MEȘTERUL OLAR CEL BĂTRÂN

           A trecut multă apă pe Mureș de când se întâmpla  ceea ce o să vă povestesc....  Într-un sat din mijlocul țării noastre, aproape de Scaunul Domnului, despre care înțelepții spun că ar fi scaunul  pe care va ședea Domnul la Judecata de Apoi, aproape de munții Călimani, era o casă țărănească  și-n ea locuia, împreună cu familia sa,  o fetiță  cu părul castaniu, tuns drept, cu breton, de sub care  te priveau mirați doi ochi mari, căprui-verzui,  dornici de a descoperi minunățiile acestei lumi. Iată de ce, toți îi spuneau Ochi Mari! Și erau destule minunății, că doar și ea era o minunăție! Cel puțin așa era pentru părinții și bunicii săi. Poate pentru că era unică în felul ei, neavând frați și surori. Lipsa acestora îi dăruise însă  o mulțime de prieteni, prietene, cu care se juca în curtea casei sau în împrejurimile acesteia.
 Mama ei, Silvia, avea o verișoară bună, Relia,  care locuia aproape de casa lor, pe o uliță lăturalnică. Aceasta nu fusese binecuvântată  de Dumnezeu de a avea copii, însă ori de câte ori îi vedea, chipul său se lumina și zâmbetul nu-i mai dispărea de pe față. În casa țărănească a  Reliei, în pod, se ascundea o lume magică, pe care fetița a descoperit-o nu  demult. O mulțime de cănițe, farfurioare din lut, cafenii, smălțuite, decorate cu motive tradiționale, colorate  meșteșugit, așteptau de multă vreme ca cineva să se joace cu ele.

-    Așa ceva n-am mai văzut! Doamne, ce frumoase sunt....!Tușă Relie, de unde ai minunățiile acestea?
o- ntrebă  fetița.
-    Nimeni nu știe...Acolo erau și pe vremea când mămica mea era atâtica, spuse acesta arătându-i
mărimea mamei sale de atunci.
-    Acolo erau și pe vremea bunicii tale? întări fetița întrebarea.
-    Acolo, și se jucau cu ele, cu mare grijă, să nu le strice, răspunse femeia zâmbind.
Ca să ajungi acolo, trebuia să te urci, din cămara doldora de bunătăți, pe o scară lungă  și cum deschideai ușa podului te trezeai într-o lume de basm. Acolo se jucaseră o mulțime de fetițe de-a lungul vremii. Toate se bucurară de aceste obiecte făurite cu migală  de un meșter olar priceput, altfel n-ar fi rezistat probei timpului.
Într-o zi, când Ochi Mari  s-a urcat în podul Reliei,  să se joace cu vasele de lut,  a auzit cum o voce pițigăiată i-a spus:-
-    Căutați, căutați... Oare pe mine mă aflați?
 Fetița se jucă  în continuare și nu după mult timp, auzi din nou:
-    Căutați, căutați...Oare, pe mine mă aflați?
 Fetița amuți căutând  răspunsul. Dar continuă să se joace până când auzi a treia oară:
-    Căutați,  căutați...Oare, pe mine mă aflați?
Cu inima cât un purice, fetița cu ochii mari se apucă de căutat  prin pod, Dar podul era mare și acolo mai erau depozitate o mulțime de lucruri care, odată, fuseseră  folositoare, ca și vasele de lut...La un moment dat, aproape de ea, fetița auzi  un  fâșâit  și s-a speriat îngrozitor crezând că e un șoarece trezit din somn. Apoi, alt fâșâit...
-    Ăsta nu-i lucru curat...Ce-o fi, oare?
Căută mai departe, până când, aproape de o coșarcă plină cu gheme de lână, vede  un coșuleț vechi, din nuiele, fără toartă,  plimbându-se de ici- colo. Din când în când, se așeza, apoi iar se ridica și mergea mai departe.Ca un om bătrăn...
-    Stop! zice fetița. Tu erai?
