Mituri

Mituri. Pădurea e plină de mituri, orașul întreg vorbește despre pădurea de lângă casa mea, până și mama îmi interzice să intru măcar în ea, dar eu simt o nevoie nestăpânită de a mă avânta în misterele sale, de a-i bătători cărările, de a-i afla secretele pe care mai apoi să le păstrez pentru mine.
Auzisem mai de mult cum că în urmă cu 18 ani se născusese o fetiță în pădurea asta, ar trebui să aibă vârsta mea acum de altfel și că avuse un țipăt atât de puternic încât se auzise vaietul său cât și al mamei în tot orașul. S-au corelat prea multe povești în jurul pădurii ăsteia ca să le mai crezi, eu nu pot crede nimic de genul ăsta, nu pentru că-mi pare absurd, ci pentru că mama nu-mi dă voie nici măcar să ies din casă. La propriu, ea m-a dus mereu la școală, m-a adus, la fel și la repetițiile cu trupa sau la concerte.
-Iubito, ești gata?
Am concert în seara asta, de ziua mea urmează să cânt alături de NISIP. Ciudat nume, nu? Hai că se putea și mai rău, de altfel ne-am dat seama că sunt inițialele numelor noastre: Narcis, Iris (eu), Sergiu, Josif și Pia. Inițial aveam nume aiurite de genul ”5 nesuferiți”, ”Spărgătorii de semințe”, ”Încă un cips”, dar adevărul e că NISIP sună chiar mai bine.

-Da, mamă, vin acum.
Am de gând să-mi rup blugii în genunchi în seara asta. Am rochie și blugi, cică se poartă.

-Nu, niciodată nu înțelegi! strig trântind ușa după mine lăsând-o pe mama în urmă undeva prin ploaia serii.
-Ba sigur că înțeleg iubito, dar pur și simplu nu pot fi de acord cu tine.
-De ce? Ce naiba e așa greu să mă lași și pe mine naibi să ies singură? Umbli mereu după curul meu. Simt și eu nevoia de aer, de spațiu.
-Ai grijă cu vocabularul, domnișoară…
-Sau ce? Mă dai afară ca pe tata? Ah nu, scuze, el a plecat singur de bună ce erai…
Mă răstesc într-una și nu gândesc ce spun. O văd roșindu-se și mă lovește. Fața-mi zvâcnește într-o parte și simt cum obrazul stâng îmi arde acum. Părul negru îmi alunecă pe față și-mi acoperă jumate din ea. Mă întorc spre ea furioasă și o văd speriindu-se parcă de mine, de fața mea. Oare așa roșu să-mi fie obrazul? De fapt stai, că cel stâng e acoperit cu păr. Îmi dau șuvițele pe spate, îmi iau ghiozdanul ce-l aruncasem pe jos la intrare și plec spre camera mea.
-Unde mergi? o aud întrebând alarmată.
-În camera mea. Sau nici acolo nu am voie?
Las cuvintele să se izbească de pereți și intru în camera mea izbind ușa cu putere și aruncându-mă-n pat unde îmi iau perna în brațe și o strâng cu putere. Cine naiba se crede ca și la 18 ani să-mi interzică să mai trăiesc? Nu mai suport, nu o mai suport. Nu l-am cunoscut pe tata, mereu am știut că ne-a părăsit imediat după nașterea mea, nu știu să am alte rude cu excepția mamei și chiar nu am avut tangențe cu viața de dincolo de mama lipită de mine. Simt nevoia să ies, singură.
Afară plouă. Cui îi pasă? Eu vreau să ies, să alerg, să mă detașez pentru puțin de cotidian. Mă ridic ușor din pat, iar ochii îmi alunecă spre geamul ce dă spre pădure. Mă apropiu de sticlă și o șterg cu podul palmei drepte. Printre stropii răsfirați zăresc pădurea. O umbră intră în pădure, îmi mijesc ochii și pot zării un păr lung și negru aproape ca al meu precum și o rochie albă, lungă.
O fi vreo mireasă care s-a supărat? Plouă afară, ce o fi înneregulă cu ea? Mă trezesc din reverie, clipesc și continui să zăresc silueta afundându-se legănată în negura pădurii.

