NU REGRET NIMIC–Partea a opta

…Ce cred eu despre armată!? Pentru mine, cele 16 luni de armată au constituit cea mai neagră perioadă din viaţa mea. Uneori mă întreb: Armata a generat conflictele sau conflictele au creat armata?! Probabil a doua variantă este cea reală. În cazul fiinţei umane, războaiele au fost pornite din multe cauze. Una dintre cele mai frecvente, dar şi ilogice, a fost cucerirea de noi teritorii. Cazul marilor invazii, a formării marilor imperii, roman, otoman, ţarist etc, a colonizării franceze, spaniole, olandeze, Apoi megalomania unor tirani care au vrut să cucerească luma, ca Napoleon sau Hitler. Chiar şi descoperirea Americii a avut urmări tragice prin asasinarea multor băştinaşi. Nu de puţine ori, femeia ajunsă la vârf, a generat conflicte sau chiar foametea care a urnit popoarele migratoare. Toate astea fiind rezultatele inteligenţei malefice a omului. Şi în lumea animalelor sunt conflicte, dar de ordin instinctual şi din cauze strict de viaţă. Lupii îşi marchează teritoriile şi atacă doar pentru a se hrăni, Cerbii se luptă între ei pentru dominaţie în rândul femelelor care femele nu se implică în această luptă şi totul e pe fond instinctual, adică pentru respectarea echilibrului ecologic şi a unei selecţii naturale. Cele mai puternice exemplare de cerbi vor duce la naşterea celor mai puternici urmaşi, ceea ce nu se întâmplă la rasele umane. Nici nu aş putea să-mi închipui ce urmaşi ar fi avut Hitler. Fără să atac, voi vorbi puţin despre implicarea religiei în armată şi război, dar numai despre religiile creştine şi nu mahomedane care au statut aparte. După părerea mea, biserica ar fi trebuit să propovăduiască DOAR pacea şi prin metode religioase, cu ajutorul rugăciunii şi a lui Dumnezeu, să aplaneze pornirile duşmănoase.

Din păcate, nu a fost aşa. Gândiţivă la devastatoarele cruciade ca să nu mai amintesc de cruciada copiilor care s-a petrecut contrar oricărei doctrine religioase. Şi în epoca modernă preoţimea s-a implicat în conflicte, au fost preoţi militari care s-au dus cu crucea în focul bătăliilor, încurajând la moarte propria armată. Da. o să ziceţi, şi-au apărat pământul natal. Probabil, dar se putea interveni pentru evitarea curgerii de sânge. Posibil ca unii să fi încercat şi asta, fără sorţi de izbândă. Ceauşescu invoca pe unde mergea, dezarmarea mondială, dar se ştie bine că urmărea premiul Nobel pentru pace, evident, fără şanse.
1970, la un an şi ceva după invadarea oraşului Praga de către prietenii ruşi. Când am ajuns în unitate, primul lucru a fost să predăm eventualele sticle de băutură cu care veniserăm înarmaţi de acasă, aşezatul pe scaun şi tunsul zero barat apoi încolonaţi cam aiurea că nu eram instruiţi, ne-am dus la baie, eram vreo 30 de suflete curate între 18 şi 20 de ani, am intrat într-o anticameră de vreo douăzeci de metri pătraţi, ne-am dezbrăcat puşcă, ne-am băgat hainele civile în nişte saci de hârtie de un maro căcăniu şi aşa cum ne adusese barza am intrat în camera de baie cam de aceeaşi mărime cu anticamera. Cum eram printre foarte puţinii băieţi cu liceu şi cu o imaginaţie suficient de bogată, mi-am amintit şi am făcut asocierea acestor două mici încăperi, cu lagărele naziste de exterminare. Deci, am intrat, sau închis uşile ca la metrou, şi au pornit cele vreo şase duşuri toate fără sită sub care trebuia să ne spălăm cei treizeci. Ni