Imediat pune mâna pe coșulețul plimbător, sătulă de atâta căutat. Și ce să vezi...Sub acesta  era un omuleț  din lut,  îmbrăcat cu pantaloni  albi, din lână, care încă de pe vremea aceea se numeau cioareci, peste care purta o  cămeșă  acum îngălbenită de vreme, din pânză de casă, cu mâneci lungi și largi, brodate cu fir albastru care era ros de vreme. Peste părul alb, sârmos,  pălăria neagră  aproape îi acoperea fața. Când îl văzu, fetița îl întrebă curioasă:
-    Cine ești  tu?
Eu sunt  Meșterul Olar cel  Bătrân! Eu am făcut  minunățiile din pod, cu multă  vreme înainte. Stau aici ca să-mi apăr comoara, pentru că, trebuie să-ți spun, aproape toate obiectele pe care le-am făcut au dispărut. Doar ele mi-au mai rămas  și de aceea le păzesc cu strășnicie. Sunt făcute dintr-un lut  fermecat care odată se găsea  dar acum nu mai am nici o speranță.…
- Dar, dac-ai avea, ai putea  bucura  o mulțime de copii, așa ca noi, nu-i așa? Aș dori să te ajut. Spune-mi, te rog, unde se află lutul  fermecat?
 - Dacă vrei să afli, zise Meșterul Olar cel Bătrân, o să-ți spun! Pe  dealul din dreapta ta, pe coasta aceea abruptă, numită și  Coasta Șarpelui, se află o săpătură veche, care acum este acoperită de ierburi, tufișuri, tocmai în spatele pădurii de aluni. Locul acesta, când e lună plină, strălucește ca soarele. Lutul  care se găsește aici este mai  prețios ca și aurul. Poate așa strălucesc comorile! Numai că, lutul e păzit de un șarpe uriaș și din cauza lui mulți nu se-ncumetă  să se aventureze pe acolo. Acolo sunt și sufletele voinicilor care nu-și găsesc liniștea…
- De ce îmi dezvălui aceste secrete, Meștere Olar? îl întrebă Ochi Mari.
 - Pentru că tu ai descoperit frumusețea muncii mele! Mi-ai redat speranța și bucuria. Dar ca să reușești, va trebui să te-mbraci în ie și cătrințe înflorate, nou-nouțe, iar pe cap să-ți pui neapărat o cununiță de trandafiri roșii, proaspăt înfloriți și  plăcut mirositori. Doar o fetiță, așa ca tine, cu sufletul curat, va putea- nvinge șarpele cuibărit în preajma lutului fermecat și va aduce liniștea și pacea acestui loc.
      - Dar de ce trebuie să mă-mbrac în  veșminte  populare nou- nouțe? întrebă fetița.
       - Pentru că acesta este portul acestor locuri și are o putere mare. Cel care îmbracă un costum nou este binecuvântat de bunul Dumnezeu care-i deschide toate drumurile și-l ajută să învingă greutățile ce-i ies în cale.
      Fetița căzu pe gânduri, neștiind dacă ar putea să se-nhame la o asemenea luptă. Își luă rămas bun de la bătrănul olar   și plecă acasă. Apoi, câteva zile-n șir, se tot gândi, de una sigură, cum să facă, ce să facă, pentru a putea duce la îndeplinire această misiune. Mamei nu-i putea spune deoarece nu voia s-o-ngrijoreze, că  și așa avea destule pe capul ei.Totuși, într-o zi, o rugă pe mama ei, să-i coase o ie-nflorată, să-i facă cătrințe și poale, gândindu-se că până la vara viitoare vor fi gata. Mama Silvia se bucură nespus auzind rugămintea fetiței, pentru că, vreau să vă spun, era tare pricepută la cusut, din mâinile ei fermecate se nășteau adevărate bijuterii. Așa că, după ce veni iarna, în serile târzii, la lumina lămpii, mama stătea până târziu brodând  veșmintele  fetiței.
Când fură gata, o chemă pe fiica ei să le  încerce.Ochi Mari nu mai putea de bucurie și zise:
-Mamă, îți mulțumesc pentru toată strădania ta. Doamne, nu am văzut  veșminte mai frumoase! Mâinile tale sunt fermecate!! Sărută mâinile mamei  iar ochii i se umplură cu lacrimi.