E întuneric și plouă. Nu cred că am ieșit vreodată în ploaie sau pe geam din propria casă, dar m-am luat după mireasa brunetă. Rochia nu era de păpușă barbie cu cerc de rochie de prințesă, părea mai degrabă o rochie de vară, lungă și trecută de prea mult timp de la alb la gri nuanțat, deci poate nu era neapărat o mireasă. Oricum, am luat-o prin ploaie după nebună și sper să o prind și să nu mă prindă mama.
Simt o oarecare pace și o iarbă udă și aspră ce-mi gâdilă tibiile, dar îmi place, nu e chiar atât de întunecat și pot zări intrarea în pădure, copacii alcătuiesc o boltă, un fel de intrare, iar eu o văd ca pe un portal spre un alt tărâm. Îmi dau seama că să rămân în rochie nu a fost chiar cea mai bună decizie, bocancii nu mă ajută la prea mult și spinii prin care mă strecor au să-mi sfâșie voalurile rochiei negre. Am cumpărat-o singură deși mama nu era de acord fiind neagră și cu o sumedenie de colțuri, pornește de după gât, îmi lasă spatele aproape gol și e strâmtă pe sânii mei medii care arată prea bine în chestia asta. Dar nu sunt chiar o iresponsabilă, mi-am luat o pelerină de ploaie care-mi îngreunează oarecum mersul, dar mă protejează măcar de stropii mărunți de ploaie, deși presimt că odată intrată in pădure și ieșită din acest câmp de spini ce par să înconjoare intrarea am să mă trezesc cu toată pelerina găurită.
Copacii se înalță enorm de mult și cred că sunt bătrâni de-a dreptul datorită scârțâitului la fiecare pală ușoară de vânt. Îmi place sunetul ploii totuși, nu pot explica, dar e melodic oarecum, simt fiori pe șirea spinării constant, iar pădurea e superbă, cum am putut sta departe de ea atâta vreme? Nu simt negativism, blestem sau frică aici, din contră.
Îmi scot pelerina să pot auzi mai bine sunetul de foșnet și poate pașii miresei. După cum ziceam, pelerina mea de la abdomen în jos e dezastru, la fel și o parte din voaluri, s-au rupt și acum partea de la genunchi până la jumătatea tibiei e ruptă sau lipsește. Dar sincer, nu regret stricăciunea provocată, îmi pare chiar un preț mic plătit pentru a ajunge aici. Încep să ating copacii și caut să privesc cerul, dar îmi e imposibil datorită crengilor ce pur și simplu acoperă totul. Cărarea este lată și lungă și deși sunt pierdută deja, nu-mi pasă, mă simt hipnotizată de sunetul vântului care e oarecum hipnotic. Mă uit pentru puțin în spate și realizez că am mers mult, nu mai văd intrarea și sunt ajunsă la o răscruce, nu-mi pot da seama nici măcar de pe ce cărare am venit, dar în fața mea se profilează un fel de luminiș la sfârșitul uneia dintre cărări.
Simt cum zâmbesc. Nu știu de ce zâmbesc sincer, dar parcă mă apropiu de ceva ce are să mă facă fericită, mai fericită ca oricând, de parcă acel loc are să mă înțeleagă mai bine decât a făcut-o mama, Dinu care e cel mai bun prieten sau Josif ce îmi e iubit de un an și ceva deja. Nu sunt nebună, nu-mi pierd cumpătul, dar ploaia încetează și mă apropiu tot mai tare de luminiș, devin tot mai nerăbdătoare și văd raze de lumină scurgându-se printre ramurile copacilor inundând întreg locul ce se profilează încet. Cred că nu am să pot să-l cuprind cu ochii, deja mi-l imaginez imens și aproape că alerg de curioasă și entuziasmată ce sunt.
E imens. Aș putea crede că e un fel de cerc sau că a fost cândva bazinul unui lac pentru că trebuie să cobor puțin, din câte observ mai multe cărări duc spre luminiș. E frumos, pământul e uscat aici și pot să privesc luna și cerul înstelat, norii dispar și la fel și ploaia. Aș fi putut să jur că e o ploaie aproape torențială și că până să cobor aici mai auzeam încă stropii pe deasupra creștetelor copacilor bătându-se cu frunzele, dar probabil a încetat brusc, precum o ploaie de vară normală. Admir probabil cu gura deschisă imensitatea și frumusețea locului, aproape că dansez și mă vreau cât mai în centrul ei, de parcă mă strigă locul, de parcă aș aparține întregului tărâm nou creat.
Mă simt parte din pădure, parte din luminiș, parte din momentul acesta, ca și cum magia locului fermecat m-ar face să mă lipesc de el cu toată ființa, ca și cum m-aș preda. Mă abandonez și mă  încredințez ei, pădurii. Ridic chipul spre lună, deschid brațele și închid ochii. Vreau să simt prin toți porii fiorii dragostei ce simt că mi-o transmite. Zâmbesc. Cum să nu zâmbesc când mă simt atât de fericită?
În liniștea pădurii o voce mai mult șoptită, dar și oarecum ademenitoare, precum sunetul unei viori se profilează în spatele meu.
-Ai venit!
Mă întorc surprinsă. Nu zăresc pe nimeni și nu pot decât să cred că imaginația-mi joacă feste sau auzul, deși auzul nu mă înșeală niciodată. Totuși continui să caut cu privirea ceva sau poate pe cineva.
Brusc aud un fluierat și nu e unul scos de vreun instrument, e scos de gură, știu sigur asta pentru că eu obișnuiesc să-mi fluier cântecele preferate. O iau în spre fluierat pe una dintre cărările mai puțin bătătorite și ceva mai îngustă, cu iarbă destul de înaltă și udă și copăcei ce îngustează calea cu crengile lor mult prea lăsate. Pornesc aproape-n goană și aud tot mai tare fluieratul. Înlătur și ultima creangă și am ajuns. O văd. Stă chiar în fața mea îmbrățișând o piatră dreptunghiulară.
E tristă. E murdară, privește spre o movilă de pământ şi îmbrăţişează o bucată de piatră pătrățoasă . Mintea mea e ușor panicată și simt cum mă înfior la sentimentul ce mi-l transmite, dar picioarele mele se apropie tot mai mult de ea. Ea continuă să fluiere precum o chemare hipnotică ce mi se adresează. Încetează cântecul disperat de alinare parcă, doar când sunt destul de aproape de ea. Picioarele îi sunt acoperite de rochia ce cândva probabil a fost albă, iar acum e prea murdară și ruptă de călătoria ce probabil o făcuse printre spini asemeni mie.
Se ridică și mă fixează cu privirea, nu cred că a clipit tot acest timp, dar nici nu am cum să-mi dau seama având în vedere că e destul de întunecat și nu e la fel de luminat precum în luminiș. Aș vrea să spun ceva, dar pur și simplu sunt înmărmurită la văzul înfățișării sale. Îmi seamănă atât de mult. Cum e asta posibil? O privesc și parcă m-aș privi în oglindă, până și alunița de pe obrazul drept e acolo, are tot ce am eu, deși am impresia că ea are părul ceva mai lung ca al meu.
-Ai venit… știam că vei veni.
Mă privește parcă nostalgică, glasul ei mă ademenește, e ca o melodie în urechile mele și nu știu cum ar trebui să-i răspund.
-Ști… Știai?
Sunt cea mai bâlbâite dintre bâlbâite, minunat, fix asta-mi lipsea.
-Da, lumina mea, știam, te așteptam de ceva vreme de altfel.
-Nu înțeleg.
Ceea ce e adevărat, chiar nu înțeleg.
-M-ai văzut când am pornit după tine?
Ea zâmbește. De ce zâmbește?
-Nu, lumina mea, te aștept de mai mult de atât.
Începe să se plimbe, iar eu sunt parcă încremenită, corpul nu-mi mai răspunde comenzilor și nu mă pot mișca. Nu-i pot auzi pașii de parcă ar călca cu prea mare atenție să nu facă zgomot sau nu atinge pământul ceea ce mi s-ar părea imposibil, i-am văzut tălpile, e desculță și sigur nu levita. Simt o apăsare stranie în piept, îmi vine să plâng de parcă tristețea ei mă întristează și pe mine, de parcă am fi mai mult decât o înfățișare aproape identică mie.
-De ce nu mă pot mișca?
Sunt paralizată de frică, iar ea o știe, posibil să mă simtă, posibil să manipuleze în vreun fel totul în favoarea ei sau doar să intuiască. Oricare dintre ele ar fi ciudate, dar reale, al naibi de bine construite, doar așa aș putea explica cum fiind aici știe tot ce am în minte, pentru că sunt încremenită până-n măduva oaselor. Aș vrea să-i simt respirația pe ceafa deja transpirată sau măcar să mă atingă, poate mi-aș reveni, dar ea, ea continuă să se învârtă pe după mine. Privindu-mă în ochi, vocea blagină începe a-mi șopti:
