să devină doar un pas. Pământul și viețuitoarele revin la fericirea inițială zâmbind infinitelor picături de apă care le potolesc dorul, iar eu, ca o stană de piatră, îl privesc pe cel ce mă privește cu furie și cu dorință. Vreau să fug neștiind ce mă așteaptă, crezând că în auzul său fin spaima mea l-a înfuriat într-atât de tare încât decizia de a ieși din ape îmi va frânge existența într-o clipă, însă cu trigonul său, Zeul îmi blochează drumul. Iată-ne tăcuți în mijlocul apelor care roiesc neîncetat ca o tornadă, dezvăluindu-și forța și minunăția. Viețuitoarele marine, nepătrunse de schimbare, își urmează trăirea parcă dansând împrejur, făcând turcoazul să fie plin de nestemate și giuvaere, strălucind în razele soarelui care s-a domolit și el surprins de momentul prezent în care, panicată îmi descătușez sufletul pentru a-i permite să mă înștiințeze de neobișnuitul gest pe care Poseidon l-a înfățișat înaintea întregii creații. Dar sufletul meu e mut și liber. Toate trăirile pe care le-am săvârșit pe drumul nenumăratelor mele vieți își pierd însemnătatea în clipa aceasta când atingerea lui devine totuna cu lacrimile mele lăsându-mă confuză. Nu deslușesc cum fericirea și frica se pot uni într-un moment unic, devastator și înălțător deasemenea. Sufletul meu s-a înălțat din haos ajungând într-un altul, în vidul primordial, anterior creației unde inexistentul se învârte în jurul tuturor posibilităților, oprindu-se la incomparabila clipă în care devin una cu el pentru eternitate. De-aș fi crezut că miturile nu sunt nimic altceva decât născociri, n-aș mai fi trăit atâtea vieți refuzând îmbrățișarea acestui Zeu purificator care-mi inundă existența și din care nu se nasc nici monștri, nici ființe hidoase, ci iubiri și simțăminte unice, nedescoperite și nesfârșite. Am plecat de la mitul originar și-am ajuns la contopirea finală. Am ajuns să fiu însumi simbolul apei, renăscută pentru a purta imaginea lui Poseidon, cel care are capacitatea de a comunica atât cu Zeus cât și cu Hades.
În fața mea, drumul vieții se închină fără regret însă pentru tot ce-am pătimit. Totul m-a adus aici, în liniștea propriului haos.