      Trecu iarna cu toate urâciunile ei, ducând  în urma ei frigul, ceața și omătul cel rece, apoi veni primăvara  cu zbor de păsări, miresme de flori și cânt de păsărele. După ea, vara cea luminoasă, cu miresme de maci și fân cosit. În curtea casei, aproape de grădina de zarzavat, au început să-mbobocească trandafirii roșii, ca sângele voinicului.
Demult nu fusese să-l vadă pe meșterul cel priceput… Tușa Relia fusese plecată la oraș, toată iarna, la o soră de-a ei, mare găzdoaie prin locurile acelea.Acum, aflase de la mama ei că-n primăvară se reîntoarse. Cu sufletul la gură se duse spre casa Reliei care o primi cu drag, apoi o rugă să o lase să se ducă-n pod,  să se joace.
- Du-te, draga mea, numai să ai grijă, să nu cazi...zise tușa Relia zâmbind.
- Doamne ferește, tușică! De ce crezi că-mi zic mie Ochi Mari? răspunse fetița.
  Amândouă râseră cu poftă, apoi fetița   se urcă pe scară, în pod. Decum ridică ușa podului, își descoperi imediat chipul vesel, obrajii- mbujorați și strigă:
- Meștere Olar! Meștere Olar! Unde ești?
- O, bată-te binele, măi, fată, ce m-ai speriat…! zise acesta. Ce adănc dormeam…Și ce vis frumos visam…Așează-te, aici, lângă mine și ascultă-mă cu atenție, că doar n-am visat degeaba…
- Dormeai la ora aceasta?întrebă fetița.
-Apoi, nici eu nu mai știu pentru că prea mi se pare că ceea ce am visat e aievea! zise moșul zâmbind.
Se așezară pe niște perne vechi, într-un loc unde soarele pătrundea printre bucățile de șindrilă care acopereau casa.Și-ncepu să povestească:
Se făcea că eram în atelierul meu vechi, înconjurat de ulcioare, căni și farfurii minunate, aflat într-un castel pe care-l știu tare bine deoarece eu am locuit acolo, cu mult timp înainte, când eram  tânăr. Împăratul Verde era un om bun cu supușii săi și eu eram unul dintre ei. În împărăție domnea pacea și liniștea până-n ziua-n în care fu tulburată de războaiele ce se dezlănțuiră asupra întregii împărății. Mulți dintre tineri fură uciși în bătălii cumplite. Atelierul meu fu distrus și toată munca mea se duse pe Apa Sâmbetei.Oamenii nu mai aveau vase în care să facă mâncare și farfurii în care să o pună. Lutul fermecat fu lăsat de izbeliște. Mare teroare se năpusti asupra noastră…Așa că mulți luară drumul pribegiei. Chiar și împăratul se retrase într-un loc secret unde își adună o oaste puternică, formată din tineri neînfricați, unul și unul. Se reîntoarse în împărăție și după lupte drepte și îndelungi îl alungă pe cel care se așezase pe tronul său. Însă acesta, în graba sa,  își uită în iatacul părăsit un Fluier care Cânta Singur și care avea darul să-l adoarmă dar și să-mplinească dorințe nebănuite. Acum se auzea tot mai des că trăia într-o țară îndepărtată un împărat care n-avea somn și din această cauză era tare nesuferit. Împăratul cu pricina  a dat sfoară-n țară că acela care-i va aduce fluierul fermecat îi se va împlini orice dorință.Când auzi una ca asta, sfetnicul împăratului Verde, Minte Luminată,  îi spuse împăratului:
      - Mărite Împărate, am auzit că Împăratul fără Somn,căci așa-i rămase numele,  poate să-mplinească orice dorință dacă ar avea Fluierul care Cântă Singur.
      - Dacă va avea somn, va avea și putere… Și iar va tăbărî asupra noastră…Mai bine să stăm și să judecăm cum să facem mai bine, să nu rămânem cu buzele umflate…zise împăratul îngândurat.
      - Mărite împărate, scăparea noastră ar fi vrăjitorul curții Barbă Albastră! Dacă am putea merge-mpreună vom reuși să scăpăm de acest dușman.
Împăratul se-nvoi imediat și bătu de trei ori din palme și în cadrul ușii se arătă vrăjitorul curții, îmbrăcat în haine lucitoare, cu tichie țuguiată, trasă peste păru-i  alb și cârlionțat.Barba-i lungă, albastră, frumos pieptănată, o târâia de lungă ce era. Acesta făcu o plecăciune adâncă  și zise:
    -Măria Ta, poruncește!