-De ce îți este teamă copilă? Te speriu? Prezența mea îți provoacă vreo spaimă?
Nu știu un răspuns. Nu îmi e frică de ea, în sensul că mi-ar face ceva rău, privirea sa blândă mă face să cred că ea îmi vrea binele, iar fiorii ce mi transmite sunt un fel de emoții constructive, dar mă îngrozește necunoscutul pentru că nu știu cine este… sau ce.
-Nu-mi este frică de tine, zic înghițând în sec.
Zâmbește. Se apropie de piatra dreptunghiulară pe care se afla cu câteva momente mai devreme și se întoarce entuziasmată și râzând isteric.
-Aici sunt eu, copilă. Aici, aici, aici.
Arăta cu degetul de la mâna dreaptă spre acea piatră care în spatele ei adăpostea un scurt morman de iarbă cu flori și buruieni crescute. Încep să scutur din cap.
-Nu… nu înțeleg…
Se apucă de cap și începe să se scuture debalansându-se din lipsa de echilibru. Se apropie extrem de mult de mine astfel încât îi pot observa trăsăturile ușor îmbătrânite.
-Nu înțelegi, zici? Lumina mea, cum să nu înțelegi… noi ne-am mai văzut, ne cunoaștem!
-Poftim? E prima dată când…
Și atunci încep să-mi amintesc… ca și cum până atunci aș fi avut creierul spălat, iar acum printr-un filtru special secvențe de amintire îmi revin în minte și se izbesc de mintea mea vijelios. Era aniversarea de 4 ani, iar în dimineața aceea am văzut o femeie cu părul lung și negru, îmbrăcată în alb, alergând spre pădure. Mama a râs de mine când i-am spus ce am văzut și am continuat mâncând tort.
-Am venit să te vizitez la fiecare aniversare a ta, am așteptatat să împlinești vârsta asta și să vii singură, eu credeam că cea de anul trecut te va face să mă vezi, dar bănuiesc că nu.
-Deci nu te visasem?
Se oprește din plimbarea ei bezmatică și-și întoarce privirea sfidătoare spre mine.
-Poftim? M-ai văzut deci?
-Da, dar credeam că te visasem. Era chipul tău… dormeam și am auzit o voce… desigur, era vocea ta… când mi-am deschis ochii te-am văzut acolo, la geam, apoi nu mai erai…
Mă cuprinde iar tristețea, dar acum mă lovește din plin și devin oarecum nostalgică. De parcă cel mai crud adevăr m-ar fi izbit, de fapt asta s-a și întâmplat. Ea e coșmarul meu. O visam des și mă terifia imaginea ce și-o profila în mintea mea, credeam că sunt eu, dar de fapt ea era femeia neajutorată ce-mi inspira compasiune și teroare în fiecare coșmar. Dar acum că o am în fața mea nu mai sunt speriată, ba mai mult, parcă o simt parte din mine, deși sunt oarecum speriată de ea, e un amestec de mai multe sentimente, dar mă simt bine să fiu sinceră. Încerc să-mi scutur capul a nedumerire și realizez că întradevăr nu mă pot mișca. Nici mâinile, nici picioarele, nici măcar din sprâncene nu pot ridica. Mă panichez puțin și o fixez speriată cu privirea. Cred că duhnesc a teamă de la kilometri, poate și mama mă simte. Mama… trebuie să fie foarte îngrijorată, am fugit de acasă și probabil a descoperit deja, cât de inconștientă să fiu să o las să alerg după nebuna asta.
-Ce mi-ai făcut? De ce nu mă pot mișca? țip la ea încercând să mă desprind din paralizie cu ochii probabil plini de furie și aș putea jura că se și roșesc urmând să dea viață unor lacrimi.
Blândețea de pe fața sa se transformă. De parcă e un fluture cu metamorfozare inversă, devine larvă. Fața îi coboară spre piept și mă privește parcă furioasă că am țipat la ea, superioară mie. Începe să tremure. Asta o fi de rău?
-De ce? DE CE? strigă la mine. Tu nici nu ai idee prin câte am trecut să ajungem aici, nătângo!
Când rosti ultimul cuvânt se apropie mult de mine și mă lovi ușor peste cap. Ok, am spus că miros a teama? Corectez, a spaimă și pute a sconcs, poate mai rău. Adoptă acum o mină ceva mai calmă și-mi atinge obrazul drept. Îmi prinde obrajii cu mâna dreaptă și mă strânge destul de tare cât să-mi dau seama că nu sunt paralizată.
-Privește-mă in ochi, puștoaico!
Mă zmucește și sunt nevoită să-i urmăresc privirea. Are ochii plini de tristețe și ură. O semăna ea cu mine, dar ochii mei adăpostesc căldură și iubire pentru oricine e dispus să îi privească cu atenție, diferiți de ai săi. Îi intru în suflet, mereu am avut darul acesta și-mi trezește parcă o imagine, un fel de amintire ce nu-mi aparține, e a sa.
-Puștoaico, ce faci? Încetează!
Nu! Vreau să văd asta. E un om acolo, un om ce mă urmărește, ba nu, sunt mai mulți. De ce alerg? De ce mă urmăresc? Îi simt flămânzi, însetați parcă, iar asta mă sperie, sunt terifiată la gândul că îmi pot face vreun rău. Au să mă rănească, au să mă marcheze pe viață cu ceea ce au să-mi facă. Știu ce are să se întâmple, știu ce au în minte, știu și că după asta eu voi fi moartă, o moartă vie.
Nu, nu e vorba despre mine. Reușesc să mă trezesc din vis și să o privesc pe ea, coșmarul meu. Dar ce văzusem era despre ea, nu am putut continua să o văd maltratată, lovită, violată acolo, în pădure, între mușchi, pe noapte, îmbrăcată într-o tristă rochie de mireasă, în rochia ce o poartă și acum. O privesc acum pe ea, omul din fața mea și pot zări o lacrimă. Mă înduioșează, sunt destul de sigură că ochii ei sticloși continuă să amintească acel moment terifiant, iar eu încerc să mă agăț de realitate în schimb. Vreau acasă, vreau la mama, vreau să-mi cer iertare ei pentru că am strigtat la ea, vreau să nu fi venit aici, să nu fi fost niciodată ademenită de farmecul pădurii mitice de lângă casa mea, vreau să mă descătușez de tot acest blestem. Sunt împietrită de frică, e singura explicație plauzibilă. Vreau să cânt, deci încep să îngân un cântec fără noimă.
-Na, nana, na, na, nana…
Sosia mea se trezește și mă privește surprinsă și mânioasă.
-Ce faci? îngână dându-se un pas în spate și astupându-și urechile cu palmele. Taa… taci puștoaico! Ai să trezești demonii!
Nu, nu am de gând să tac sau să o ascult măcar, continui să îngân un cântec ce-mi vine în minte de nicăieri și care sună destul de bine aș zice. Privesc în gol spre movila de pământ și parcă privirea îmi joacă feste, dar pot să văd cum un abur de ceață de aproximativ doi metri începe să capete o formă omenească, femeiască chiar. O femeie aproape identică celei din fața mea care parcă se chinuie să nu-mi asculte îngânatul aiurit, se materializează în spatele pietrei și începe să se scuture ușor. Ne privește, iar eu probabil am ochii căscați de spaimă, și se îndreaptă spre noi călcând apăsat pe pământul sever.
-Demonii zici? Liniște! strigă nou venita.
Ea e ceva mai bătrână, se poate citi pe ridurile semnate de vreme. E supărată, dar nu pare la fel de smintită ca mireasa. Dacă stau să mă gândesc mai bine, amândouă par a purta rochii de mirese și știu că citisem cândva că femeile necăsătorite când mor sunt îngropate în rochie de mireasă, probabil se aplică și aici. Tânăra o privește pe cea mai învârstă și deși doar din profil, pot observa deconcentratea și surprinderea de pe chipul său. O confruntare de priviri se dezlănțuie între cele două urmând ca sosia mea să sară pe fantomă și să o îmbrățișeze. Sunt pe de-a dreptul surprinsă să aflu că o poate atinge și că e într-adevăr reală.
-Mamă… zise ea cu glas tremurând.
Cele două se despărțiră, iar mama își plesnește fiica. Sunt șocată, dar ea continuă să-și păstreze chipul de piatră, rece și dură. Mă privește. Împietresc. Nu sunt sigură că se poate mai tare de atât, doar sunt paralizată deja. Se apropie de mine. Îmi ia chipul între palme și mi-l întoarce într-o parte și-n alta.
