NATURĂ MOARTĂ CU SEVRAJ

    Vântul cald al nopţii mişca uşor hârtiile, ambalajele, gunoaiele care alcătuiau decorul obişnuit al stăzii pustii. Cartierul sordid, sărac şi strident fremata de-o viaţă secretă şi stridentă. Undeva, departe, se auzeau zgomotele nesluşite ale teraselor ieftine, un amalgam de muzică, strigăte răguşite şi râsete isterice. Era abia miezul nopţii...
    Femeia stătea sprijinită de zid, în lumina difuză a stâlpilor de iluminat public. Era înaltă, deosebit de frumoasă şi cu un ten extrem de închis. Părul negru, creţ şi bogat, îi cădea pe umeri într-o coamă bogată. Avea o figură prelungă. O gură mare, cu buze cărnoase şi un obraz bine marcat de pomeţii puternici. Era fardată strident, iar hainele îi trădau profesia; pantofi roşii de lac, cu toc înalt, ciorapi negri de plasă, o fusta extrem de scurtă, din crep roz, şi o bluză albă exagerat de decoltată. Avea un bust generos. Sânii opulenţi ieşeau în evidenţă din decolteul bluzei, ca într-o vitrina. Fondul de ten si pudra cu care era machiată ascundeau vânătăi vechi, încă nevindecate. Expresia feţei era dură, impenetrabilă, de femeie care văzuse multe la viaţa ei.
    Nu se mişca. Făcea parte integranta din decorul străzii.

    Cunsocută sub numele de Rodica „D.D.T”, femeia îşi deservea „onor-clientela” Intr-o cameră minusculă situată în demisolul unei case vechi din apropiere. Sordidă ca orice „cameră de raport” folosită în asemenea scopuri, încăperea conţinea două scaune, o chiuvetă şi un pat dublu, mare, profesional. În jurul orei 1230, un client cam de 60 de ani, bine îmbrăcat, atât de beat încât se deplasa „pe pilot automat” dupa jargonul bautorilor de cursă lunga, recurse la „serviciile” domnisoarei „D.D.T”. Coborî in cameră sprijinit de Rodica. Îsi consuma elanurile virile fără a se mai dezbrăca în totalitate, apoi incepu să dea semne de somnolenţă, prăbusit pe unul din scaunele din cameră. Rodica formă un număr pe telefonul mobil;
    - Fane, puiule, treci să mă ajuţi? Nea Vali „Băşină” iar s-a făcut muci, fii bun şi ocupă-te tu, vrei?
    Dl. Vali – Băşină avu un moment de luciditate. Se ridică, solemn, scoase din buzunar un teanc de bani pe care-i puse pe masă fără să-i numere, şi începu patetic, cu o voce de bas excelent timbrată;
    - Onorată instanţă, având în vedere cazul în speţă, pledez pentru nebunie temporară. Clientul meu, aici de faţă...
    Se prăbuşi la loc pe scaun, cu nădragii în vine, şi adormi. Se auzi o uşă deschizându-se, şi numitul Fane îşi făcu apariţia. Rodica D.D.T. îşi luă suma de banidin teancul de pe masă, apoi înghesui restul în buzunarul adormitului Vali „Băşină”. Împreună cu Fane, îi traseră nădragii, îi încheiară nasturii şi-l duseră afară. Taxiul era tras neglijent la bordură. Îl înghesuiră pe bancheta din spate. Rodica îi strecură lui Fane doua bancnote, şoptindu-i confidenţial:
    - Fane, puiule, este preferabil, să ajunga acasă cu toţi banii la el. Este un client fidel, aşa că ma inţelegi... Îl privi pe şofer cu nişte ochi reci, nemişcaţi. Fane era un tânăr ca la 28 ani, slab, cu o chelie în plină dezvoltare şi cu un rânjet profesional aplicat pe faţă. Aprobă din cap, urcă la volan şi demară.
    În următoarele doua ore, şapte clienţi recurseră la serviciile domnişoarei Rodica D.D.T. Se folosiră de la ea toate modurile imaginabile, fiecare după fantezia şi placerea proprie. Tot cartierul părea mai mult sau mai puţin beat; clienţii Rodicăi erau în diverse stadii de „magnetizare” alcoolică. Rodica D.D.T. era de o placiditate absolută; nu obiecta la nimic, satisfăcea onor-clientela cu o pasivitate totală. Nu era surprinsă de nimic, practica o meserie care o ajutase sa cunoască mult prea timpuriu natura umană.
    La ora trei dimineaţa, în camera „de lucru” a Rodicăi îşi făcu apariţia Poliţia Română. Plutonierul era un om în jur de 50 ani, voinic, bine hrănit, purtând o uniformă ajustată, care părea a doua lui piele. Aruncă o privire bănuitoare prin cameră, apoi rânji mulţumit:
    -  Ceva nou, Rodica?
    - Ca de obicei, şefule ... vocea lui Rodica D.D.T. era egală, scăzută. Ochii ei îl fixară atent pe subofiţer, apoi Rodica începu să se dezbrace. Avea un trup frumos, bine întreţinut, în ciuda exceselor şi a vieţii dezorganizate pe care o ducea. Actul sexual se consumă în tăcere, fără gesturi de prisos. Mulţumit, plutonierul Vasile Petru îi spuse:
    - Pentru problema cealaltă, spune-i să treacă să mă vadă mâine noapte.
