NU REGRET NIMIC–Partea a cincea

...Liceul l-am făcut la Rupea, cel mai apropiat orăşel de comuna mea, dar era unul dintre cele mai bune din judeţ. Printre colegi era şi un anume G.B. Cu 3 ani mai mare ca mine, fiul brigadierului silvic, şefului tatălui meu. Se ştia că acest G,B. nu se prea omoară cu învăţătura, dar era din „familie bună”. Rudele din partea mamei lui au fost cândva proprietarii celui mai mare restaurant din Braşov iar în anul 1948 la naţionalizare au cedat totul de bună voie, au trecut de partea comuniştilor şi astfel, unii descendenţi au ocupat funcţii importante. Adevărul e că erau harnici şi foarte buni gospodari. Acest G.B., un băiat chipeş după care întorceau capul toate fetele, era de o răutate ieşită din comun. Când eram mai mici, eu de 12 ani şi el de 15, părinţii noştri ne duceau cu ei în pădure când mergeau la marcat de lemne. Ei marcau şi noi alergam şi ne urcam în copaci. Uneori, G.B. mă supunea unor teste usturătoare. Îşi făcea o nuia lungă de trei metri şi îmi dadea la picioare. Condiţia ca să n-o încasez era să sar în sus când nuiaua vâjâia pe la ţurloaiele mele, dar avea el grijă să mărească ritmul, să nu-mi iasă pasul şi să-mi lase nişte urme sub genunchi. Cu toate astea, îmi plăcea să fiu în preajma lui deoarece îmi inspira siguranţă în orice situaţie şi mai ales în conflictele cu alţi copii. După terminarea liceului, tot datorită unor cunoştinţe, a intrat la o şcoală postliceală cu specific sanitar, dar la puţină vreme după ce s-a angajat la un spital, l-a bătut chiar acolo în spital pe un alt asistent medical şi a fost dat afară.

Apoi a intrat la o şcoală de ofiţeri de miliţie pe undeva pe la Otopeni, şcoală pe care a absolvit-o cu brio, având toate calităţile unui miliţian de temut. Lucru care urma să-i fie fatal. Era locotenent şi în mod excepţional, prinzând cu mâna lui un evadat periculos, deţinut la Codlea, comandantul, i s-a mai dat mai dat o steluţă pe umăr. Cu toate că în copilărie mă cam pişca, trebuie să recunosc faptul că atunci când era unul dintre cei mai de temut miliţian, m-a ajutat mult de tot. Era prin anul 1978 când mă pregăteam de nuntă dar şi cu gândul să-mi cumpăr un apartament ori asta puteam s-o fac doar dacă aveam buletin de Braşov. Dacă nu aveai o relaţie puteai să umbli de la o uşă la alta ani de zile şi tot să nu reuşeşti. Aşa că, am apelat la G.B., într-o zi când l-am întâlnit la Rupea unde mergea des, soţia lui având serviciu acolo şi părinţii lui trăiau, şi mi-a spus să trec într-o zi pe la el la miliţie ceea ce am şi făcut. Am intrat sfios în clădirea miliţiei, o construcţie cu aspect sinistru cu un hol lung şi îngust cu „camere” de-o parte şi de alta, cu oameni care aşteptau tăcuţi să fie chemaţi înăuntru în urma unor „invitaţii” scrise, în urma cărora mulţi erau bine educaţi cu nişte pumni la ficat sau pulane pe spate. Mai trecea câte un miliţian printre oameni şi striga să stea fiecare cu spatele la perete. Aşteptam la camera 6 după cum îmi spusese G.B., dar n-am avut îndrăzneala să bat la uşă. Oricum o făceam degeaba. După vreo oră bună de aşteptare văd că vine G.B., în civil cu mânecile de la cămaşă suflecate, roşu la faţă şi cu burboane de sudoare în frunte. Mi-a şoptit scurt că trebuie să mai aştept ceea ce am şi făcut deoarece era interesul meu. Era ceva şef la serviciul „Moravuri”. După încă vreo oră a apărut şi mai epuizat şi mi-a zis atât: „Hai!” Am intrat în camera cu pricina unde la un birou stătea un căpitan de miliţie, şeful lui G.B. Un nume de temut, Duşcinţă. Am rămas în picioare lângă uşă, dar G.B. mi-a oferit un scaun, am scos actele necesare i le-am dat în timp ce G.B. l-a întrebat pe şef. „Tovarăşul căpitan, vreţi să f...ceva că am o blondă bună la beci?!” Căpitanul, despre care ulterior am aflat că era spaima hoţilor mărunţi şi a curvelor din Braşov,  nu i-a dat importanţă şi şi-a văzut mai departe de dosarele lui pe care le studia atent. La un moment dat îmi zice  G.B.: „Am de bătut azi 15 indivizi, am rezolvat zece mai am cinci!” Era vorba despre nişte „frontierişti” braşoveni care au vrut să spele putina din Constanţa spre turci şi cum erau protocoalele pe atunci, urma ca bătaia s-o încaseze la miliţia judeţuluide care aparţineau. A luat actele mele privind naşterea, adresa şi alte alea, şi a dispărut câteva minute apoi a revenit şi mi-a spus să vin peste o săptămână că problema va fi rezolvată. Aşa a şi fost şi ca răsplată l-am invitat la „Cerbu Carpatin” la un şpriţ, atunci la modă era Cabernetul cu pepsi, a venit G.B. al meu cu un coleg de-al lui, am făcut o cosumaţie echivalentă cu jumate salariul meu de atunci, o cam băgasem pe mânecă în ideea că nu pot achita toată suma dar G.B., când am băgat mâna în buzunar să scot banii, mi-a zis: „Stai pe curu’ tău!” Nu