MOȘUL CARE DĂRUIEȘTE

 Trăia odată, demult, într-un loc ascuns de lume dintr-o pădure umbroasă, o femeie bătrână, aidoma unei vrăjitoare și pe care o chema Nina Carolina. De multă vreme nu văzuse țipenie de om … Copacii crescuseră nestingheriți și crengile lor se-ncălciră unele în celelalte iar iarba mare, până-n brâu, era plină de lighioane care mai de care mai înfricoșătoare. În  bordeiul părăginit  al Ninei Carolina, din desișul pădurii, razele soarelui  pătrundeau cu greu .Și-acum, ca să vă spun drept, aspectul acestei femei se potrivea de minune cu tot ceea ce era în acel loc. Împărțea singurătatea cu  un motan mare și negru ca  abanosul căruia-i zicea Bojor  și cu  un corb bătrân ca și ea, căruia-i spunea  Constantin.  Și nu locuiau degeaba, deoarece, pot să vă spun că  Nina Carolina și bătrânul corb se cunoșteau încă din tinerețe. Pe vremea aceea, fusese un tânăr  chipeș, înalt și cu părul negru, “ca și pana corbului”,fiind  unicul fiul al  unui om înstărit dar hain la suflet din această parte a lumii. După ce o cunoscuse pe Nina Carolina, o fată săracă ce era slugă în casa tatălui său, acesta se-ndrăgostise atât de tare de frumusețea și bunătatea acesteia, încât se hotărî, după o vreme, să o ia de soție. Tatăl său, cunoscând sărăcia și obârșia fetei, se-mpotrivi din răsputeri.

          - Fata asta te-a vrăjit de-a binelea! zise supărat tatăl său.Văd că tot ceea ce-ți spun nici nu vrei s-auzi deși eu îți vreau binele...
           - Tată, binele pe care mi-l dorești nu este acela pe care îl vreau eu! îi răspunse hotărât Constantin.
          -  Ori faci ceea ce-ți spun eu, ori du-te de la casa mea! tună  tatăl său. Dacă vă veți căsători fără voia mea să deveniți ceea ce nici nu vă gândiți! îi blestemă acesta.
 Constantin  și Nina Carolina plecară de la casa în care nu mai erau poftiți și plecară împreună cu unul dintre slujitorii din casa tatălui său, Bojor, care îi era prieten nedespărțit încă din copilărie, unde vedeau cu ochii.Și mergând  zile și nopți în șir au ajuns într-o pădure umbroasă.
-Aici n-o să ne găsească nimeni! zise flăcăul nostru îmbrățișând-o pe aleasa inimii sale.
Și se căsătoriră în secret, martori fiindu-le slujitorul tatălui său, copacii  ce-mbrățișau  cerul și păsările care  săgetau văzduhul.
      Neavând curaj de a se înapoia în casa  părintească, cei trei se apucară să-și construiască o căsuță, ca să aibă un acoperiș deasupra capului, să se poată apăra de fiarele pădurii care le dădeau târcoale în fiecare noapte. De-abia terminară căsuța de acoperit că  se apucară să o facă bună de locuit. Toate erau numai după voia  lui Dumnezeu și după puterile lor. Dar, într-o dimineață, când s-au trezit au văzut că blestemul tatălui se abătuse crunt asupra capului lor.Tânăra fată, ce cu o zi înainte fusese de o frumusețe răpitoare, fu transformată într-o vrăjitoare urâtă, cu părul lung și-ncâlcit și cu un nas încovoiat, plin de negi, de te speriai  uitându-te la ea.Dar unde era Constantin, soțul ei pe care-l iubea atât de mult? Îl căută prin bordei, dar era de negăsit...Deodată auzi afară un croncănit care  devenea din ce în ce mai insistent:
-Cronc! croonc! crooonc!
   Atunci, uitându-se mai bine, zări un corb cocoțat pe  creanga  unui stejar bătrân care, decum o zări, începu să dea din aripi, apoi să zboare speriat  înspre pârâul din apropierea casei lor. Fata îl urmă, neștiind ce vrea să-i spună această pasăre, dar când ajunse acolo și se oglindi în apa limpede a acestuia, zărindu-și chipul, înlemni. Fusese blestemată, vrăjită, pentru că se căsătorise fără voie și pedepsită, probabil, să trăiască tot restul vieții departe de lume, departe de frumusețea vieții. Înțelese imediat că tatăl soțului său le făcuse acest necaz. Apoi, cu sufletul întristat, înțelese  faptul că această pasăre neagră, ca și tăciunele, era soțul său adorat:
-Mare necaz se abătu asupra noastră, Constantine! Blestemul tatălui tău și-a arătat puterea. Cum vom putea, oare, să scăpăm de el? spuse Nina Carolina plângând.