    Nu lăsă nici un ban, ieşi pe uşă, perzându-se în umbrele nopţii. Rodica D.D.T. il urmari cu o privire de gheaţă. Se întinse pe pat, obosită. Era scârbită, dezgustată, sătulă de viaţă. Funcţiona doar pe baza unui sentiment de ură cu grad octenic extrem de ridicat; cel mai bun carburant pentru oamenii disperaţi, părăsiţi şi mult prea singuri.
    Beşleagă Gigi „Amorosu” intră la 425 dimineaţa:
- Banii!
Fără o vorbă, îi arătă sertarul. Gigi „Amorosu” extrase banii, îi numără şi mormăi ca pentru sine: 
    - Mai bine ca ieri. Caută de menţinete la încasările astea, altfel ştii ce urmează.
    - A trecut gaborul ăla, Petru, mâine vrea partea lui. – îl informă Rodica; avea o voce joasă, egală, fără nici o inflexiune emotivă.
    „Amorosu” rosti o înjurătură de nereprodus. Era un individ înalt, voinic, îmbrăcat cu un costum de-o eleganţă căutată. Avea un chip ridat, stâlcit în nenumărate încăierări de stradă, cu o expresie violentă. Aruncă pe masă câteva bancnote:
    - Culca-te şi tu, ajunge pe azi...
    În întunericul camerei, Rodica D.D.T. îşi aminti nesfârşitele şosele din Germania şi  Cehia, unde „deservise” şoferii camioanelor TIR. Apoi avansase în Amersfoort, lângă Amsterdam, sau la „Felinarele Roşii”. În Danemarca, Gigi „Amorosu” se încăierase cu albanezii care voiau să o ducă la Istedgarde, la bordelurile clandestine, cu gratii la ferestre, unde fetele erau legate cu o cătuşă de pat. Pentru 100 de euro în plus, în Skelbaekgade, clienţii vicioşi o bătuseră cu biciul.
    Fălcile i se încleştară, tremurând de o încordare fără margini. Amintirile o chunuiră multă vreme. Se lăsă purtată de ele, savurându-le într-o pornire aproape masochistă. Adormi greu...
   
    Omul semăna cu un Buddha slab. Nu depăşea 1.70m, cântărea vreo 55kg. şi părea dus cu gândurile undeva tare departe. Stătea cu picioarele încrucişate sub el, pe un scaun fără spătar, în faţa unei mese mari, amplasată lânga fereastră. Masa era îngrozitor de încărcată; un calculator trona în mijloc, alături de un televizor mare şi un DVD. În rest masa era plină de cărţi, caiete, creioane, scrumiere pline cu chiştoace, două telefoane mobile, sticle de suc, un pahar pe jumătate plin cu rom negru, câteva role de scotch şi patru pachete de ţigări. Televizorul mergea, cu sonorul oprit. Omul privea undeva în gol, pe deasupra ecranului, ţinând în mână o ţigară aprinsă.
    Camera era într-o dezordine cumplită. Hainele atârnau în devălmăşie pe scaune, podeaua era parţial acoperită cu reviste şi cărţi. De altfel, cărţile reprezentau 80% din lucrurile care umpleau camera. Tronau în biblioteca de pe perete, pe scaune, pe masă, sub masă, pe parchet.
    Sub masă, printre două teancuri de cărţi, moţăia un câine. Era un maidanez de talie medie, slab, uscat, cu o constituţie nervoasă. Avea o blană neagră, lucioasă; respira uşor în somn, mişcând uneori din ciotul de la coadă. Cândva, în copilăria lui de câine, cineva îi retezase coada şi jumătate din urechea dreaptă. Găsit de omul în casa căruia locuia acum, fusese dus la veterinar. În prezent, după trei ani de convieţuire, omul şi câinele se suportau amical şi se deranjau cât mai puţin. Apartamentul era situat la parterul unui bloc vechi. Animalul obişnuia să se strecoare singur pe-afară, în scurte plimbări solitare. Vecinii se obişnuiseră cu animalul; atât el cât şi stăpânul, nu deranjau pe nimeni. Erau ca şi inexistenţi în imobil; doua fiinţe singure, fără familie, fără idealuri. Se completau într-un fel aparte, împărţind acelaşi apartament de două camere. Omul putea avea orice vârstă între 45 şi 55 ani. Era tuns scurt, cu părul încărunţit prematur, un păr des şi aspru ca o perie. Părea complet rupt de lumea reală; plutea într-o lume numai a lui, alcătuită din cărţi, filme şi stări de visare. Nu avea familie, sau dacă avea, aceeasta nu-l căuta niciodată. Lucra ca fotograf liber-profesionist la nunţi, botezuri şi alte evenimente de felul acesta, asigurându-şi o minimă independenţă financiară care-i permitea să nu aibă un progrma fix de lucru. Era stăpânit de o lene fără leac. Se născuse obosit şi trăia doar pentru a se odihni...
    Uşa neîncuiată se deschise, apoi se închise la loc. Câinele se extrase de sub masă, agitându-si frenetic ciotul de coadă, privind fericit spre persoana care tocmai intrase.
    Rodica D.D.T. îşi făcu apariţia cu aerul unei persoane obişnuite de-a casei. Mângâie câinele pe cap şi zâmbi. Zâmbetul părea nefiresc, într-atât de rar avea ea ocazia să zâmbească. Privind câinele, chipul ei fu străbătut de-o surprinzătoare blândeţe.
    Rodica începu să se dezbrace, aruncând hainele pe colţul canapelei. Rămasă absolut goală, intră în baie. În scurt timp, începu să se audă duşul. Revening în cameră, Rodica începu să strângă hainele ei şi ale omului de pe scaun, aranjându-le pe speteaza unor scaune. Goală, Rodica strălucea ca o perlă. O perlă închisă la culoare. Abdomenul plat şi pubisul perfect epilat îi dădeau un aer de feminitate aparte. Se mişca prin cameră firesc, fără nici o poză de vulgaritate studiată şi intenţionată.