-Ana? Ce i-ai făcut fetei?
Ana? Așa o cheamă? Și cum adică ce mi-a făcut? Unde ai fost când a început să facă pe nebuna, cucoană? Mireasa, sosia, Ana sau cum i-a zice își întoarce chipul șters de palma mamei spre mine și pufnește superior.
-Eh, ce să-i fac? Era cam pornită și speriată. Doar nu voiai să o las să leșine sau ceva.
-De ce să leșine, dragă? Suntem la fel de oameni ca ea, doar mă vede și mă simte, nu? întrebă privindu-mă adânc în ochi. Ai niște daruri frumoase. I-ai povestit despre noi?
-Nu mamă, a început să cânte și nu am reușit să…
-Desigur că nu ai reușit să faci nimic, neputincioaso! se răsti mama apostrofându-și fiica pentru ceva parcă grav comis. De cât timp aștept să mă scoată cineva de sub tot acel morman de pământ umed și rece? Mi-ai cântat și fluierat de 18 ani încoace și niciodată nu am reușit să revin la forma mea umană. Dar tu, draga mea…
-Aceași poveste…
Se îndreaptă spre mine și mă atinge iar pe față. Simt un ușor tremur în corp, iar degetele încep a mi se mișca de parcă aș fi fost posedată de vreun blestem al paraliziei, de vreo amorțeală administrată cu timp în urmă al cărui sedant doar acum și-a făcut efectul, iar acum încep să mă trezesc din împietrire. Încet, dar sigur. Privirea-mi căzută spre mâini și picioare îmi e ridicată de mâna ei ce-mi îndreaptă bărbia pentru a o privi într-o mișcare ușoară și blândă.
-Tu draga mea, tu ești parte din noi.
Ea mă privește cu drag, mie îmi vine să-i dau un pumn. Mi se pare corect, nu? Toate lucrurile ce se petrec mă duc cu gândul la un coșmar idiot din care urmează să mă trezesc curând.
-Ba nu, nu sunt, îi spun eu dând din cap a negare.
Capul îi svâcnește când mă trezesc cu o privire înflăcărată ațintită asupra mea.
-Ai pus-o! exclamă Ana așezându-se cu fundul pe piatra mormântului, adoptând o postură de pițipoancă insuportabilă precum cele ce se iau de iubitul meu la sfârșitul concertelor.
-Îndrăznești să mă contrazici?
În mintea mea sună a întrebare capcană, dar cred că oricum nu am oportunitatea de a răspunde în vreun anume fel. Mâna dreaptă îmi prinse bărbia cu putere și câteva secunde mai târziu sunt proptită de trunchiul copacului ce se afla la vreo doi metri în spatele meu. Spatele îmi este străpuns de spasme și respirația îmi e tot mai scăzută și scadată. Îmi încolăcesc mâinile în jurul brațului său rece și încep să o lovesc și zgâriu spre a-mi da drumul.
-S-a întâmplat ceva, draga mea? Eu zic să iei o pauză de la aroganța ta mizerabilă și să iei aminte de la cei mari.
Sub forța unei strângeri nefirești mă simt aproape prăbușită și lipsită de vlagă. Simt cum își decleștează degetele și mă lasă să cad în genunchi pe mușcii din jurul copacului. Încep să tușesc în dorința de a inhala cât mai mult aer înainte să-mi facă ceva și mă sperie forța pe care o are asupra mea. Îmi adun puterile, trebuie să aflu cine naiba sunt cele două și ce însemnătate am eu pentru ele.
-Cum adică fac parte din voi? Nu am puteri… șoptesc tușind.
Mama e întoarsă cu spatele spre mine și cu fața spre fiica sa. Ana mă privește resemnată și după un oarecare schimb de priviri cu mama sa, se coboară de pe piatră și se apropie de mine agale în timp ce-și privește unghiile.
-Hai să-ți explic, prințesă, poate înțelegi mai bine. Mama a fost dată afară din casa ei cu ani în urmă pentru că a vrut să fie independentă și să nu trăiască maltratată de o familie ce o folosea în uz casnic.
-Dar s-a întâmplat ca înainte de asta să mă fi îndrăgostit. M-am dăruit lui din iubire…
Bătrâna fantomă își continuă poziția, dar își întoarce privirea pentru puțin spre fiica sa ce se află aproape de ea și reușesc să-i văd chipul din profil. E serioasă și tristă.
-L-am iubit mai mult decât ar fi meritat, dar am rămas însărcinată.
-Când a aflat de toate acestea, că a fost alungată de familia ei bogată și că e și însărcinată, nemernicul a ales să-mi disprețuiască mama și să o lase de izbândă.
Mă așez în fund și-mi ghemuiesc picioarele la piept. Mă înfioară toate aceste lucruri.
-Am născut două gemene chiar aici, în pădurea aceasta după ce am fost gonită de toate ființele drage mie. Ana aici a apărut.
Îi atinge chipul și o mângâie ușor nostalgică.
-Câțiva ani mai târziu am crescut și eu și am pățit ceva… păi ai văzut deja. Îmi pare rău mamă, eu nu mai pot.
Ana se întoarce și se îndreaptă spre piatra de mormânt.
-Ana a fost violată și a rămas însărcinată. Ea  a dat la rândul său naștere unei fete tot aici, în pădurea asta.
Sunt de-a dreptul înmărmurită. Nu mai înțeleg nimic. Cine sunt ele, ce vor, ce au cu mine, ce caut aici…
-Iar eu…? întreb eu.
Cele două schimbă câteva priviri.
-Tu ești acel copil. Ești fiica Anei.
-Ba nu sunt! răspund tare și respicat.
-Desigur, pufnește așa zisa bunică disprețuitor. Ai putea să nu mai tot comentezi fără rost și să nu mă mai enervezi, copil neobrăzat ce ești?! se răsti ea ridicând mâna spre mine a amenințare.
-Nu înțeleg nimic, spun tușiund și ridicându-mă încet. Cum să fiu fiica Anei?
-Cu 18 ani în urmă, Ana a dat naștere unei făpturi, produsul unui viol, după care a murit.
Aici vine partea în care mă uit ca la două fantome  și încep să râd forțat. Ele sunt serioase, iar Ana își dă ochii întunecați peste cap. Ok, ele sunt serioase.
-Sunteți nebune. Dacă ați fi moarte nu ați fi aici.
Își aruncă priviri cu subînțeles și se întorc la unison. Bine, acum mă sperie puțin. Ana se ridică și se îndreaptă spre mine. Mă panichez și nu știu cum să mă îndepărtez, dar copacul mă blochează cu trunchiul său bine crescut.
-Atinge-mă!
O ating neîncrezătoare. O simt. De altfel nu simt nimic diferit față de până acum.
-Atinge-mă iar.
Întind palma spre umărul său iar, mai cu încredere de această dată. Mâna mi se scufundă într-un aer cald și ușor gros, greu de pătruns, care devine repede ușor la atingere. Mă speriu și-mi retrag degetele din ea. Mâna mea tocmai intrase în Ana, cât de la propriu se poate. Îmi frec palmele și mi le strâng la piept mutându-mi privirea de la ele la Ana și de la Ana la ele, repetând procesul.
Mama mamei se plimbă de colo-colo dramatic.
-Bun, acum hai să-ți explic. Eu am murit când am născut-o pe Ana. Ea a murit când te-a născut pe tine, blablabla, în concluzie, urmează să mori și tu.
Casc ochii cât două cepe și fără să vreau scap o lacrimă. Pun pariu că ochii îmi sunt roșii.
-Ce-i dragă? Nu e destul de logic? Și noi am avut 18 ani, am fost violate și tot tacâmul. Îți amintești de ce te-ai certat cu Maria!?
Sunt oarecum încurcată. Simt că mă manipulează, dar au și drepatate, deși eu nu cred în nebuniile de genul ăsta.
-Da… S-a supărat că mă sărutam cu Josif…
-Nununu, știm amândouă că tu și Josif nu vă sărutați doar, era peste tine pe canapea.
-Bine, da, era. Dar i-am spus clar că nu vreau să facem nimic…
Îmi înghit vorbele. Josif voia să facem dragoste, dar eu nu voiam, desigur, ne-am certat și am ajuns pe canapea. M-am lăsat pradă sărutului când începu să mă dezbrace încet. Nu voiam, l-am împins de câteva ori, dar eu sunt îndrăgostită de el și sunt conștientă că suferă pentru că nu-i dau ceea ce dorește. Dar da, voia să abuzeze de mine…
-Prea bine tăcuto, dacă nu era Ana care să îi apară inaptei de Maria în față, probabil acum ne pregăteam să te primim cu noi. Vrem să rupem blestemul.