Corbul dădu din cap, ceea ce-nsemna că nici el nu știa cum.
     În ușa bordeiului, dezorientat, stătea un motan mare, sur și dungat, care văzându-i  începu să miaune jalnic, apoi, alergă spre ei și se așeză la picioarele Ninei Carolina. Nina Carolina îl mângâie pe blana-i pufoasă și spuse:
-    Tu ești Bojor…
Motanul mieună îndelung.
-Doar pe voi v-am avut, pe voi vă am și acum. Ce m-aș face eu, singură, în pădurea asta mare? se întrebă Nina Carolina.
        Când se lăsa seara și se făcea întuneric, de-l puteai tăia cu cuțitul, Bojor, motanul, intra în bordei iar corbul stătea afară, pe creanga stejarului, să-i păzească. Nu odată au auzit urletele înfiorătoare ale lupilor sau le-au zărit ochii strălucind prin tufișurile din apropiere.
        Într-o noapte, Nina Carolina, avu un vis ciudat. Se făcea că auzea niște bocănituri  în ușa sărăcăcioasă a bordeiului. Cine putea  fi ? Demult nu le trecuse nimeni pragul…
- Fie ce-o fi…zise Nina Carolina. Intrați înăuntru!
După ce ușa se deschise scârțăind, în casă intră un om bătrân, bătrân de când lumea, cu părul alb și barba lungă de-i atingea pământul.
-Cine ești dumneata, drumețule? îl întrebă femeia.
-Eu sunt Moșul care Dăruiește. Văd că trăiești în mari neajunsuri iar dorințele tale ar putea fi nenumărate.
       -Moșul care Dăruiește? De unde am eu norocul acesta de a-mi trece pragul? De multă vreme n-am simțit ce este  bucuria… zise Nina Carolina cu ochii în lacrimi.
       -Nina Carolina, gândește-te cu atenție… Care este cea mai mare dorință care ai dori să ți se împlinească? îi zise moșul cel bătrân.
        -Să-mi dăruiești, dragă moșule, darul de a înlătura  blestemul ce s-a abătut  asupra noastră  și  să redevenim ceea ce am fost odată! spuse  Nina Carolina.
        Moșul dispăru din visul său și, minune, când se trezi, pe pervazul mic al ferestrei, găsi un clopoțeț mic, auriu, așezat pe un răvaș din hârtie-ngăbenită, pe care scria:
“-Când vei suna de trei ori din clopoțel, nu mai mult, vei ajunge într-o lume a plantelor tămăduitoare și va trebui să afli cât mai multe lucruri despre ele, deoarece, la un moment dat, va trebui să pregătești o poțiune magică care te va ajuta  să găsești răspuns dorinței tale. Dar,  fii atentă, unele dintre plante ar putea fi dăunătoare. Când vei ajunge acolo, ca să afli mai multe despre ele, mai sună de încă douăsprezece ori din clopoțel. În momentul acela, vei  putea înțelege limbajul plantelor de leac. Dar să ai grijă de clopoțel, că  fără el nu vei putea intra în lumea fermecată a plantelor de leac și nici nu vei putea  veni înapoi. La reîntoarcere, clopoțelul te va ajuta din nou, dacă vei suna de trei  ori din acesta.”
       Atunci Nina Carolina înțelese că visul său nu fusese un vis oarecare și după ce le arătă celor doi  răvașul cu pricina, luă cu grijă în mâna sa clopoțelul auriu.
        - Nu e un clopoțel oarecare, Constantine, parcă ar avea suflet ...!zise Nina Carolina. Altfel, cum ar putea înțelege și face tot cea ce îmi doresc? Clopoțelul,  atunci, începu să vibreze, parcă înțelegând cele spuse de tânăra femeie. Îi îmbrățișă pe cei doi, apoi, sună de trei ori  și imediat se simți ușoară ca un fulg de zăpadă și se trezi într-o poiană imensă, plină de o multitudine de flori, plante tămăduitoare, unele mai frumoase decât celelalte. Și zbura, zbura deasupra tuturor. Nu mai era Nina Carolina din bordeiul cel sărăcăcios. Se transformase într-un fluture sidefiu, cu buline  albăstri. Se așeză pe o floare albă, zburlită, cu multe petale, în mijlocul căreia se ascundea un bănuț aurit de soarele ce strălucea.
          -  Ce frumos e aici! Demult n-am mai văzut asemenea minunății! Apoi, își aminti cele scrise pe răvașul Moșului care  Dăruiește, așa că, sună de douăsprezece ori din clopoțel și, minune, floarea cea zburlită începu să vorbească:
          - Carolina, caută lângă tulpina mea și vei găsi o sticluță mititică. În ea vei aduna Leacul  Florilor din poiană. Când vei pleca, spre seară, îl vei duce în lumea ta.