    - Bafto delo. Ce mai faci, Puleaşcă? rosti Rodica.
    Omul se smulse din reveria care-l stăpânea. Stinse ţigara în scrumieră şi zâmbi:
    - Mă bucur că te văd. Stai până mâine?
    - Da, am bani pentru o noapte întreagă. Teoretic, lucrez la „domiciliul clientului”. Nu te dezbraci?
    Numitul „Puleaşcă” începu să se dezbrace; vânos, uscat, păros ca o maimuţă, individul dădu la iveală un utilaj sexual de-a dreptul monstruos. Fascinată, Rodica privi organul acre se erecta rapid, ajungând la 27 cm. Cu o mişcare bruscă, Puleaşcă o răsturnă pe canapea, aplecându-se deasupra ei.
    Rodica D.D.T. fu scuturată de un spasm involuntar. Îşi strecură mâna între ei, în jos, conducându-l, lasându-se pătrunsă. Tremurând uşor, începu să se mişte în ritmul lui Puleaşcă. Acesta o posedă din ce în ce mai violent, până când Rodica îl strânse puternic în braţe, ţipând înnebunită;
    - Dă-mi tare! N-o scoate, că-ţi scot ochii!!!
    Orgasmul o străbătu cu furie, lăsând-o cu ochii închişi, aproape leşinată. În următoarea oră, Puleaşcă făcu dragoste cu ea fără întrerupere.
    Într-un târziu, Rodica se duse în bucătărie. Aduse două căni de cafea. Bărbatul era cunoscut in Bucureşti cu porecla „Groaznicul Puleaşcă”. Îi era imposibil să-şi găsească femei obişnuite, aşa că recursese cândva la serviciile unor „profesioniste”. După ce o băgase pe una în spital şi fusese obligat să-i plăteasca despăgubiri, ajunsese să o găseasca pe Rodica D.D.T., singura prostituată capabilă să făcă faţă la aproape 30 cm de „utilaj”. Adevărul este că Groaznicul Puleaşcă era singurul bărbat cu care Rodica D.D.T. reuşea să obţină plăcere sexuală. În afară de mărimea organului său sexual şi-a virilităţii sale, care friza priapismul, Puleaşcă era un om cu totul deosebit, faţă de ceea ce cunoscuse Rodica D.D.T. în viaţa ei agitată.
    Cu totul pierdut în lumea lui alcătuită din cărţi şi filme, Puleaşcă se purta cu ea cu deosibtă blândeţe. Felul său de viată excludea existenţa unei familii. În ceea ce priveşte prietenii, prea puţini oameni puteau împărtăşi pasiunea lui „Puleaşcă” pentru cărţi şi filme horror, asa că „Groaznicul Puleaşcă” era cel mai singuratic om din lume. Câinelui puţin îi păsa de gusturile stăpânului casei, atâta vreme cât avea mâncarea şi cazarea asigurate; în ceea ce o privea pe Rodica, „Groaznicul Puleaşcă” era singurul bărbat pe care-l cunoştea, care n- bătea, n-o înjura, n-o punea la „produs” şi nu-i lua banii, aşa că Rodica D.D.T. şi maidanezul negru erau singurele fiinţe care coexistau în acelaşi Univers cu „Puleaşcă”. Rodica D.D.T. avea mare grijă ca nimeni să nu ştie de relaţia ei cu individul mai sus-numit. Când avea nevoie de un moment de „respiro”, îi spunea lui Gigi „Amorosu” că lucrează „în deplasare”, la domiciliul clientului, toată noaptea. În asemenea situaţii, tariful se dubla, dar Rodica prefera să „deconteze” banii din propriul ei buzunar, numai să poată petrece câte-o noapte întreagă în casa lui „Puleaşcă”. Nu-l iubea pe Groaznicul Puleaşcă; nimic atât de romantic... Casa acestuia constituia locul de refugiu de care are nevoie orice fiinţă. Un refugiu secret. Uneori, mişcându-se liberă prin apartament, îşi imagina cum ar fi fost să aibă casa ei, să fie o femeie independentă. Rodica D.D.T. scoase din sacoşa cu acre venise o conservă pentru câini, pe care-o deşertă în castronul maidanezului, apoi se apucă să faca ordine prin camere. Viaţa în cadrul reţelei de bordeluri clandestine condusă de Gigi „Amorosu” o învăţase cu o ordine şi curăţenie stricte, aprope militare. Gigi „Amorosu” le făcea „educaţia” cu un vechi baston de cauciuc, denumit în vechea miliţie şi „vâna-de-bou”, pe care-l primise ca suvenir de la un poliţist cu care colabora de ani de zile; serviciu contra serviciu, şpagă contra „protecţie”, cu bune rezultate de ambele părţi.
    „Groaznicul Puleaşcă” moţăia pe scaunul său, cu nasul într-un cărţoi imens, pare-se un „Compediu General de Medicină-Legală” sau cam aşa ceva; Rodica reuşi să descifreze pe cotorul cărţoiului un nume de familie; Minovici. „La ce i-o fi trebuind să citească prostiile alea?” – medită Rodica D.D.T., constatând că Dumnezeu le dădea oamenilor cu o mână, şi le lua cu amândouă. Lui Puleaşcă îi dăduse ditamai „utilajul”, şi-i luase în schimb minţile; altfel nu-şi imagina la ce-i trebuia bietului om atâtea cărţi...