Mă așez lângă copac, sprijinită cu spatele și cobor ușor până ajung cu fundul pe pământ unde încep să plâng. Sunt copleșită de tot ce se întâmplă și nu știu cum să tratez lucrurile.
-Nu… nu vreau să mor… așa.
   Printre suspine și sughițuri reușesc să îngân asta. Picioarele îmi tremură și nu pot decât să-mi doresc ca totul să ia sfârșit. Îmi ridic capul de pe genunchi simțindu-le aproape.
-I-am omorât pe violatori, îmi mărturisește bătrâna. Întâi pe tatăl Anei care s-a spânzurat singurel numărându-și păcatele, apoi i-au urmat cei trei.
   Încep să văd doar o față lipsită de expresie, genul acela de chip dominat de întunecime ce apare fest în filmele de groază și te face să nu dormi câteva nopți. Ochii îi devin tot mai negri și amintiri răstălmăcite ale copilăriei mele încep să mi se rostogolească-n minte vijelios. Mă cuprinde și mai tare teama. Cred totuși că faptul că repet atât de des în mintea-mi speriată faptul că sunt cuprinsă de fiorii fricii mă face să mă tem și mai tare.
-Știi ce mă gândeam? mă întreabă ridicându-se vioaie și țopăind pâna la fiica sa ce o urmărește acum cu privirea prinzându-și buza cu degetele mâinii drepte. Mă gândeam să te omorâm pentru a rupe blestemul și să nu mai condamnăm și alte suflete la zvârcolire în iad, adică suntem destule noi două.
Mărturisirea sa mă șochează și e pentru prima data când îmi trece prin minte să mă ridic și să o iau la goană. Asta fac, mă ridic de lângă copac și încep să alerg. Reușesc să aud un murmur din partea Anei care îngâna un ”Nu te cred!”. Picioarele mi-o iau înainte pe cărarea bine cunoscută deja și ajung în luminiș unde mi se deschid prea multe cărări. Sunt amețită și simt cum imaginile se învârtesc prea des și vijelios pe ochii mei. Un râset. Nu! M-au ajuns din urmă.
Stelele mă privesc măgulitoare și neputincioase în chinul meu spre supraviețuire. Mă năpădesc amintiri dureroase cu mama, cu copilăria mea plină de momente în care copiii de pe stradă râdeau de mine și mă închideam în casă, într-un mod derulat cu rapiditate și se izbesc de mintea mea cu cruzime dându-mi dureri. Îmi strâng ochii până îi simt umezindu-se după care îi deschid doar pentru a alunga lacrimile ce-și făcură loc. Clipesc des. În fața ochilor mei apar ele. Încerc să fac câțiva pași în spate, dar mă împiedic și cad pe spate. Vreau să le privesc, ceva parcă mă și forțează să le susțin imaginea proaspăt profilată. Se apropie tot mai tare de mine, iar capul mă doare și mai rău. Îmi prind tâmplele cu palmele când începe să zvâcnească dureros de parcă m-ar fi lovit un baros. Buza de jos îmi tremură și izbucnesc în hohot de plâns și suspine. Ana mă privește ușor înduioșată, pot vedea o oarecare compătimire în ochii ei ce mi se adresează și începe să fluiere.
-Iubita mea, spune bătrâna aplecându-se spre mine și prinzându-mi bărbia, trebuie să rupem blestemul cumva. Tu ești soluția.
Se ridică veselă și se rotește agitată spre a se așeza în fața mea jos. Picioarele mi se împing în pămân spre a mă îndepărta, dar mă prinde de picior.
-Nu fugi, iubito, nu poți fugi de destinul tău.
Ochii i se înnegresc, iar pe chip îi răsare un zâmbet pervers, malefic parcă. Reușesc să mă desprind din încleștarea mâinii sale și să o iau la goană iar spre un copac. Mă ascund în spatele său, știu că nu am scăpat, dar răcoarea și umezeala trunciului îmi calmează spinarea neliniștită.
-Știu că ești acolo. Nu-mi place jocul ăsta.
Vocea se apropie tot mai tare de mine, iar fluieratul încetează și începe iar. Simt o oarecare putere atunci când sunetul se izbește de timpanul meu. La picioarele mele, învăluite cu frunze ude și veștejite, câteva crenguțe își găsesc sălașul. Lipită cu spatele de trunchiul copacului bătrân, cobor ușor până ajung cu mâna dreaptă pe frunzele reci unde încep să caut tremurândă ceva gros și mare, dar nu găsesc decât o piatră destul de ascuțită în care mă zgâriu și crenguțe rupte și ude. Apuc piatra în mână și mă ridic. Știu că nu are să ajute la mult, dar vreau să sper că are să-mi servească ca armură, deși nu are sens să mă opun, am să mor, știu asta. Clipesc lung și încerc să mă trezesc în patul meu, cu mama care mă sărută pe frunte de noapte bună. Prelungesc fiecare urmă de întuneric din clipiri ca și cum m-aș odihni în ele și m-aș încărca de putere din fluieratul Anei. Iau o înghițitură de aer și o înghit în sec după care îmi deschid ploapele cu putere.
Prezența ei lângă copac mă face să-mi ridic capul din piept în semn de putere și răzbire, după care eu însămi ies din spatele copacului și-mi privesc așa zisa bunică în ochi. Zâmbetul triumfător îi piere și mă împinge. Alunec și mă răstorn, iar când deschid ochii o văd deasupra mea aruncându-se spre a mă prinde de gât, dar mă trag rostogolindu-mă. Stând în patru labe și cu părul pe față, îmi folosesc piatra din mână și o izbesc de moalele capului său. Încă o dată. Încă o dată. Până ce o văd cum epuizată își odihnește corpul pe iarbă. Mâna dreaptă și-o duce la cap și-și întoarce privirea spre mine înainte de a ateriza pe burtă. O privesc trumfătoare, iar ea o știe. Fața îi este din  ce în ce mai palidă și tot ce reușește să rostească este:
-Mulțumesc!
Rămân nedumerită și privesc spre Ana care continuă să fluiere ținându-și ochii închiși și plângând. Privesc iar spre moartă și parcă începe să dispară. E tot mai transparentă până în locul ei nu mai este decât un morman de țărână.
-Erai tu sau ea. Fluieratul meu oseca de puteri doar…
Ana încetă fluieratul și privește spre pământul uscat rămas în urma mamei sale și se apropie încet de mine.
-Să știi că nu ești prima care ajunge aici. Nu am știut niciodată ce s-a întâmplat cu fiica mea, așa că le-am ademenit pe toate tinerele de vârsta ta aici, îmi spune așezându-și mâna pe umărul meu. Au murit o grămadă de fete. Lucifer zicea că vom știi că ești tu doar atunci când vei reuși să ne pui capăt uneia dintre noi. Bătrâna mea mamă s-a umplut de ură atunci și a promis că te va ucide.
Sunt șocată. Auzisem despre mai multe morți din localitățile vecine din anul acesta, iar mama zicea că e un an blestemat.
-După ce a ucis prima creatură ce o credeam din sângele nostru, a devenit deja un joc mult prea plăcut pentru ea, poate chiar o obsesie.
-Iar tu? o întreb eu.
-Eu nu sunt decât un complice nefericit care a sfârșit în iad alături de ea pentru că am tăinuit prea multe și nu am reușit să mărturisesc înainte ca polițistul să mă împuște.
Mă întorc spre ea. Sunt și mai șocată.
-Împușcată? Credeam că ai murit când ai născut…
-Hah, pe aproape, copilă. Am murit la scurt timp după ce te-am născut, la câteva minute chiar. Eram crezută o creatură a pădurii, aveam până și nume. Îmi amintesc că-mi ziceau ”Vârța”, zice râzând ușor. Și mai strigau ca nebunii cei de la magazine ”Vine Vârța, vine Vârța!”; era o nebunie. Desigur, erau și unii mai curajoși care se avântau și mă goneau.
Ne uităm amândouă spre pământ și zâmbim ușor. Liniștea pune stăpânire pe atmosferă, iar mintea mea concepe o întrebare care are să rupă tăcerea.
-De unde știi că eu sunt fiica ta?
Tăcere. Mă prinde de mână. Iar mă înfior. Simt pace.
-Ce simți?
Îmi întorc capul spre ea.
-Pace. Tu ce simți?
Sosia mea își întoarce chipul spre mine și mă privește blând.
-Simt asta. Na, nana, na, na, nana…
Inima începe să-mi bubuie și privesc spre mormanul de pământ probabil speriată și-mi strâng geamăna de mână. Aștept probabil ca mama Anei să se ridice iar de undeva și să se răzbune pentru fapta comisă.
-Nu-ți face griji, nu are 9 vieți, doar nu e pisică, spune Ana râzând. S-a terminat!


