Moș Cotarcă

   După slujba de înmormântare săvârșită în aceea după amiază de toamnă, oamenii se întorc către casele lor. Era ziua de 8 noiembrie care în calendarul ortodox este trecută cu scris roșu ,, Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril”. Cimitirul sătesc este așezat pe un deluț, mai în sus de Biserica ce poartă Hramul celor doi Ahangheli sărbătoriți chiar astăzi. Construcția din lemn care cobora în vreme cam de la anul 1830, este acum o ruină. Cu o parte din acoperiș prăbușit peste pereții negricioși și mâncați de carii, cu târnațul care sta și el să se huluie, micuța Biserică care a adăpostit pentru multă vreme generații și generații de credincioși era acum părăsită, dar parcă, ca un făcut, nimănui nu-i păsa de acest lucru. Sfântul lăcaș din localitate, este o oglindă a ceea ce a ajuns satul românesc după 1989.
   Moș Cotarcă (poreclă rămasă de ani buni în dreptul lui Sinesie Ciudin), mai zăbovi un timp în cimitirul năpădit de buruieni. În mâna dreaptă avea o botă cu care se ajuta să pășească printre mormintele neîngrijite de ani buni. Se opri în dreptul unei cruci de lemn înaltă și își scoase căciula ponosită. Era la mormântul Mariei, nevasta sa plecată la Domnul în urmă cu vreo șase ani și mai bine. Spuse în gând o rugăciune, apoi se îndreptă pe cărăruia pietruită către ulițele satului.
   De sus de pe deluț, moș Cotarcă privi cu luare aminte înspre satul din vale. Acum o vreme, să tot fie vreo patruzeci de ani de atunci, jos în vale era o comunitate de oameni vrednici, aici pe aproape de Valea Mureșului.

La o distanță de  patruzeci și cinci de kilometri de municipiul reședință de județ și la vreo cincisprezece de cel mai apropiat oraș, satul era furnicar de oameni, fiecare cu treburile de peste zi, oază de liniște într-un colț de țară românească.
   Biserica (avea un cor bărbătesc care oricând putea rivaliza cu ansamblul de la Casa de Cultură din oraș), era o filie a parohiei de comună. Cu toate împilările la care satul a privit neputincios, cu distrugerea vechii societăți sătești începută de prin anul 1947, cu toate schimbările petrecute pînă în 1970 și mai ales cu zvonurile de sistematizare, lucrurile nu au fost niciodată așa cum au ajuns după 1990.
   Moș Cotarcă a prins toate schimbările venite peste această parte de țară. Dar parcă niciuna nu a fost așa de dureroasă. Era limpede că viața la țară nu a fost nicicând ușoară. Că aici era de muncă în orice zi din an.
   Tranziția, un cuvânt nou în vorbirea românilor după schimbările de la revoluție sau ce o fi fost atunci in 1989, nu însemna nimic bun pentru truditorul care se nimerea să locuiască în afara orașelor. Satul lui moș Cotarcă, care nu demult număra peste trei sute de suflete, era astăzi pustiu. Din cele peste optzeci de case din vale și de pe deluț, mai erau locuite doar unsprezece.
   Până mai ieri sătenii mergeau tot la două săptămâni la Sfânta Liturghie, unde preotul venea de la Biserica din comună să săvârșească slujba. Nici preoții nu mai erau ca înainte! Ca să poată trăi împreună cu familia, preotul trebuia să se descurce cum poate, de azi pe mâine. Noroc cu o lege de prin anu 1997 în care era arătat clar că plata preoților și a cântăreților din strană să se facă din bugetul țării. Dar salariul acesta, ca vai de lume. Dacă familia era numeroasă, mai rar să te ajungi cu cele de-ale guri, ori cu alte nevoi, care vin unele după altele și îmbulzesc omul. Acum și Biserica din sat stătea într-o rână, pe jumătate îmburdată, rânjind părcă la cei puțini care mai dădeau pe la mormintele celor trecuți. Oamenii s-au simțit abandonați cu totul. Dacă nici Biserică nu mai avea satul! Ce vremuri!