    De fapt pe „Groaznicul Puleaşcă” îl chema, ca o ironie a sorţii, Vasile Scurt, deşi numai scurt nu era...!
    - Sile, hai să ne culcăm... îi spuse blând Rodica. Îşi duse sacoşa în dormitor, cotrobăi prin dulap, făcând ordine şi încă ceva. Apoi reveni în camera lui Sile, şi-l trase în pat. Stinse veoiza înaltâ, cu picior, de lângă canapea.
    Pe întuneric, trecu deasupra lui şi îl mai violă o data; apoi adormiră.


    Aprecierea şi deprecierea unor valori produce anumite seisme  în lumea ilegală, ca şi la marile Burse ale lumii cinstite. Numai că, în cadrul lumii interlope, falimentele se lasă cu vărsare de sânge.
    Banii se făceau frumos în oraş. O apropiată lovitură la Bursa de Valori a borfaşilor de oarece anvergură, urma să producă un oarecare cutremur pe străzi. „China White” avea o valoare stabilă pe piaţa  consumatorilor de „biluţe”, de „praf”, de „pişat de viperă”, care erau aprovizionaţi bine, la preţuri bune.
    Într-o cameră denumită discret „oficiu”, dintr-o discotecă de cartier, Beşleagă Gigi – „Amorosu” discuta pe şoptite cu un individ scurt, lat, gras; fără a fi prorpiu-zis obez, individul era: îngrozitor de voinic şi, cumva, voluminos. Lumea îl cunoştea după o poreclă care-l definea perfect: „Jean-Capabilul”.
    - Sper că ştii ce faci, de-acum înainte, Jane! Ca „peşte”, m-am descurcat întotdeauna onorabil cu tanti „Legea”. Gaborii este şi ei oameni, mai vrea şi ei un ban, o bucă de miere... Dar cu chestiile tale se lasă cu ani mulţi la „Universitate”.
    Jean – Capabilul râse ca o hienă:
    - „Macroule” mergi pe mâna mea! Tu ţi-ai făcut treaba! Fetele ţi le-am adus toate, întregi, cum mi me-ai împrumutat săptămâna trecută. Uite-aici ... Şi scoase un teanc de bancnote mototolite, jegoase, dar destul de voluminos ca să-l facă pe Gigi-Amorosu’ să sughiţe de plăcere.
    - Asta-i partea ta. Acum hai la „locul faptei”
    Se strecurară amândoi în stradă. Străbătură câteva cvartale, până ajunseră la şandramaua veche ce-i servea lui Gigi-Amorosu drept „cazarma” pentru  fetele lui. Clădirea, mai cunoscută prin cartier sub denumirea de „pizderie”, era parţial ascunsă de-o iederă sălbatică. În curte era parcată o maşină de tip autocar, inscripţionată lateral: „Ansamblul de balet modern al Casei de Cultură din Leşinaţii de Vale”. Gigi-Amorosu’ se uită lung la inscripţie:
    - Chiar e pe bune chestia asta??!
    - Pe dracu’, merge orce! Să sune bine... replică Jean-Capabilul şi începu să smulgă inscripţia autoadezivă de pe maşină. În 10 secunde, maşina era banalizată. Apoi descuie portiera:
    - Jos, paţachinelor...!! Mai repede, maimuţelor!!
    Cele 12 fete ale lui Gigi-Amorosu’ se scurseră din autocar, semi-leşinate. Păreau obosite, pe moarte, cu fardul scurs. Erau îmbrăcate cu o imitaţie de costume de balet, create după fantezia lui Jean-Capabilul.
    - Ce dracu’ ai făcut cu ele? Se holbă Gigi-Amorosu’. – Arată ca dracu’...!
    - Au dansat, ce vroiai să facă?? De-aia ţi-le-am cerut cu chirie, să danseze în turneu; Iugoslavia, Muntenegru, Bulgaria. În ultimele 24 de ore nu am coborât din maşină... De la Graniţă – ncoace nu s-au pişat, nu s-au căcat.
    Apoi le ameninţă pe şoptite:
    - Să nu vă pişaţi pe voi, borfelinelor, că vă bat până crăpaţi...!
    - Jeane, eşti nebun? Se cruci Gigi-Amorosu’
    Jean-Capabilul nu răspunse. Le conduseră pe fete în camera mare de la subsol. Jean împrumută „vâna-de-bou” de la Gigi-Amorosu’ şi ordonă:
    - Dezbrăcarea!
    Bâţâind din toate balamalele, cele 12 nenorocite se dezbrăcară la piele. Jean-Capabilul o luă pe prima fată de-o aripă şi-o trânti pe masa din mijlocul camerei. Scoase din buzunar un fel de cleşte lung, asemănător unui forceps. Fără multe menajamente, introduse obiectul în organul genital al fetei şi extrase o pungă micuţă, care conţinea o anumită cantitate de pulbere albă.
    - Acu’ marş la toaletă!... o zbură de pe masă Jean-Capabilul.
    Rând pe rând, le sui pe masă pe toate, extrăgând pungile ascunse, apoi trimiţându-le la toaletă.
    Ultima fu Rodica D.D.T. După ce-i scoase punga, Jean-Capabilul o pocni sălbatic în cap cu vâna-de-bou; fata căzu leşinată pe duşumea. Trăgându-i un picior în coaste, Jean-Capabilul scrâşni:
    - Ar trebui să ţi-o cumpăr, şi s-o omor!
- Jane, până aici cu gluma! Las-o, este cea mai „productivă”, trag bărbaţii la ea ca musca la rahat – se supără Gigi-Amorosu’.