-Cum e gata? Nu are cum să fie gata!
-Eh, îți spun eu că asta e tot, doar am fost acolo. Așa că la somn dovlecel.
-Nuuu, bunicooooo…! strigă Ema dezamăgită dând cu pumnii în pat.
-Hei, hei, hei. Nu te răzbuna pe pat, scumpo, spuse Iris luându-și nepoata în brațe. E târziu, iar domnișoarele de 7 anișori trebuie să doarmă la ora asta.
-Bine, dar întâi să mă spăl pe dințișori.
Ema se ridică vioaie din pat și aleargă spre baie.
-Și bunico, ce ai făcut după aia?
Iris se areazmă în tocul ușii de la baie și-și privește micuța nepoată cum începe să-și spele dinți de pe scăunelul său colorat din plastic. Ușa de la intrare se aude închizându-se.
-După ce am discutat cu Ana, m-a condus pâna le ieșirea din pădure, unde am îmbrățișat-o, iar mai apoi…
-Iar mai apoi a întâlnit-o pe străbunica Maria care o căuta ca nebuna de câteva ore deja.
-Bună Eduard.
Eduard, nepotul mai mare al lui Iris tocmai se întorse din oraș și cunoaște poveștile bunicii mai bine ca oricine. Era destul de curios și el când era mic.
-Pitico, nu crezi că e cam târziu? întreabă el arătând cu degetul spre ceasul de la mână. Mama știe că nu dormi?
Ema îl privește mânioasă și scuipă pasta de dinți în chiuvetă cu putere.
-Încă nu s-a întors de la întâlnirea cu Petre.
Își luă scăunelul și și-l împinse la loc după ce se spăla pe mâini.
-Edi, mami știe că fumezi? întrebă și Ema sfidătoare punându-și mâinile încrucișate la piept și ridicând din sprâncene.
-Hah, auzi, bestie ce ești, ai face bine să…
-GATA! strigă iris la cei doi nepoți ai săi. E târziu, hai la somn dovlecel.
Bunica își ia nepoțica de mânuță și se îndreptă spre camera sa plină ochi de jucării.
-Noi doi discutăm mai târziu, tinere! spuse arătându-i semnul universal ”sunt cu ochii pe tine” și începură amândoi să râdă.
O potrivește pe Ema în pat, aprinde veioza de la colțul patului și o sărută pe frunte. Înainte să se ridice, nepoata o apucă de mână.
-Buni? Dacă se întorc fantomele?
Iris zâmbește după care se ridică de pe pat. Își așează mâinile în șolduri și o întreabă:
-Păi nu suntem eu și bunicul Josif supereroii universului și salvatorii situațiilor lipicioase? Dacă au să se întoarcă, am să le arat eu ce mișcări noi am învățat la tango, zise ridicând piciorul puțin și fluturând din mâini făcându-și nepoata să chicotească.
-Buuuniiii, ești amuzantă.
-Somn ușor, dovlecel!