   Moș Cotarcă a început de tinerel munca în covăcie. Avea un atelier rămas de la bunicul său. Pe tatăl lui nu și-l amintește prea bine. Acesta s-a stins de tânăr că avea boală de plămâni și medicii nu i-au mai putut face nimc. A bolit o vreme și s-a veștejit ca un trandafir peste care vine prea devreme bruma. A rămas doar umbra celui care a fost odată, om respectat în sat. Feciorul celui trecut în lumea drepților a crescut cu mama sa, Tatiana și cu bunicul său Mitruț, cel care l-a deprins cu tainele de la atelierul de fierărie. Când a apucat frâiele covăciei, apoi pe acele vremuri era și mult de lucru. În micul atelier, bărbatul, pe lângă potcovitul cailor, mai făcea o sumedenie de lucruri pentru oamenii din sat. Dar și cal cum era potcovit de Sinesie Ciudin mai rar. Omul, bun cunoscător în meseria lui se uita prima dată la starea copitelor. Apoi cu grijă curăța copita calului de pământ sau pietricele. Tundea după aceea unghia crescută ori gâlmele care supărau animalul când călca. Mai făcea cârlige de tot felul, lanțuri, ușii din fier. În atelier toate erau așezate într-o ordine numai de el știută. Ciocane, bomfaier, nicovale de multe mărimi, menghină, polizor, forjă cu foale, caiele, rașpile, platbandă, alte piese, toate așteptau cuminți mâna meșterului.
   După un timp, așa cam prin 1973, lucrurile au început să meargă tot mai rău și în covăcie. Lumea nu mai venea ca în trecut la maistorul fierar. În sat erau tot mai puțini cai, iar cei care îi aveau trebuiau să lucreze pe gratis la adunatul recoltei. Și apoi oamenii nu erau dispuși să țină cai pentru niște munci la colectiv, trudă care oricum nu era plătită.
   Cu strângere de inimă, moș Cotarcă a lăsat covăcia și s-a apucat de muncă la stat. A fost la oraș și s-a angajat poștaș. A primit uniformă albastră și un chipiu mare cu însemnele Poștei Române. Avea o șaretă cu două roți și un cal. Bătea toate ulițele comunei cu scrisori, pachete, telegrame și mai ales cu pensiile bătrânilor.
   Dimineața, se ducea la dirigintele poștei din oraș, de unde ridica tot ceea ce era de dus pentru comună.
   În această meserie a stat numai doi ani. Meșter bun la toate, a fost chemat și la casele vecinilor pentru ajutor. Ciudin știa să construiască cotărci pentru adăpostul știuleților de cucuruz. Pentru acest lucru i s-a dus vestea în toată comuna. Astăzi a făcut o cotarcă. Mâine alta și așa în scurt timp lumea i-a spus moș Cotarcă. La început, făcea lucrarea din piatră de codru, zidea câte șase picioare la cotarcă. Apoi pe niște grinzi din lemn, mai groase, bătea niște leațuri, ca știuletele de cucuruz să aibă aer, să nu se aprindă. Pentru acoperiș, punea șindrilă făcută acasă cu mâna lui.
   Dacă a văzut că este nevoie de un lucru, apoi moș Cotarcă nu s-a lăsat până nu a învățat de la unul de la altul, să facă ceea ce le lipsește sătenilor. Fiind o zonă cu multe livezii cu meri și pruni, apoi lumea, în prag de iarnă fierbea țuica, așa ca la 40 de grade tărie. Se pricepea să facă și cazane pentru fiert rachiu, deși lucrul acesta nu era prea bine văzut de factorii de decizie din comună.