Împăratul îi spuse despre ce este vorba și imediat, ochii vrăjitorului  începură să sclipească. Apoi, zise:
      - Lasă, mărite  împărate, tot ceea ce este greu pentru alții, pentru mine va fi  floare la ureche. Aș avea o singură rugăminte: nu pot merge singur. Lasă-l pe sfetnicul Măriei Tale să mergem împreună. Unde-s doi puterea crește!
      - Mergeți sănătoși și să vă-ntoarceți cu izbândă! zise împăratul mulțumit de hotărârea luată.
Sfetnicul împăratului și vrăjitorul Barbă Albastră stătură toată noaptea și povestiră ce să facă, cum să facă să se reîntoarcă victorioși. Și n-au stat degeaba…
După ce-și pregătiră haine potrivite, merinde, încălecară cai sprinteni și, după ce-și făcură sfânta cruce, porniră spre miazănoapte, spre împărăția întristată a Împăratului fără Somn. Străbătură munți și ape unde- ntâlniră o mulțime de  trăitori pe care-i salutau respectuoși:
   
      - Bună ziua, oameni buni!
       - Bună să vă fie inima, precum vi căutătura, răspundeau aceștia. Dar unde mergeți?
Prietenii noștri schimbau vorba, deoarece nu voiau să-și piardă curajul. Știau că nu pot afla decăt lucruri care le-ar îngreuna drumul și le-ar fi picurat în suflet frică și deznădejde. După o vreme, ajunseră la un han unde poposiră și se ospătară. Au dormit nemișcați până înspre dimineață, când ziua încă se-ngâna cu noaptea. Deodată auziră niște răcnete puternice.
- Răcnete puternice? întrebă fetița. Ale cui erau, meștere?
- O să afli în curând... Lasă-mă să povestesc, nu mă-ntrerupe că visul e lung și nu vreau să uit nimic.
Ochi Mari încuviință din cap și ascultă mai departe .
Meșterul Olar cel Bătrân continuă:
Speriați, ca orice om, ieșiră afară și-l întrebară pe hangiu   de unde vin urletele acestea înfiorătoare. Hangiul le spuse:
 -Sunt ale unor tineri care s-au încumetat să calce pământul acestei împărății încercând să-l ajute pe Împăratul Fără Somn, să-și recapete Fluierul care Cântă Singur. Numai că  aceștia nu au reușit și iată-i aruncați în prăpastie. Mulți tineri au murit în felul acesta, zise hangiul. Multe mame au rămas întristate, multe fete au rămas nemăritate…
 
      - Noi nu vom pieri, hangiule. Dumnezeu ne va fi aproape și vom scăpa cumva de acest nenorocit. După ce mâncară bine, cei doi tovarăși se-ndreptară spre castelul de temut al Împăratului fără Somn. Bătură-n poarta zăvorâtă și imediat, se treziră-n fața lor cu un străjer care-i întrebă încruntat:
       - Ce vânt v-aduce pe aici?
        - Vrem să-i aducem Fluierul care Cântă Singur, fermecat desigur, stâpânului tău. Poate așa liniștea va poposi și-n această împărăție.
       - Mulți voinici au încercat și aici le-au rămas oasele, în râpa de alături, unde e și lutul fermecat.
       - Lutul fermecat e aici? întrebă sfetnicul împăratului.
       - Da, acolo, e și e păzit de sufletele celor care au plecat pe o altă lume.
Când auziră una ca asta, cerură imediat să fie duși în fața împăratului.
Îi conduse print-un coridor lung și-ntunecat și, după o vreme, ajunseră în fața unei uși imense. Străjerul, bătu în  ușă și imediat aceasta se deschise  și se treziră în fața împăratului care era pe jumătate mort de oboseala ce pusese stăpânire pe el. Printre căscături îi întrebă:
      -Voi ce mai vreți? Să îngroșați rândul celor căzuți în prăpastie?