        - Leacul Florilor? întrebă Nina Carolina.
         - Da, Nina Carolina, așa se numește.Și-l poți afla doar astăzi când puterea  noastră este cea mai mare. Atunci și poțiunea ta va fi puternică. De-abia peste un an, florile și celelalte surate de-ale mele își vor recăpăta puterea. Dar fii atentă, sunt și Flori Morgana, care sunt foarte folositoare și n-ar trebui  să lipsească din poțiunea ta. Acestea le vei putea prinde cu mare greutate deoarece, în momentul în care te zăresc, dispar și reapar într-un alt loc  nebănuit. Dar o să-ți dăruiesc o pulbere care te va face atunci nevăzută. O găsești pe bănuțul meu aurit. Nu trebuie decât să-ți pudrezi aripile și antenele! Nina Carolina își așeză clopoțelul lângă tulpina florii zburlite și luând sticluța  mititică  se apucă să adune Leacul Florilor, picătură cu picătură, în sticluța-i fermecată.Dar erau atât de multe flori în poiană! Niciuna nu trebuia uitată. Fiecare dintre ele era folositoare la prepararea poțiunii sale magice.
- Spre seară și-ar putea pierde puterea,  așa că, la treabă! zise preocupată Nina Carolina.
           La un moment dat, zări o floare mare, vineție, cu dungi albăstri. Vru să se apropie de ea, să-i  ia leacul,  dar floarea dispăru imediat. O urmări dar aceasta apăru  în cealaltă parte a poienii.
-Aha, tu ești Floarea Morgana!! zise Nina Carolina.
Își aminti  de pulberea dăruită de Floarea Zburlită și-și pudră imediat aripioarele și antenele. Deveni invizibilă! Se apropie de Floarea Morgana care nici nu bănui ce i se va-ntâmpla și luă o picătură-minune care umplu sticluța în care se găsea Leacul Florilor. Obosită, se așeză pe o floare-clopoțel ce era alături și care-ncepu să se legene, să se legene...Nina Carolina aproape adormi. Se trezi speriată, cu aripile tremurând :
-Vai de mine…! Cât o fi ceasul?
Uitându-se spre cer, văzu că se apropie- nserarea. Soarele se pregătea de culcare, obosit și el  după o zi în  care a colindat pământul în lung și-n lat. Zbură spre Floarea Zburlită. Aceasta o aștepta nerăbdătoare, zicându-i:
         - Grăbește-te, Nina Carolina! Șă nu uiți clopoțelul fermecat și tot ceea ce ți-a spus Moșul care Dăruiește.
          - Mulțumesc, Floare Zburlită! Sper ca licoarea aceasta ne va ajuta și vom putea redeveni ceea ce am fost odată. O vârâ în sân, apoi luă clopoțelul în mâna sa și sună de trei ori. Simți cum zboară deasupra tuturor lucrurilor și deodată…buuuf! Aterizează pe podeaua din bordeiul sărăcăcios, trezindu-l pe   motanul cel  dungat care-ncepu, speriat, să miorlăie tare:
         - Miau! miauuu!
  - Eu sunt, nu te speria, Bojor! Dar unde e Constantin al meu? îi zise Nina Carolina.
        Motanul  fugi spre ușă și-i arătă stejarul  din apropierea casei. Nina Carolina ieși din casă și-l strigă pe Constantin:
- Constantine, Costantine, zboară  iute-n  casă!
Corbul zbură de de creangă, lăsând în urma sa un roi de frunze căzătoare.
Acesta, decum se văzu în casă, se așeză pe un scaun  bătând puternic din aripi. Părea speriat. Nu știa ce se va-ntâmpla.
-Nu fi speriat, dragul meu, totul va fi bine! îi spuse Nina Carolina, îmbrățișându-l.
      Nina Carolina scoase din sân sticluța cu poțiunea magică și-ncepu s-o scuture  ușor  pentru ca fiecare picătură a Leacului Florilor să se-mprietenească nițel unele cu celelalte. Imediat observă că licoarea devine sidefie, strălucitoare, ca și aripile fluturelui ce fusese nu demult. Îl rugă pe Constantin să-și facă cu evlavie trei cruci și să bea trei înghițituri mici din această licoare fermecată. Corbul se scutură din răsputeri. Penele-i negre începură să-i zboare, croncănind cât îl țineau puterile, apoi, în locul păsării tuciurii răsări un flăcău frumos, cu părul ca și abanosul, cu ochii albaștri ca și seninul cerului. Apoi, gustă motanul...  Își făcu și el trei cruci cu lăbuțele dinainte și bău trei picături pe care le primise de la Nina Carolina.De-abia înghiți licoarea  că o și luă miorlăind la fugă prin ușa deschisă a casei…
    - Doamne, Dumnezeule, ce s-o fi-ntâmplat  oare? întrebă speriat  Constantin.