Jean Capabilul scoase din buzunar câteva bancnote şi i le înmână lui Gigi;
- Uite, asta-i pentru daune. De trei ori a-ncercat să fugă. La graniţă a încercat să se-ntindă la vorbă cu vameşii... A trebuit s-o bat, şi să declar că are insolaţie... Ah, cum aş mai jupui-o de vie!!
- La odihnă, closete umblătoare ce sunteţi... le goni Gigi-Amorosu’ pe fete. Acestea o şterseră grăbite. O târâră şi pe Rodica D.D.T.  după ele. Amalia-Sugativă şi Vanda-Uger, mai miloase, o spălară şi-o aruncară pe un pat liber. Rodica D.D.T. îşi reveni cu greu. Îşi simţea capul ca un pepene crăpat. Era cuprinsă de-o neagră disperare. „Norocul nu-i din întâmplare...” îi trecu prin cap. Gândul păru aşa de absurd, că se miră de unde vine. Îşi spuse că probabil era de vină lovitura primită. Se prăbuşi într-o stare semiconştientă, care părea mai mult un leşin comatos, decât somn. Se simţea ca un arc de oţel prea încordat, aflat în pragul ruperii.


    Sala avea un aspect aparte. Liniştea nefirească te ducea cu gândul la anticamera vreunei alte lumi. Saloanele funebre şi cimitirele prezintă morţii cu un anume fast; morţi aranjaţi, fardaţi, îmbrăcaţi. Dar în acest loc, moartea se dezvăluia în forma ei cea mai neomenească. Cadavrele deschise, eviscerate, formolizate, grosolan cusute; chipurile destinse, liniştite, scăpate de suferinţe şi de falsele speranţe; toate acestea la un loc te puteau duce la nepăsare, la alcoolism, sau la balamuc. Morga se prezenta în toată hidoşenia ei deprimantă. Felcerul de serviciu, cu o expresie de alcoolic lejer obişnuit cu meseria aceasta, comentă în trecere:
    - Ăsta a scăpat de impozite şi de Pensii Alimentare.
    Comănescu Valentin îl aprobă politicos:
    - Este şi ăsta un punct de vedere! Te rog arată-i pe cei din ultimele 10 zile. Nu pe cei morţi din cauze naturale, ci pe ăilalţi...
    Lucrătorul de la morgă îi arătă cu degetul un sector din marele dulap metalic unde erau depozitate cadavrele:
    - Uite-i pe mucoşi.
    Într-adevăr, aveau 12 cadavre de indivizi între 16 şi 24 ani. Frunzărind dosarele, Francisc enumeră:
    - Doi tăiaţi cu cuţitul în încăierări de stradă, unul beregăţit, 19 intoxicati cu aprox aceeaşi porcărie... Adeline Petrache, 17 ani, găsită în closetul unei discoteci, în comă profundă; intoxicaţie cu stimulemţi sintetici de tip „crack”. Ionuţ Vasilescu, 22 ani, mort din aceleaşi motive, găsit acasă la el, de către părinţi. Unul găsit la Metrou, alţi doi în parcuri publice, şi tot aşa.
    Valentin „Ade” se-ntoarse spre lucrătorul de la Morgă. Îi strecură câteva bancnote, pentru a-şi asigura o bună colaborare, şi-l întrebă:
    - Dumneata, ca specialist, ce părere ai de morţii aceştia?
    Flatat, individul începu să vorbească pe un ton mai scăzut:
    - Vin ca pe bandă rulantă, dom’le! Am tras cu urechea la ce se discută pe-aici. S-au intoxicat cu metilamfetamină pe bază de pudră de cocaină. Cel puţin aşa au zis „ştabii” la autopsii, când au luat probe pentru laborator. O porcărie ieftină, extrem de tare, prost mixată şi probabil distilată şi rafinată în condiţii improprii. În „laboratoare” amenajate prin vreun garaj auto, în baie, prin pivniţe sau ceva în halul ăsta. Repet, aşa se discuta pe-aici.
    - Eşti un geniu. Meritai o funcţie mai bună! Îl gâdila la orgoliu Ade.
    - Şi cu ăsta, ultimul, ce este? interveni Francisc.
    - Shung Joey? Chinez, 35 ani, omorât în bătaie. Sosit ieri dimineaţă. Bătut cu parul, metodic, până i-au rupt mâinile, picioarele, şira spinării, ceafa. În această ordine. Este ciudat pentru ei, de obicei ăştia,  asiaticii î-mi vin tranşaţi cu săbiuţa şi cu satârul în bucăţi mici, curate, scurse de sânge. Ăştia se omoară-ntre ei cu arme specifice, nu cu ciomagul...!?!
    - Ai ochiul format. Eşti o relaţie  preţioasă! Îl complimentă Ade-Francisc, este cazul să o ştergem, am treabă la birou.
    - Ce treabă, frate?
    - Nu te face că nu ştii, şi mişcă, hai odată...
    Îi strânseră mâinile cioclului, şi ieşiră grăbiţi.
    - Dacă mai stăteam o clipă acolo, cred că-nnebuneam..! oftă Ade.
    - Ce, n-ai mai văzut morţi? De când eşti în Poliţie? Se miră Francisc.
    - Numărul mă îmbolnăveşte, nu mortul în sine. Nu reuşesc, să mă obişnuiesc cu ideea de morţi „la duzină”. Este o deficienţă de-a mea, recunosc...