Review-ul vieții de om

Noaptea târziu, când nu ești lângă mine, liniștea mă înspăimântă. Îmi e frică să adorm știind că am să mă trezesc singură. Singură iar.


Totul a început în urmă cu o eternitate, eram o altă ființă pe atunci, poate nici ființă, am impresia că întâi de toate am fost un corp ceresc. Sper să fi fost o stea, am propria mea lumină, asta simt, nu aș vrea să aflu că am fost luminată de altceva cum nici acum nu-mi place să fiu eclipsată, să fiu cuprinsă de lumina altuia ca și cum o lanternă mi-ar lumina spatele și ar părea că eman energie, refuz asta. Dar să revenim, totul a început cu mult timp în urmă, pe vremea pe când credeam că tot ce există e doar praf de speranțe și sentimente nedefinite. Am început să aud nume, cum că ar exista tristețe și fericire de la care derivă prea multe emoții pe care nu le înțeleg nici chiar azi când știu cine sunt și care-mi este menirea.

Tu ai apărut mai târziu, pe când îmi rânduisem demersurile vieții, pe când îmi planificasem toată călătoria mea ca om, pe când graficile și listele îmi erau pregătite, lipite de frigider. Ai intrat într-o zi cu bocancii murdari în bucătăria mea, locul cel mai curat din casă și de care am cea mai mare grijă, și mi-ai smuls hârțoagele ce atârnau într-o ordine proprie mie pe frigiderul imens, iar apoi le-ai rupt. Mi-ai făcut planurile fărâme, iar eu m-am pierdut. M-am pierdut din vina ta. Viitorul meu era acolo, iar acum nu-mi rămâi decât tu, un tip cu bocancii murdari care a îndrăznit să-mi murdărească bucătăria și să-mi distrugă graficele. Ce ar trebui eu să fac cu tine?