    - Sunt aici, la dispoziția dumneavoastră! zise slujitorul fericit.
    - O, bată-te binele, ce tare ne-am speriat! zise Nina Carolina.
    - Acum e rândul tău, Nina Carolina! Abia aștept să te regăsesc! zise Constantin îmbrățisând-o cu tandrețe.
        Nina Carolina bău ultima cantitate din poțiunea magică, dar nu se-ntâmplă nimic. O cuprinse disperarea…Constantin luă sticluța și după ce  o cercetă cu atenție spuse bucuros:
    -Nina Carolina, a mai rămas o picătură din licoarea fermecată! Hai,Nina Carolina, bea ultima
picătură!o rugă Costantin.
Toți trei își făcură cu evlavie câte trei cruci și tânăra femeie sorbi cu speranță ultima picătură. Nina Carolina începu să se-nvărtă, să se-nvărtă ca un titirez, din ce în ce mai iute, mai iute…Apoi se opri și-n fața lor răsări mândrețea de fată ce fusese înainte. Cei trei se-mbrățișară fericiți. Reușiseră să-nvingă blestemul. Nu credeau că vor mai fi vreodată părtași la o asemenea bucurie.
         Atunci începu să ningă frumos, ca-ntr-o poveste de iarnă. Fulgii șăgalnici, purtați de vânt, cădeau legănați spre pământ, acoperind pădurea dar și bordeiul sărăcăcios în care locuiau cei trei prieteni. Nina Carolina aprinse o lumânare la fereastra bordeiului. Se apucară să cânte un cântec străvechi pe care-l știau   din copilărie. Ochii li se umplură de lacrimi iar sufletul de amintiri dragi. Deodată, afară, auziră clinchete cristaline, clinchete de zurgălăi.
        -Cine-o fi, oare? se-ntrebară toți.
 Constantin deschise ușa  și, minune, în fața casei, plin de zăpadă, era un cerb mare, cu coarnele împodobite cu pietre prețioase,  în loc de  globuri colorate. Și străluceau atăt de tare că nu te puteai uita la ele. Văzându-le uimirea, cerbul spuse cu blândețe.
       -Acesta este darul Moșului Care Dăruiește! E pomul vostru de Crăciun! Cerbul se așeză în genunchi și-i rugă să adune prietrele prețioase, să nu cadă în zăpadă. Apoi, să tăiați un brăduleț frumos pe care să-l împodobiți cu aceste pietre prețioase și după ce Crăciunul va trece,  pietrele  prețioase le veți așeza  în cufărul de lemn de stejar pe care-l va face Constantin.
        -Acum veți putea  începe o viață nouă în Împărăția Pădurii Nesfărșite, contină cerbul.
Cei trei nu mai puteau de fericire. Îi mulțumiră cerbului și acesta dispăru precum venise.
     Ascultând sfatul cerbului, Constantin plecă în pădure să caute un brăduț frumos, numai bun de împodobit, să confecționeze cufărul de lemn. Lemn aveau destul, dar a ales lemn frumos de stejar că doar, în ultimul timp, acesta-l ocrotise și-i fusese casă. Nina Carolina îl vopsi frumos,  în culorile florilor din poiana fermecată. Apoi, așezară cufărul la loc de cinste iar brăduțul l-au împodobit cu nestematele dăruite de Moșul care dăruiește.  
 - A intrat soarele și-n bordeiul nostru, zise Nina Carolina. De fericire a-nceput să țopăie ca
un iepuraș  din  Poiana  Florilor.
În casă, nimeni nu știe de unde, pătrunse miros de cetină de brad, scorțișoară și mere coapte.
- Vine Crăciunul!! zise  Bujor fericit. Sunt miresmele Crăciunului!!!
     Nina Carolina căută prin cămara-i micuță toate cele necesare și făcu cozonac cu alune de pădure, turtă dulce   care umplură bordeiul de arome dragi. Se bucurau de tot ceea ce Dumnezeu, prin Moșul care Dăruiește, le oferise. Odată cu nașterea lui Iisus s-a născut  bucuria, fericirea și bunăstarea lor. Și așa petrecură îmbrățișați de spiritul Crăciunului, apoi, spre primăvară, se apucară să-și construiască o casă minunată, că  aveau acum   toate cele necesare și pe deasupra  dragoste, putere și bucurie sufletească. După o vreme, casa răsuna de chiotele copiilor.
    Moșul Care Dăruiește venea în fiecare an, și era primit ca un oaspete de seamă, că de, el le dăruise FERICIREA!