    Intrară în prima cârciumă; Francisc, amabil, comandă:
    - Două romuri mari, duble, cu sifon separat! – se-ntoarse spre Ade, prevenitor: - Rade-l de-o dată, apoi clăteşte-te cu sifon. Hai, puiule, că n-o să leşini cu mine la masă...!
    - Vorba domnului Cioclu, este o invazie de morţi intoxicaţi cu porcăria asta noua –se miră Ade – Din câte-am auzit, îi zice „Balamuc-Forte” şi este la juma’ de preţ faţă de „China-White”.
    - Şi de unde-ai auzit tu? Sau ai devenit „consumator”?
    - Am fost în turneu la spital, unde-i „curăţă” pe dependenţi. Am vorbit cu un mucos, adus de părinţi în stare gravă. După ce şi-a revenit, mi-a povestit o chestie interesantă.
    - Şi-mi spui şi mie? Anume, ce l-a determinat să-ţi spună ţie „ la liber” şi în direct, care-i teaba cu pulberea asta? Că doar „consumatorii” de droguri sunt foarte discreţi faţă de Poliţie...!
    - A devenit pur şi simplu limbut, după ce i-am promis că-i ofer cadou „China-White” de calitate, din captura Poliţiei...
    - Ai căpiat? Eşti zdruli? Eşti bolnav la ceafă?!
    - Că nu mi-o fi fost ruşine să-l mint. Este minor şi consumator, aşa că nu am ce-i face. Aşa ca l-am minţit cu neruşinare şi-am aflat diverse lucruri...
    - Şi dacă te reclamă? Dacă face gât? – se zburli Francisc.
    - Voi nega faptul că micul limboman a existat vreodată...! Dar mai bine stai ţapăn, să-ţi explic ce-a dat din el maimuţoiul ăsta mic; cică este la juma’ de preţ faţă de tot ceea ce-a existat pe stradă până acum. Şi-i aşa de bun, că-ţi vine bâzdâcul de la o singură porţie. Ăsta mic, Alinuţ al mamei, era să sară pe geam, de cum şi-a tras-o în venă prima dată cu porcăria asta. Cică-ţi vine să faci ca trenu’-n gară!! Se simţea mai împipotat ca o hienă cu un buboi în cur...!
    - Şi reacţii adverse există? Se interesă Francisc, foarte curios.
    - Nu mare lucru, doar decesul. Ăia de la morgă erau plini de otrava asta. Pe Alinuţ al mamei l-a găsit familia tocmai când dăduse ochii peste cap şi făcea spume la gură. Mi-a zis că nu mai vrea în viaţa lui „Balamuc-Forte”, rămâne la „China-White”, care-i mai sigură, din ingrediente naturale, cultivate de chinezi cinstiţi, în comuna Voluntari, pe lângă Angrourile alea... O să facem o vizită cândva pe-acolo...
    - Şi ce i-ai promis lui Alinuţ?
    - I-am şi dat o porţie de chestie de-aia chinezească – se hlizi Ade.
    - Te omor!! Ce-ai făcut nenorocitule?
    - „China-Black-Tea”, i-am dat un plic  original de ceai chinezesc; i-am zis să-l fiarbă 3 minute şi să-l bea când n-o fi măsa pe fază.
    Nechezăturile de râs ale lui Francisc zguduiau cârciuma din temelii;
    - I-ai dat ceai chinezesc? OK, dar spune-mi şi mie de unde-a obţinut idiotul ăla mic „marfa” asta minunată, ieftină şi inofensivă?
    - O să te miri, curvele. Mă mir şi eu, că de obicei proxeneţii şi curvele nu se bagă la droguri. Având în vedere ce „tarife” se dau la Tribunal pentru droguri, le înţeleg. Pentru prostituţie, fetele iau amenzi; pentru droguri, iei lejer 10 ani..
    - Mda, asta denotă o lăcomie ieşită din comun. Mă tot gândesc la hung Joey, chinezul acela domiciliat la morgă. Se pare că nu l-a revendicat nimeni, nu crezi că ar trebui să-l ceară înapoi familia?
    - Păi, hai să ne interesăm pe la grupurile de chinezi pe care le cunoaştem noi... se hotarî Ade.
    Până seara, Francisc şi Ade se plimbară cu maşina de serviciu banalizată prin angrourile Niro, Europa şi Dragonul Roşu cu o forotgrafie după ei, şi întrebând pe micii afaceriştichinezi despre Shung Joey. Apoi dădură o raită la „Manciurian-Club”, „Hong-Cong-Cafe”, „TAIWAN-Private tea”, „Petit Dragon Vert” şi încă jumătate de duzină de localuri chinezeşti; jumate dintre ele erau bordeluri clandestine, un sfert erau fumătorii de opiu pentru clienţii asiatici, şi restul erau aşa de nou-deschise, încât încă nu-şi găsiseră încă vreun profil mai profitabil.
    Peste tot, în momentul în care cei doi poliţişti scoteau fotografia şi rosteau numele lui Shung Joey, chinezii rânjeau cu gura până la urechi, cu o politeţe exagerată, negau faptul că l-ar cunoaşte pe cel din fotografie, şi începeau să aprindă beţişoare parfumate, pe care le înfigeau apoi în vaze speciale, din ceramică.
    Într-un târziu, cei doi luară o pauză de-o cafea într-un local asiatic numit „Păsărica de aur”, care avea desenat pe firmă nişte păuni nemaipomenit de coloraţi.
    - Mă-ntreb ce-nseamnă chestia asta cu beţişoarele parfumate? Se minună Ade.