   Moș Cotarcă a fost căsătorit timp de patruzeci și cinci de ani cu Tatiana, o fată venită noră tocmai de prin Alba. A fost o femeie harnică care a știut cum se ține o casă. Lucra la colectivul din comună, într-o  fermă de animale. Știa femeia de acasă, de la părinți cum este la creșterea vacilor. Era greu și banii erau cam puțini, dar cu ceea ce câștiga și bărbatul se descurcau. Relu, copilul lor, după școlile făcute în comună până în clasa a opta și apoi încă două clase la oraș, s-a înstrăinat. Și-a întemeiat o familie și venea tot mai rar pe acasă. Lucra în mină. Prin anul 1983, s-a prăpădit într-un accident, acolo în subteran. I-au rămas doi copii orfani. Era artificier, o meserie pe cât de bănoasă pe atât de periculoasă. A rămas acolo în pământul Ardealului, pe aproape de Petroșani.
   Acum moș Cotarcă nu mai avea pe nimeni. Pe cei doi nepoți și pe noră i-a văzut tot mai rar. Fiecare cu treburile lui, în aste vremuri grele.
   Coborând încetul cu încetul de la cimitirul de pe deluț, bătrânul cârmi pe strada principală, locul unde odată în vreme, la această zi de Praznic era mare sărbătoare. Se ținea doară Hramul Bisericii din sat. Venea lume multă, chiar și de la oraș. După Sfânta Liturgie, oamenii se adunau la Căminul Cultural, unde până în noapte, cântau lăutarii tocmiți pentru bal. Și Doamne ce se mai petrecea! Cum se bucura lumea de jocurile și doinele care mergeau ca unse la suflet! Într-o vreme se plătea o formație de muzică populară care venea tocmai de la Timișoara, inima Banatului. Un cântăreț cunoscut ca mare doinitor, înmuia inimile oamenilor cu glasul său de neegalat între ceilalți artiști populari. Se cânta muzică adevărată rămasă peste timp de la cei de dinainte. Și apoi cum să nu te miște versurile trăgănate cu măiestrie:
  “ Frunzulița pomului,
   Scumpă-i viața omului,
   Cu bani mulți n-o poți plăti
   Că-s prea scumpe zâlili,
   Vai lume, vai lume, vai”.
   Acum din Căminul Cultural nu a mai rămas mare lucru. Niște ziduri hidoase, prăbușite, așa ca să arate că pe aici nu se întâmplă mai nimic. O mizerie de nedescris. Cei drept că nici mai marii peste comună nu făceau mare lucru. Până acum o vreme mai veneau prin sat, dar numai în preajma alegerilor comunale, pentru voturi. Și promiteau fiecare după felul lui, că de fapt nu-i durea gura. De vorbit mulți se înghesuie. Cu făcutu-i mai greu.
   Fără nici un fundament, unii spuneau că în curând vor venii în sat ceva bistrițeni și moldoveni, că acolo de unde vin ei coloniști, viața-i mai grea. Dar nimic!
   Drumul care lega comuna de județul învecinat era impracticabil. Pe vreme de ploaie nu puteai răzbate numai cu tractorul ori cu ștraful, dacă aveai cai buni. După un timp nu au mai venit în sat nici potențialii viitori consilieri comunali. Pentru ce să mai vină? La un sat cu doisprezece oameni bătrâni nu se merita să-ți mai bați capul. Ce să mai pierzi vremea.
   Moș Cotarcă ajunse în fața casei. Aici a văzut lumina zilei, în această curte s-a ridicat băiat, a crescut cu măicuța Tatiana și cu moș Mitruț, bunicul bun după mamă. S-a făcut fecior, s-a căsătorit și a lucrat până l-au ținut puterile.
   Scârțâitul portiței de la uliță l-a mai trezit din visare. Moș Cotarcă nu mai aștepta nimic de la această lume, în care a intrat fără voia lui. După ce a mers în odaia de din spatele curții, a încălzit zeama cu laște făcută dimineața. Și-a făcut trei cruci mari și s-a mai liniștit.
    Până la urmă, toate sunt rânduite de Sus, de la Dumnezeu, iar omul e doar un trecător care negreșit, peste un timp, va trece prin vămile văzduhului năzuind către Biserica triumfătoare.