       - Mărite-mpărate, zise sfetnicul făcând o plecăciune adâncă, noi vrem să-ți aducem somnul, liniștea și odihna mult așteptată. Ferească-ne, Dumnezeu, de această prăpastie. Am venit cu alte gânduri! Scoase din sân fluierul fermecat care începu să cânte singur atât de frumos încât împăratul îl recunoscu imediat.
       - Acesta e Fluierul care Cântă Singur!!!strigă Împăratul fără Somn.
 Când să-l ia, vrăjitorul Barbă Albastră rosti niște cuvinte magice și aruncă asupra împăratului o pulbere verzuie  care-l acoperi imediat, rămânând doar o movilă verzuie. Apoi,  vrăjitorul  rosti din nou acele  cuvinte  numai  de el  știute, și acompaniat de fluierul fermecat îl preschimbă pe împăratul cel rău într-un șarpe  verde care se strecură imediat afară pe fereastra întredeschisă a castelului.
       - Unde se duce? Unde se duce? întrebă neliniștit sfetnicul Minte Luminată.
      - În prăpastia de alături. Dar n-o să aibă zile bune…îi răspunse Barbă Albastră.
      - Ducă-se în pustii! zise sfetnicul.
Când auziră cei din palat că au scăpat de Împăratul Fără Somn, tare s-au bucurat.S-au adunat în curtea palatului și au încins o horă mare de li s-a dus vestea. Cine le cânta? Fluierul fermecat! Lor nu le-aducea somnul, ci voie bună, pace și liniște. Pentru că el putea să împlinească și alte dorințe….!
Cei doi tovarăși luară Fluierul care Cânta Singur și taina lutului fermecat  aflată în râpa unde erau închise și sufletele voinicilor răpuși de nemilosul împărat și plecară spre împărăția Împăratului Verde. Abia așteptau să-i spună Meșterului Olar cel Bătrân  tot ceea ce s-a întâmplat și că au găsit lutul fermecat. În urma lor, o mulțime de oameni i-au însoțit până departe.

Împăratul fără Somn dispăru ca un duh rău..Fluierul Care Cânta Singur încă nu și-a împlinit misiunea.Ei,  ce zici? o-ntrebă Meșterul Olar cel Bătrân.
      - Ce vis frumos! zise fetița.
      - Cred că a sosit timpul… zise-ngândurat olarul.Trebuie să readucem la viață lutul fermecat ca  sufletele din râpă să-și găsească pacea și liniștea. Va trebui să mergi singură, îmbrăcată în veșmintele  pe care mama ta ți le-a făcut cu atâta drag. Dar, poate, te-ai răzgândit după ce ai auzit asemenea grozăvii…
         - Nu, nu m-am răzgândit, zise fetița.Îmi doresc și mai mult să găsesc lutul fermecat.
         - Atunci, draga mea Ochi Mari, te vei putea duce doar noaptea pe lună plină, cu încredere în ajutorul lui Dumnezeu. Și te-aș mai ruga ceva : să nu spui nimănui despre ceea ce doar noi știm că altfel, totul se va nărui.
        - Mai încape vorbă? zise fetița.
Meșterul Olar cel Bătrân îi dărui fetiței fluierul fermecat s-o ajute în drumul său:
 -Fluierul acesta îți va fi un tovarăș foarte folositor. Șarpele viclean nu va avea nici o putere.
       Ajunsă acasă, fetița aștepta neliniștită ziua plecării. Azi așa, mâne așa...Trandafirii înfloreau într-o veselie.Fetița tăiase un buchet de trandafiri și-și făcu o cununiță minunată. Și bine s-a gândit că, odată cu venirea nopții, uitându-se spre cer, văzu cum luna, rotundă  ca un ban de aur imens, străjuia bolta înstelată. Se retrase-n camera ei și se- mbrăcă  la lumina lămpii în hainele făcute de mama ei, pentru zile de sărbătoare, își puse cu grijă coronița din trandafirii roșii, ca sângele voinicului, care răspândeau în jurul ei un parfum de poveste. În trăistuța pusă de-a curmezișul iei,  Fluierul care Cântă Singur abia aștepta să-și intre în rolul său. Apoi, se așeză  cu evlavie în fața icoanei Maicii Domnului, spuse o rugăciune puternică  și după ce-și făcu trei cruci, sărută icoana și   se strecură afară, fără ca mama ei s-o vadă. Și o luă voinicește spre râpa despre care a auzit că ascunde lutul fermecat și unde sălășluiau sufletele voinicilor, dar și șarpele cel înspăimântător care le-alunga liniștea. Razele lunii luminau noaptea și o ajuta să străbată mai ușor tot ceea ce-i apărea în cale. Râpa, unde era lutul fermecat strălucea ca și soarele.