    - Înseamnă mai multe; în primul rând, înseamnă doliu. În al doilea rând, poate să însemne bucurie. Este ceva cu dublu înţeles. În cazul nostru, ceva îmi spune că nu o să aflăm de la ei care-i treaba cu mortul. Indivizii dau impresia că se bucură enorm că Shung Joey a mierlit-o, şi nu o să dea nici o mână de ajutor la prinderea făptaşului.
    - Aici nu am întrebat de el.. zise Ade.
    - Mda, aici ne bem dar cafeaua...
    Ade făcu un semn chelneriţei. Când fata se apropie, i se adresă cu o obrăznicie studiată:
    - Hei tu, asta adunată de prin port, de pe bărcile sărăntocilor! Spune-i şefului tău că Shung Joey o să vă strângă de gât pe toţi şi-o să vă dea foc la şandrama. Şi bine-ar face, cafeaua asta a voastră este mai scârboasă ca o cufureală de maimuţă! ... Nu v-aţi plătit datoriile...
    Chleneriţa începu să se îngălbenească la faţă; mâinile îi tremurau; se chinui să-şi stăpânească spaima ce punea stăpânire pe ea. Îşi stânse mâinile la piept, gura i se strâmbă a plâns, şi şopti cu o voce pierită, subţire:
    - În două zile trimitem banii. Plus dobânda cuvenită...
    - Stai jos! Ordonă Ade.
    Nefericita se aşeză; Ade o luă repede:
    - Suntem Poliţia. Va să zică îl cunoşti pe Shung. Spune-mi repede cu ce se ocupă, ce ştii de el, altfel te iau de actele de rezidenţă.
    - Nu ştie nimic! Este atât de proastă, încât abia ştie cum o cheamă! Însă cu actele stă bine, e-n regulă. – se auzi din spate.
    Patronul era un chinez bătrân, slab, îmbrăcat sobru în negru, şi cu o figură impenetrabilă.
    - Se pare că totuşi îl cunoaşte pe Shung ...  replică Ade.
    - La noi, în Canton, un milion şi mai bine de oameni se numesc Shung. Ar fi foarte greu să nu cunoască vreu Shung...
    - Dar dvs. cum vă numiţi?
    - Vasile Roaită! Rosti fudul chinezul, cu o urmă de rânjet pe faţă.
    - Dat fiin că-ţi baţi joc de mine, cred că te voi „sălta” pentru obstrucţie şi ultraj, se hotărî Francisc.
    Chinezul scoase din buzunarul de la piept al sacoului un paşaport:
    - Când am obţinut cetăţenia Română, mi-am ales şi un nume românesc. Mi-am schimbat legal numele pentru a reuşi mai bine în afaceri. Acest nume românesc mi-a plăcut, astfel încât aşa mă cheamă oficial...!
    - Minunat. Acum avem o bază a  discuţiei, nu aţi dori să ne daţi amănunte despre Shung Joey, de care s-a speriat angajata dvs?
    - Sunteţi aici în calitate oficială sau doar aşa la o cafe? Întrebă Vasile Roaită plin de amabilitate şi diplomaţie.
    - Doar la o cafea. Nici nu mi-ar plăcea să obţin vreun document oficial care să îmi permită să întorc pe dos un local aşa de frumos ca al dvs, din orice motiv sau fără motiv.
    Vasile Roaită luă loc, şi rugă pe chelneriţă să-i aducă un ceai verde. Îl privin în ochi pe Francisc, cu nişte ochi prudenţi, defensivi. Francisc rosti pe-un ton scăzut:
    - Shung a murit. N-o să te mai deranjeze. Vin de la morgă. Uite, dă-mi un amănunt, ceva, şi-ţi promit un lucru; dacă cineva mai vine să te mulgă de „ulei parfumat”, îmi dai mie telefon, şi mă ocup eu. Ce vrei mai bine de atât?
    - Joey este mort? Întrebă Vasile Roaită.
    Ade îi puse în faţă fotografiile de la I.M.L.
    - La fel de mort precum Confucius.
    Chinezul făcu un gest tainic fetei care servea clienţii. Aceasta aduse un vas de argilă şi-un plic lung. Vasile Roaită îl deschise şi-ncepu să aprindă beţişoarele parfumate tradiţionale.
    - Dvs. Aţi auzit de Traide, probabil... începu Roaită.
    Francisc şi Ade înclinară afirmativ din cap.
    - Dar presupun că nu aţi aflat prea multe despre gruparea Rândunica. Ei se ocupă de chinezii care pleacă din ţară. Costă 10.000 dolari ca să ţi se facă rost de acte, viză, bilet de călătorie, pentru ţările Europei de Est. Bani pe care ei îi restituie celor din „Rândunica”, plus dobânzile aferente. În momentul în care chinezii au plecat în Europa sau în lume, oriunde, „Rândunica” a plecat împreună cu ei. Triadele sunt paraziţii chinezilor de pretutindeni.
    Aici, în România, şeful cel mare este o femeie, Guo-Yanping. I se zice „Rândunica- şefă”. Are trei mâini-drepte; Chen Kexin, Chen Kefu şi Chen Keqin, care sunt fraţi. Trăiesc de pe urma noastră, a chinezilor din România dar nu numai. Scot bani din toate treburile murdare obişnuite. Le ştiţi şi dvs. Concurenţa o reprezintă Ye Feng „Fun”, şi prietenul lui bun Hu Anrong, care se ocupă cu „,ulgerea” chinezilor din Angroul „Europa”. Toţi ăştia împreună sunt mai răi ca ciuma bubonică. Shung Joey este-era un recuperator de sume. Pe scurt, cam asta ar fi... Sper că nu voi regreta că v-am spus. Eu sunt bătrân, dar sper ca măcar nepoţii mei să poată trăi liniştiţi în România, scăpaţi de căpuşee astea.
