NU REGRET NIMIC–Partea a şaisprezecea

… Şi despre comunism trebuie să vorbim câte ceva, chiar dacă a fost cea mai neagă pată din epoca modernă pentru unele state şi mă voi referi strict la România. Ceea ce vă voi spune, este doar ce am văzut în cei 38 de ani trăiţi sub secere şi ciocan şi este crezul meu, fără să fi făcut vreodată o pregătire de specialitate majoră, în afară de Filosofie (tot comunistă) şi Socialism Ştiinţific, cursuri de câte un semestru. După cum am mai spus, m-am născut şi am trăit până la 18 ani în Homorod, o comună între ape şi dealuri, nici mare nici mică, nici săracă nici bogată, nici frumoasă nici nefrumoasă, dar cu oameni harnici, mucaliţi, puşi pe şotii şi tare pricepuţi în a pune porecle. Unele porecle au dus într-aşa hal la personalizarea purtătorilor lor încât, dacă cineva te întreba de numele lor adevărat, trebuia să stai să te gândeşti cine ar putea fi, ori dacă îţi spunea porecla, îl identificai într-o secundă. Ca exemple: Cârtaboş, Floarea Soarelui, Alumutu, Părroşu , Cenuşă, Gură Strâmbă, Lunganu, Urechi pe nicovală  etc, dar nimeni nu se supăra, deoarece fiecare îşi simţea identitatea mai mult în poreclă decât în adevăratul nume. Unii dintre ei, sau urmaşii lor, trăiesc şi acum, şi îi salut cu mare drag. În cei 45 de ani de comunism, deşi la fel de distrugător de oameni şi conştiinţe, a fost fracţionat în perioade cu nuanţe diferite, funcţie de influenţa Moscovei sau opiniei liderilor comunişti din ţară.

În anul 1948 când s-au pus bezele primelor Gospodării Agricole Colective, tatei, care era pădurar, i s-a propus să se lase de meserie şi să se angajeze magaziner la GAC. Finnd tentat de promisiunile de bunăstare făcute de propagandiştii de la Raionul de Partid (Rupea), până în anul 1957 când a revenit la pădure, număra sacii cu grâu care intrau în magazia GAC, făcea nişte centralizatoare pe care le preda  contabilei de la “sediu” care contabilă le punea la latrina colectivă spre a nu se mai folosi cocenii de porumb. Comunismul, în zona mea, după cum am mai spus, a fost perceput în moduri diferite de diferitele pături sociale, mă refer la ţărani. Puţini erau mai înstăriţi şi dintre aceştia foarte puţini întruneau condiţii de chiaburism, neexistând nici latifundiari, nici influenţe anticomuniste, cum a fost cazul unor bănăţeni mângâiaţi pe creier de vântul spre apus al lui Tito. Ca atare, nu au fost deportări în pitorescul Bărăgan. O bună parte din locuitorii comunei era formată din ţărani cu o văcuţă, două, un purcel, câteva găini şi un căţel veşnic flămând. Ăştia nu prea s-au opus colectivizării şi mai ales că erau forţaţi să dea cote la stat din puţinul lor. A treia categorie a fost a celor foarte săraci sau veniţi de pe front, care au umflat rândurile PMR-ului. Cei puturoşi, dar buni de clanţă, au fost făcuţi şefi de echipă, brigadieri sau chiar secretari de partid. Propaganda comunistă a fost cea mai înverşunată şi mai perfidă metodă de a atrage ţăranul în sărăcia colectivă, mult mai cruntă decât cea particulară. Din păcate, şi acum, după şaptezeci de ani de atunci, pe micile ecrane vedem filme greţoase cu astfel de propagadă, realizate în a doua fază de colectivizare, 1958-1962, în care protagonişti erau actori de mâna întâi, care au făcut-o pentru bani şi nu le dau numele de ruşine pentru ruşinea lor. Totuşi, să nu creez semen de întrebare, unul din episoadele unui astfel de serial se numeşte “Toamna bobocilor”. Se pare că prima tentativă de colectivizare în masă a stagnat, urmând o perioadă de “întovărăşiri”. În acest timp, deci până în anul 1962, liderul Ghe. Gheorgiu Dej, secondat de Chivu Stpoica şi un consiliu de miniştri printer care şi Ceauşescu, jucau kazacioc în ritmurile impuse de Ivan. În toate sălile de clasă erau pe pereţi pozele a 12 tovarăşi, printer care şi Ceauşescu, dar atunci era un pseudonecunoscut. Eram în şcoala elementară şi în fiacre dimineaţă la ora şapte când începeam orele, ne ridicam în picioare şi cântam imnul : “Te slăvim Românie pământ părintesc, Mândre plaiuri sub cerul tău paşnic rodesc…” iar la ora unu când terminam orele, în aceeaşi poziţie de drepţi, cântam: “Lumină-i steagul nostru-n zare…” La orele de muzică şlagărul era. “Privesc din Doftana prin gratii de fier, Departe in zare un petic de cer/E cerul sub care inchisa si ea/Se mistuie-n chinuri tovarasa mea”. Sincer, eram emoţionat de mesajul transmis atât de text cât şi de melodia blândă pe ritm de vals lent. De unde aveam eu să şă ştiu pe atunci la o vârstă fragedă, ce orori vor face tovarăşii şi tovarăşele lor. Dar să revin puţin la colectivizare. Un scop major al acestui fenomen nu a fost atât ruperea ţăranului de parcela lui cât necesitatea stringentă de a plăti sovieticilor mii de vagoane de grâne, ca despăgubiri de război. Când Ivan a pus talpa cizmei pe grumazul lui Dej, acesta a fost silit să colectivizeze tot ce însemna pământ arabil, rămânând doar câteva zone sterpe în proprietatea celor de acolo.