-Aha, acolo e râpa care găzduiește lutul fermecat...! zise bucuroasă fetița.
     Sâsâitul șarpelui uriaș  se auzea din depărtare, și cu cât se apropia devenea tot mai puternic, tot mai amenințător. Dar cu Dumnezeu și Maica Domnului în suflet plecă înainte, dornică de izbândă. Înainta cu greu prin întuneric și se- mpiedica în crengile-ncâlcite și-n iarba deasă iar vietățile ce-și găsiră aici odihna o speriau. Deodată, aproape de ea, aude un sâsâit înfiorător. Își făcu o cruce, scoase din traistă fluierul fermecat, mititel, care-ncepu să cânte singur un cântec  duios . Ochii șarpelui o priveau sorbind-o  dar ea nu se uita la ei, să nu cadă vrajei  acestuia. Deodată, șarpele- ncepu să danseze, să danseze... și atunci, Ochi Mari, își luă cu grijă coronița de pe cap și o aruncă  asupra lui. Șarpele încercă să scape, dar se-nțepă  atăt de tare în țepii trandafirului, apoi se- ncolăci și dispăru sâsâind înfiorător în adâncurile pământului.
-Acolo să stai, până te-oi chema eu! zise fata.
       Din adâncurile râpei se auzeau vocile flăcăilor și mai mare-i fu mirarea fetei când văzu o armată de flăcăi frumoși, îmbrăcați în haine de sărbătoare, ca și ea, înconjurând-o și dansând o horă pe care doar ei o știau, din vremuri străvechi. Fluierul cânta, ei jucau, jucau... și nu se mai opreau. Apoi, se liniștiră. Unul dintre flăcăi îi aduse o bucată din lutul fermecat și-i spuse:
-Fetiță, Meșterul Olar cel Bătrân va fi fericit! Aceasta e doar o bucată din minunatul tezaur.
Fetița îl luă și-l vârâ în  traistă, apoi, mulțumindu-i zise:
-Drumul înapoi e mai cunoscut, chiar dacă e noapte. Mâine o să-l duc Meșterului Olar cel Bătrân. Armata de flăcăi dispăru, precum venise și pacea și liniștea  se așeză  peste râpă.
       Se făcea dimineață. Soarele se juca de-a v-ați ascunselea la fereastra micuță a casei țărănești. Fetița, ca un îngeraș, dormea. Ochii săi mari văzură multe în noaptea trecută. Numai ea știa... Din când în când, fața i se lumina de surâsuri. Văzând-o, mama Silvia se-ntrebă în gândul ei:
-    Oare, ce visează?
Nici nu bănuia ce se-ntămplase în noapte și mai bine că era așa că prea multe griji și-ar fi făcut...
Ieși afară din cameră, tiptil, precum intrase, lăsând-o să-și facă somnul.
Când se trezi, Ochi Mari căută în traistă bucata de lut fermecat. Era acolo!! Aștepta a fi frământată de mâinile  fermecate ale Meșterului Olar cel Bătrân și transformat în giuvaieruri. Numai așa prindea viață!
Spre seară, după ce toate fuseseră așezate la locul lor, se-ndreptă spre casa Reliei, de pe ulița mărginașă. Aceasta o aștepta bucuroasă, ca de fiecare dată.
       - Nici nu știi cât ești de așteptată...! zise Relia.
      - Așteptată? De cine?? întrebă Ochi Mari.
      - De cănițele și farfuriile de lut...De o vreme le-ai cam neglijat...spuse Relia cu reproș.
      - Lasă, tușă Relie, că-s pe mâini bune,  zise fetița zâmbind cu subânțeles.