Dar ai devenit mai mult decât o piesă de mobilier, ai devenit om. Nu te voiam astfel, un specimen desculț, gata să se dezbrace oricând, voiam mai mult din partea celui care doarme pe partea dreaptă a patului meu, din partea celui ce-mi face masaj la tălpi după o zi grea de muncă, a celui care-mi ascultă poveștile nemuritoare despre cât de mult urăsc că sunt om și cum mă simt complexată de specia asta insurmontabilă. Dar îmi place. Când eram stea, orhidee sau orice am fost înainte, nu simțeam astfel de gângănii furnicăcioase care-mi mângâie stomacul și mă seacă de poftă de mâncare. Pe atunci nu aveam nevoie de cineva care să-și încolăcească degetele printre ale mele pentru a mă simți mai puternică și mai încrezătoare, pe atunci eu eram definiția absolutului. În acel timp nu eram nestăpânită și cuprinsă de fantezii pe care să le transpun în realitate, nu aveam nevoi trupești și nici pofte carnale, de altfel când auzisem pentru întâia oară despre așa ceva probabil am crezut că e vreo glumă sau ceva condamnabil. Dar de când am această nouă viață, diferită de anterioarele mele existențe, am învățat cât de complex este omul.

Omul se crede cea mai superioară specie și cea mai complicată. Dar nu, eu nu sunt complicată, îmi complic viața uneori singură printr-o serie de inutilități ce încerc să le acced, dar nu sunt decât un alt specimen simplu care speră la vreun absolut spre care visează, tânjește, dar nu realizează prea multe în privință. Știu asta, pentru că în scurta mea existență sub acest trup mi-am dat seama că sufletul îmi e condus de un creier ce vine la pachet. Întreaga-mi speță contribuie la distorsonarea acestui univers pământesc creeat cu prea mult timp în urmă, cu prea multe veacuri în spate, mult înainte ca să apar în această formă umană. Dar nu mă pot plânge, am învățat ce înseamnă să evoluezi, sunt în prag de evoluție oricum și mă sunt recunoscătoare Creatorului pentru această viață, datorită Lui te-am cunoscut pe tine, acel tu care dă palpitații trupului meu de om.

Până și sufletul meu care nu are nume sau formă simte o oarecare pasiune, admirație, compasiune sau iubire față de acest specimen ce-mi vorbește într-o limbă identică cu a mea, dar străină mie, de parcă vorbele tale sunt din altă dimensiune, iar eu credeam până la un punct că am fost în toate dimensiunile. Îmi vorbești pe-nțeles, dar eu nu te pot pricepe. Simți iubirea ca pe o flacără ce te domină, ce te înfierbântă, văd asta în ochii tăi, o simt pe pielea ta atunci când, trupuri goale, ne îmbrățișăm noaptea într-un joc palpitant, dar inocent de copii blagini și curioși. Dar am făcut ceva, nu știu, nu-mi pot da seama acum, dar de făcut sigur am făcut ceva.

Mi-ai spus în urmă cu câteva zile, pentru a nu știu câta oară, că mă iubești. Am încercat să-ți explic că și eu simt o fărâmă de iubire pentru om, dar nu e pasională, mai degrabă e echilibrată, e încărcată cu pace și liniște, acel fel de iubire care mă face să te port în gând pe tine și numai pe tine, să zâmbesc atunci când mă suni la muncă. Dar tu ai interpretat greșit, ai crezut că-mi stârnești o iubire fraternă. Eu nu am frați, nu am pe nimeni, ști că sunt fără de familie, am fost un simplu embrion plasat în uterul unei femei amărâte care a murit de îndată ce mi-a dat naștere, dar uită-mă aici, la 27 de ani de la acel eveniment, la fel de puternică, la fel de minunată, la fel de fragilă. Dar nu ai înțeles nimic, ai ales să pleci.

Te mai întorci uneori serile să mă iubești așa cum tu, pământeanul, crezi că se iubește. Intri cu bocancii la fel de murdari, te dezbraci la fel ca la început, dar pleci de îndată ce simți că ți-ai consumat dragostea de-o seară. Simt că mă folosești, asta-mi spune creierul controlat de existență, dar spiritul meu e legat într-o oarecare măsură de al tău. Mă întreb oare dacă m-am îndrăgostit de tine și în viețile anterioare? Dacă tot tu mi-ai dat palpitații, tu ai fost cel care-mi însenina zilele și mă iubea pătimaș? Sau tu erai doar cel ce mă folosea pentru aspectul ce-l purtam, sinonim cu frumos?


”James Blunt- You’re beautiful” răsună din cameră. Părăsesc biroul după ce am salvat ce am lucrat, și pătrund în dormitor. Roșu. E un cearceaf roșu pe jos, nu a distrus petalele de trandafiri, după cum l-am și rugat atunci când a distrus natura lor întâia oară pentru a părea el siropos.

-Vrei să dansăm?

E cel mai patetic romantic pe care l-a văzut planeta. Ce noroc are că m-am îndrăgostit de el deja și nu mai prea are cum să scape de mine. Închid ușa și mă lipesc de el. Se aproapie de urechea mea și mă pregătesc de a fi mușcată de ureche.

-Am o surpriză pentru tine. Închide ochii!

Mă conformez și închid ochii. Îl simt când se desprinde din dans și-mi așează-n mâini o carte. Deschid ochii nerăbdătoare. O privesc, o ating, parcă constelațiile de pe copertă îmi vorbesc mie și numai mie după limba pe care le-am dictat-o atunci când am pictat acest tablou semnificativ.

-Știu că ai început să scrii pentru partea a doua, dar m-am gândit că e timpul ca oamenii să afle ce faci, așa că… Surpriză!

Încă sunt înmărmurită. Cartea mea. Finalizată de cam o lună, acum are o copertă cartonată, o editură, un nume, un autor și e a mea. Cât de bine poate să sune ”Review-ul vieții de om”, titlu inspirit din ideile lui, omul care mă inspiră zilnic să scriu, să fiu, să citesc, să iubesc.

-Te iubesc, îi șoptesc în lacrimi unindu-mi buzele cu ale sale.