NU REGRET NIMIC–Partea a patrusprezecea

Eu cred că înebuneam şi prin cap îmi treceau toate tâmpeniile din lume, mi-aş fi făcut scenarii privind cearta cu şeful meu sau chiar încropeam epigrame. Când l-am întrebat la ce se gândeşte o zi întreagă dând cu sapa de unul singur, mi-a spus senin că el la câmp sapă nu se gândeşte. Nici acum nu-mi explic acest fenomen adică de a nu te gândi la nimic o zi întreagă. Şi uite aşa, harnic fiind, nefumător, nebăutor, a reuşit prin anul 1981 să-şi cumpere o maşină, el îi spunea maşină care de fapt era un Trabant pentru care nu am ezitat să-l tachinez de câte ori aveam ocazie. Era o cumplită criză de benzină, care se dătea la raţie, într-o cantitate derizorie. La începutul verii aceluiaşi an fiind la socri, Vucă şi Dorina ne-au propus să mergem în concediu împreună, evident cu „limuzina” numită Trabant. Am fost de acord şi am propus să mergem la mare. Pe vremea aceea a spune concediu, implica noţiunea de a merge la mare. Dar planul s-a dat peste cap la intervenţia soacrei şi atunci am propus să facem valea Oltului cu revenire pe Transfăgărăşan. Ceea ce s-a acceptat de Marele Stat Major, adică de soacră. Socrul avea o motocicletă veche, Vucă o motoretă plus „limuzina” şi pentru toate luau benzină şi necirculând, s-a adunat ceva benzină într-un butoiaş din beci.

Ţin minte cu precizie că era pe data de 1 iulie când am pornit-o la drum pe un traseu bine stabilit. Trabantul era full. Cort de 4 persoane, măsuţă pliantă cu scaune la fel, saci de dormit, pilote, primus pentru gătit, un săculeţ de cartofi, slănină la greu că salamul era rara avis şi am demarat în trombă cu Trabantul la ameţitoarea viteză de 30 km pe oră. Şi asta la drum drept că în pantă era la jumătate. Era o zi superbă de vară cu aer curat şi nepoluat deoarece trecea pe şosea câte o maşină la o oră. Înainte de a o coti la stânga să intrăm pe valea Oltului, am oprit la un popas să bem o cafea, de fapt ceva din năut căreia i se spunea nechezol, eu să beau un coniac şi eu cu Rodica să fumăm deoarece în limuzină nu aveam voie. Ne-am aşezat la masă iar eu, chiar dacă toate costurile se împărţeau, am zis hai să fac cinste şi m-am înfiinţat în barul popasului. Un bar jegos şi ordinar ca peste tot pe vremea aia. Am venit cu coniacul meu urmând ca cineva să ne aducă şi nechezoalele, când vor fi gata. Dar în drum spre masă, am văzut că Rodica aproape că plângea, soră-sa la fel iar Vucă al meu cotrobăia prin limuzină. Când mi-am întrebat consoarta ce s-a întâmplat, mi-a zis că Vucă a uitat să ia benzina din beci şi în rezervor nu mai era nici cât să ne întoarcem acasă. Îmi venea să-l bat pe cumnăţelul meu, uituc. Am ieşit la şosea, m-am rugat de toţi cei care se opreau la popas să-mi vândă nişte benzină dar unul singur mi-a zis că poate să-mi dea 2-3 litri cu care nu făceam nimic. După vreo trei ore de stat degeaba, eu am fost singurul care mă zbăteam să rezolv criza şi într-un târziu am reuşit. Am observat că se apropie o cisternă de zece tone cu benzină şi mi-am făcut cruce cu limba în gură să oprească şi chiar dacă sunt un semiateu, nu m-am rugat degeaba că mastodontul a semnalizat şi a intrat în parcarea de pe lângă popas. M-am apropiat sfios de şoferul care cobora şi spre norocul meu fără însoţitor. Cu ani în urmă era obligat să fie însoţit dar restructurările, un fel de a scoate la şomaj într-un termen mai puţin dur, au făcut să intru în vorbă cu şoferul. Iniţial a refuzat dar văzând cât sunt de agitat şi explicându-i că nu vreau să-i fac o farsă periculopasă cu astfel de plete i-am zis că nu pot fi cine ştie ce „personalitate” mi-a spus că o să-mi dea dar să am răbdare să bea o cafea apoi când porneşte să mergem în urma lui şi va opri. Nu aveam încredere dar după nici un kilometru, omul s-a ţinut de cuvânt. A oprit, ne-a dar benziă pe săturate că am aruncat şi apa de am luat şi în sticle, rezervorul plin i-am plătit i-am dat şi în plus, Vucă i-a dat două cutii de zahăr cubic, uitasem să spun, Vucă lucra la fabrica de zahăr Bod. A plecat omul, noi am respirat uşuraţi dar n-au trecut trei minute şi pe urmele cisternei gonea maşina miliţiei, o Dacia1300 albă cu inscripţii albastre. Vă daţi seama ce se întâmpla dacă ne prindea când transferam benzină din cisternă în Trabant. De fapt şoferul avea nişte canistre dosite din care ne-a dat, probabil nu eram singurii clienţi de ocazie. Am mers întins până aproape de Călimăneşti unde la intrarea în localitate în care am întins cortul într-un camping. A fost o seară caldă şi plăcută, am gătit mâncare la primus, un fel de sobiţă cu petrol