sau dat câteva săpunuri “Cheia” şi a curs apă călduţă vreo 4 minute. Mă aşteptam din clipă, în clipă ca de undeva din pereţi să iasă gaze şi de pe noi să curgă piele, carne vie, puroaie urât mirositoare apoi să ne bage osemintele în saci din hârtie căcănie să le ducă la crematoriu. Fuseseră câteva clipe de halucinaţie probabil din cauza spaimei, eu fiind până atunci un copil crescut “în puf”. Dar m-a trezit la realitate apa rece care a mai curs tot vreo patru minute insuficient ca să îndepărtăm uşoarele urme de săpun de pe corpurile uşor tremurânde. Aici urmează partea tragi-comică. Nu s-a spus "atenţie se deschid uşile" ci un sergent mai vechi, de ciclul doi cum se zicea, le-a deschis şi ni s-au pus la dispoziţie cămăşi şi izmene cu mari urme maro la cusătura de la tur cu care urma să ne ştergem pe picioare, la fund la organe şi evident...pe faţă. Era lenjeria murdară a celor care făcuseră baie anterior şi care erau deja cu opt luni vechime în viteaza armată română căcată la cur. După cele alte patru minute, acelaşi sergent a adus vreo patru cinci braţe de schimburi jilave, amestecate, cămăşi cu izmene. Unele izmene aveau un crac până la gleznă şi altul până la genunchi dar nu asta era buba cea mai mare. Toate aveau în dreptul organului bărbătesc un fel de anchior deci nu se petreceau cei doi versanţi spre a acoperi ce ne mai rămăsese în posesie după ce ne-am băgat chiloţii de acasă în saci şi nici şiretul cu care ar fi trebuit să ne legăm nu reuşea ne acopere zona. Chiloţii şi maiourile erau intrezise în armată la vremea aia. Apoi ni s-au dat nişte şlapi din scândură cu câte o baretă cu care am plecat încolonaţi spre magazia de "efecte" unde urma să ni se dea uniformă şi bocanci dar rămăsesem la drumul de la baie spre magazie. Aţi văzut cum stau fotbaliştii în zidul de apărare când se execută o lovitură liberă? Cu mâinile puse lopeţi pentru a-şi apăra "sărăcia". Tot aşa veneam şi noi dar nu de frica unui şut în zonă ci să nu ne iasă “sărăcia” sau Doamne fereşte să se ştranguleze în V-ul anchiorului izmenelor. Cu această “lenjerie intimă” dormeam noaptea, mergeam ziua la instrucţie, cu alte cuvinte nu cădea de pe noi o săptămână întreagă iar cum hârtie igienică nici pomeneală să fie, să nu vă miraţi de ce arătau izmenele după o săptămână aşa cum arătau. Ne-am obişnuit. Toate astea erau pe fondul sărăciei civile anterioare anului 1970 cu pusul bazoanelor la pantaloni sau schimbatul gulerelor la cămăşi ceea ce nu surprindea pe nimeni. Deci, în pantaloni cu bazoane şi cămaşă peticită, unchiul Nelu-miliţianul, cu o nevastă prostuţă şi doi copilaşi, evacuaţi din casa miliţiei,  au venit peste noi la casa din bârne iar discuţiile nu au fost tocmai frăţeşti. Cum tatăl meu venise de pe front cu toţi neuronii în cap şi toate ţiglele pe casă (culmea, n-avea casă), pădurar fiind cu puţina influenţă a omului de care depindea câldura din case de Crăciun, a doua zi ne-am şi mutat cu chirie la cineva şi cum tot răul e spre un bine, gestul unchiului de la “Dinamo” care a venit să ne deposedeze, l-a întărit şi înrăit pe tata care s-a hotărât să-şi facă propriul cămin. Zis şi făcut. A scos bani din bancă, a mai împrumutat de la nănaşa de cununie căreia îi mulţumesc şi acum acolo sus pe unde-o fi, şi a cumpărat casa în care am trăit mulţi ani şi în care l-am cazat pe unchiul din America despre care am vorbit anterior.