a plătit nimeni nici un ban deoarece băieţii de la miliţie aveau cont deschis acolo, ne-am ridicat iar la ieşire, chelnerul ne-a salutat reverenţios. Cu siguranţă că şi chelnerii aveau obligaţii faţă de miliţienii de vârf şi încă unele de maximă importanţă. Într-adevăr, într-o săptămână am devenit cel mai fericit locuitor al Braşovului cu acte în regulă. Ulterior am aflat că G.B. al meu, atât de crunt l-a bătut pe unul din clienţii lui, la ficaţi, încât ăla a dat ortul popii dar fratele lui, căuta răzbunarea ştiind cine la trimis la îngeri pe fratele său. Mama lui G.B. lucra ca femeie de serviciu la Rupea, la un restaurant şi mereu primea bileţele de ameninţare că-şi va pierde fiul. Femeie credicioasă fiind, se ruga lui Dumnezeu să facă cumva să-l dea afară din miliţie pe fiu. G.B.  care mai avea o crimă pe suflet, unul pe care l-a lovit cu maşina în bezna nopţii, beat fiind. Într-o sâmbătă de septembie, mergând acasă la Homorod, mama îmi spune: „Bine că ai venit şi tu, ia-ţi nişte haine închise la culoare să mergem la priveghi!” Am rămas mut. Era priveghiul lui G.B. la nici 30 de ani. Fusese înjunghiat în WC-ul unui restaurant, şi se presupune că de fratele celui pe care l-a bătut până la moarte ar fi fost autorul. Un alt coleg de liceu, cu un an mai mare ca mine, M.B. la fel de arţăgos în copilărie, a avut cam acelaşi drum cu G,B. Făcând aceeaşi şcoală la Otopeni, ieşind locotenent de miliţie, fiind repartizat tot la Braşov. După moartea lui G.B. a fost transferat la moravuri unde a făcut cu adevărat carieră. Era născut pentru asta. A avansat mereu la „excepţional”, se dădeau calificative în urma cărora avansai în grad iar la excepţional scurtai perioada şi la jumătate, în mod normal câte o steluţă se dădea o dată la cinci ani. Atât de rapid a săltat M.B. încât imediat după revoluţie era colonel, apoi avansat la gradul maxim de chestor şi uns comandantul Poliţiei Braşov. Nu am apelat niciodată la el deşi uneori aş fi avut nevoie şi chiar dacă am copilărit împreună, nu cred că m-ar fi ajutat prea mult. Am avut în schimb, cu el o întâlnire care s-a finalizat aproape penibil. Pentru el nu pentru mine. Era prin anul 1993 când făceam festivaluri de epigramă sub egida Casei de Cultură unde director era regretata doamnă Rodica Alecu, fosta soţie a fotbalistului „stegar” Alecu. Pe vrema aceea, Mircea Ionescu Quintus era ministrul justiţiei şi cum era client vechi al festivalului braşovean, chiar el fiind un mare epigramist, şi în anul cu pricina a fost invitat telefonic şi a confirmat participarea. La data respectivă eu eram cel mai tânăr membru al cenaclului, fapt pentru care Rodica Alecu, vineri seara la ultima şedinţă de organizare, m-a rugat să vin sâmbătă dimineaţa pe la ora opt să-l însoţesc pe M.I.Q. care şi-a manifestat dorinţa de a se plimba prin centrul Braşovului care arăta impecabil. Zis şi făcut. Sâmbătă dimineaţa pe la ora 7:30 făceam ture prin faţa Hotelului ARO unde ministrul era cazat împreună cu bodyguard-ul său. Plimbându-mă prin zonă, cu cine mă întâlnesc? Tocmai cu şeful poliţiei  din Braşov, chestorul M.B., încadrat de doi miliţieni tineri cu AKM-urile pe spate. Când am dat nas în nas cu el, ca să nu cumva să-l iau eu „la pertu”-ceea ce nu eram chiar aşa idiot s-o fac, să-l compromit în faţa celor doi însoţitori, a început el să-mi vorbească la persoana a doua plural dar scurt , un „ce mai faceţi?” apoi „ne scuzaţi, suntem într-o misiune importantă, aşteptăm vizita unei personalităţi” apoi un sec „la revedere” şi au plecat mai departe, scăpând de mine. Era clar că misiunea importantă îl viza pe ministrul Quintus. Pe la ora 8:30 îl văd şi pe M.I.Q. ieşind din hotel cu bodygard-ul căruia i-a spus că poate să rămână la hotel, urmând să facă o plimbare scurtă cu mine. Totuşi, respectivul a venit în urma noastră la vreun 20 de metri deoarece era o obligaţie de serviciu chiar dacă Quintus i-a dat liber. Ajuns în piaţa Sfatului cu ministrul care mă ţinea de braţ, cu cine credeţi că dau iarăşi nas în nas. Tocmai cu chestorul M.B. căruia i-a căzut faţa când m-a văzut la braţ cu ministrul. Pe Quintus îl cunoşteam personal de când era un simplu cetăţean, pensionar de rând. De atunci nu l-am mai văzut pe chestor dar cu Quintus m-am întălnit la un festival de umor şi epigramă de la Mizil-ianuarie 2017 la care s-a sărbătorit puţin anticipat, împlinirea sutei de ani a maestrului. M-a recunoscut, chiar şi-a amintit cum mă cheamă, mi-a întins mâna puţin tremurândă dar cât se poate de lucid contrar vârstei matusalemice sau „quintusalemice” cum am spus eu într-o epigramă. Cam asta a fost povestea cu chestorul M.B. care, sunt convins că m-a urât în clipele respective de mare surpriză pentru el.
AICI DE ADMITEREA LA ASE Sc Tehnica ;i facultate va urma sa scriu