care mirosea îngrozitor dar a fost fain. La zece metri de cort era malul oltului dare curgea învolburat. A doua zi dimineaţa, când am ciugulit câte ceva şi am tras un nechezol, la sugestia cumnatulu, femeile urma să rămână la cort să facă de mâncare iar noi să mergem în Călimăneşti să vedem dacă nu găsim ceva conserve şi ceva de băut. Şi băutura era prohibită dar pe ici pe colo erau şanse să găseşti. În perioada respecrivă când tocmai se scumpisetă cărţile, trecând pe lângă o librărie am intrat. Banii erau la comun în buzunarul cumnatului. Aruncându-mi ochii prin rafturi am văzut clasicii români Eminescu, Arghezi, Alecsandri etc din colecţia editura pentru toţi la preţurile vechi adică 4,50 lei, i-am cerut lui Vucă vreo 25 de lei să cumpăr cărţi dar cu asta am pus foc pe el şi mi-a zis intrigat: Noi am venit în concediu să cumpărăm cărţi sau să ne distrăm. L-am luat cu frumosul spunându-i că mai am bani puşi de-o parte şi am cumpărat cărţile. Era şi normal ca aceste valori să zacă în rafturile librăriei dacă pe acolo se perindau numai turişti ca Vucă. Am cumpărat apoi şi conserve şi pâine şi ceva de băut mai mult pentru mine, el nefiind prieten cu sticla. Vucă era în schmb un curios fără pereche. La întoarcerea la camping, într-o curte nişte oameni tăiau lemne cu circularul aşa că, Vucă nu a ezitat să intre în curte şi după un salut amabil i-a întrebat ce tip de circular au, cât costă acolo metrul ster de lemne şi alte tâmpenii pentru care mie îmi crăpa obrazul de ruşine. Am mai zăbovit o noapte pe malul Oltului iar a doua zi dimineaţa a încărcat măgăruşul zis Trabant şi am pornit-o la drum să ne distrăm nu să cumpărăm cărţi care nu ţin de foame în opinia lui Vucă. Am vizitat Mânăstirea Curte de Argeş, vizită care a meritat toată benzina şi nervii mâncaţi pe drum. Undeva în apropiere erau grupuri de turişti polonezi cu tot felul de obiecte atractive, blugi, ceasuri, calculatoare dar n-am îndrznit să-mi exprim dorinţe care puteau obstrucţiona distracţia noastră. Între timp, tot datorită zahărului cu care dom’ maestru era înarmat, a mai făcut un plin într-o benzinărie de unde am pornit hotărâţi spre barajul Vidraru urmând să trecem munţii. Cum pe baraj nu aveai voie să opreşti maşina chiar dacă aceasta este din carton, am traversat şi undeva sub pădure am oprit cu gândul de a veni pe jos pe baraj de unde peisajul şi grandoarea construcţiei hidrotehnice uimeau pe oricine şi de oriunde din lumea asta. Dar surpriză. Vucă al meu nu s-a mişcat de lângă limuzina lui, de frică să nu i-o fure cineva. Adică hoţii ce ziceau, nu furăm Dacii 1300 câtă vreme putem fura un Trabant. Nu am stat mult ştiind că drumul e sinuos, în pantă şi la puterea trabantului...Am ajuns la capătul celălalt al lacului de acumulare unde era o cabană, cu intenţia de a ne caza acolo mai ales în considerentul că pe vremea aia, la astfel de cabane preţurile erau derizorii, undeva la 6-7 lei de persoană. Cabana fusese a lui Ceauşescu dar din motive de umezeală excesivă şeful statului a fost sfătuit să renunţe la ea. Dar nu am reuşit să ne cazăm deoarece era cantonat acolo lotul lărgit de caiac-canoe condus de vreo cinci antrenori şi drept cap de afiş...Ivan Paţaikin. Făceau câte 5-6 atrenamente pe zi a câte 20-30 de minute fiecare, de fapt nişte sprinturi. Ca atare am întins cortul şi am rămas acolo trei zile. Antrenorii se mişcau pe luciul apei cu nişte minişalupe cu motare în doi timpi exact ca Trabantul. A doua zi unul dintre ei a venit la cortul nostru cu rugămintea să-i dăm o bujie de la trabant care era compatibilă cu motorul şalupei. I-a dat Vucă noi nouţe dar i-a şi pus condiţia sâ-l plimbe şi pe el cu şalupa. Omul a acceptat dar a fost alt motiv ca mie să-mi crape obrazul de ruşine dar cum cine cere nu piere, Vucă al meu s-a întors de pe lac şi cu o pungă de păstrăv curcubeu proaspăt prins de antrenori. La un moment dat, când sportivii se întorceau la cabană cu canoele pe spate, l-am rugar pe Ivan Paţaichin să facem o poză mai ales că şi el, ca şi mine,  era o uscărură de om cu plete până pe umeri dar avea numai fibră pe el. Desigur a zis, nicio problemă, a pus canoea jos, eu l-am strigat pe Vucă să vină cu aparatul de fotografiat, a venit, m-am apropiat de sportiv şi ţac-ţac Vucă a manevrat aparatul. I-am mulţumit sportivului, ne-am despărţit iar de câte ori trecea pe lângă noi, saluta ca un om modest şi bine educat cum era. Dar Vucă, omul imprevizibil, şi-a amintit că nu avea film în aparat, uitându-l acasă ca şi pe canistra cu benzină din beci. L-am iertast de data aia, nefiind o pierdere majoră.