Intră repede în cămară și începu să se urce pe scara veche de când lumea. După ce numără vreo șapte fuștei ajunse-n vârful scării, ridică ușa podului, și se trezi în Împărăția Vaselor de Lut. Unde-o fi, oare, Meșterul Olar cel Bătrân? Se apucă să-l strige:
-Meștere Olar! Meștere Olar!!
Și cât ai bate din palme, se trezește cu meșterul în față:
-Ai ajuns? Ce mă bucur! Doamne, câte griji mi-am făcut! Hai, aici, povestește-mi!
Și se așezară la locul lor, pe pernele moi, unde povesteau de obicei...Fetița începu să-i spună toate cele petrecute.Apoi, scoțând din traistă lutul fermecat, zise :
-În curând va prinde viață!
Cei doi se-mbrățișară fericiți.
Apoi, îi dărui Fluierul care Cântă Singur  care decum îl văzu începu să cânte atât de frumos că pe acoperișul casei se adunară o mulțime de păsărele care începură și ele să cânte.Tușa Relia ieși afară din casă și se minuna de tot ce auzea:
-    Doamne, Dumnezeule, mare e puterea ta….
Apoi, fluierul fermecat magic îi aduse, bătrânului olar, înfățișarea de altădată. Era iar bărbatul înalt, în floarea vârstei, dornic de a răsturna munții dar și de a făuri lucruri minunate.
- Cred că ar trebui să te cunoască și tușa Relia care te-a găzduit de-atâta vreme…
- Să mă cunoască? Dar ea mă știe de multă vreme, atâta doar că a ținut secret acest lucru. Era taina noastră. Acum și a ta!
Coborâră din pod și spre marea bucurie a Reliei, îi arătară lutul fermecat. Aceasta îi spuse:
      - Ochi Mari, de acum înainte, vom duce și noi o viață frumoasă. Meșteșugul Meșterului Olar va da roade adevărate. Lutul fermecat este la îndemâna noastră.Aici, în casa mea, își va putea face un atelier de olărit căruia îi va merge vestea.Vom face și un magazin  de unde, cei care doresc, vor putea cumpăra vasele de lut.
- Și eu vreau să vă ajut! zise Ochi Mari.
- Se putea altfel? zise Meșterul Olar.
Apoi, olarul luă fluierul fermecat și-l rugă să-i aducă roata femecată, roata olarului.
Și, dintr-o dată, apăru în fața lor, roata fermecată, care se-nvărtea, se-nvârtea, lut fermecat își dorea. Lucrurile pe care le făcea erau frumos meșteșugite.
Olarul luă lutul și-l frământă cu dragoste, apoi, așezându-se la roată modelă un ulcior mare și frumos,  cu toartă,  numai bun de păstrat apa rece din fântâna din curtea casei. Apoi, alt ulcior, altă căniță, altă farfurie, până cănd atelierul se umplu de obiecte minunate.Și se-nvărteau și se -nvârteau pe roată toate aceste minunății,  parcă dansau într-o horă, ca și flăcăii din râpă. Ochi Mari primi de la tușa Relia un șorț verde cu pătrățele și se apucă veselă să împestrițeze ulcioarele, farfuriile, în culori naturale obținute de la ierburile câmpului și ale grădinilor. Folosea motivele populare, așa cum a folosit mama ei la cusutul iei, al cătrințelor, dar și la împodobitul casei. Aceleași motive minunate le avea și Meșterul Olar cel Bătrân pe cămeșa sa. Fluierul l-au așezat la loc de cinste și era scos doar atunci când fetele și feciorii se adunau în mijlocul satului și-ncingeau hora. Tot el a cântat și la nunta lui Ochi Mari, când crescu și se făcu bună de măritat. Alesul inimii sale era un fecior frumos, cu inimă bună și tare priceput la făcutul ulcioarelor din lut. Doar era ucenicul Meșterului Olar! Și au trait cu toții fericiți, bucurându-se de viață, de râsetele copiilor, aducând bucurie, fericire celor din jur. Iar copiii lor se jucau și ei în podul Reliei, în aceea Împărăție a Lutului și voiau și ei să  urmeze exemplul celor mari.Și cine credeți că le erau aproape? Bunica Silvia și tușa Relia! Din când în când, tot în pod, în  locul cunoscut, Meșterul Olar cel Bătrân le  povestea celor mici despre taina acestei meserii.