    - Mulţumesc – spuse Francisc. Mai ţinem legătura. Uite numărul meu, pentru chestiuni urgente.
    - O clipă, interveni Ade, oamneii ăştia de care ai povestit se ocupă cu „China White”, nu?
    - Binenţeles – şopti Vasile Roaită – Desigur...
    - Dar de prostituţie, de femei?
    - Nu, niciodată. Să nu credeţi că din motive morale. Doar că noi, chinezii, avem cu totul alte gusturi la femei, decât europenii...
    Separeul în care discutaseră cei doi poliţişti şi chinezul Vasile Roaită era slab luminat şi discret. Poliţiştii se extraseră din „Păsărica de Aur” şi porniră în oraş, cu maşina lor de serviciu, jegoasă şi banalizată.



    „Impozitul pe venit este de... Trebuie achitată până la data... Anul în curs...  Circa financiară a...”
    Groaznicul Puleaşcă se scărpină în cap, năucit. Privea hârtia oficială de pe masă, care tocmai venise prin Curierat Rapid.
    - Siktir, effendy... bombăni el.
    - Ce-ai păţit, frate? Îl întrebă Rodica D.D.T., goală puşcă, tocmai ieşită de sub duş.
    - Nebunii ăştia de la impozite! Din câte ţin minte, am plătit impozitul pe anul ăsta. Adică impozitul pentru locuinţă.
    - Şi ce mai vor? Întrebă Rodica. Îl lua de mână, îl întinse în pat şi începu să-l mângâie. Ajunse unde-o interesa pe ea. Încet, cu grijă, se trecu deasupra lui Sile Scurtu. Se potrivi atentă şi-ncepu să se mişte ca o pisică.
    - Mi-au mărit impozitul. Mă duc să fac scandal...
    Rodica D.D.T. acceleră puţin ritmul:
    - Nu te obosi tu, Sile. Mă duc eu, tot am treabă-n oraş, plătesc eu pentru tine. Unde ai buletinul?
    - Pe masă, probabil... Bine că ţi-am dat împuternicirea aia, să te ocupi tu de chestiile astea. Mi-e o lene de nu mai pot!...
    - Trec şi pe la Notar s-o iau... Mă ocup... Ah...!! Oh...!!
    Rodica D.D.T. se prăbuşi ca împuşcată peste Sile Scurtu, stângându-l cu patimă în braţe:
    - Nu mai pot!! Te iubesc!! Şopti ea, tremurând înnebunită. Se încleştă de ek, străbătută de un sapsm, apoi alunecă alături, pe pat, cu ochii închişi.
    - Ah, ce podoabă ai...! Ah, ce bine-mi faci...- îl sărută Rodica, apoi reluă
    - Împuternicirea aia pe care-ai semnat-o era numai pentru achiziţii şi plăţi cerute în numele tău, nu pentru „vânzări”
    - Şi ce, trebuie alta? – o întrebă Sile, neatent. Mi-au mărit impozitul, porcii.
    - Nu, e bună aia. Mă ocup de impozitul tău.
    Rodica se retrase iarăşi în baie:
    - Vezi că am luat conserve pentru jigodia aia a ta! – strigă ea de-acolo.
    - O să mănânc, n-ai grijă... mormăi Puleaşcă, scormoning prin bibliotecă. Extrase două volume de Marcel Proust – Bine că le-am găsit...
    - Nu, omule, alea-s pentru câine!! – Tu ai pizza aia din cutia de carton, în bucătărie.
    - Da, fireşte.
    Rodica D.D.T. se îmbrăcă, apucă plicul cu foaia pentru impozite şi-o luă spre uşă.
    - Am plecat, nebunule. Ne mai vedem zilele astea...
    - Bine, scumpo, ai grijă ce faci...-Groaznicul Puleaşcă deschise televizorul şi-şi puse un film. Uşa se închise după Rodica.

    Gigi Beşleagă „Amorosu” sună insistent la uşă. Când i se deschise, dădu năvală în apartamentul de lux, impozant mobilat, recondiţionat, lucind de diverse aparate „hi-tech” ultimă generaţie. Gigi începu să urle:
    - Te distrug. Tu de mâna mea o să mori!! Nu înainte,  însă de-a îmi recupera de la tine pierderile.
    Jean „Capabilul” ripostă:
    - Tu şi mai cine? N-ai tu „cojones” să mă aranjezi pe mine!! Înainte să te iau la bătaie, spune ce dracu’ ţi s-a pus pe mine?!?
    Se uitară un moment unul la altul, gata să se încaiere. Apoi Jean-Capabilul detensionă situaţia. Arătă  cu degetul un fotoliu, apoi măsuţa de cafea:
    - parchează-te, ia-ţi ceva de băut, şi dă din tine! Exprimă-te cu pardon, şi poate ne lămurim intr-un fel.
    Gigi-Amorosu’ stătu o clipă în cumpănă, aprecie situaţia şi consideră că este preferabil să aibă o explicaţie calmă. Erau mai multe şanse să mai recupereze din pierderi. Trântit în fotoliu, se-ntinse după băutură apoi începu mai calm:
    - De când ţi-am închiriat „maimuţele”, îmi merge numai cu curul. Ştii unde am fost azi dimineaţă?
    - La spovedanie.. îl luă în zeflemea Jean-Capabilul.
    Gigi căută din ochi o scrumieră mai solidă, ca să arunce dupa Jean. Acesta îi spuse:
    - Stai cuminte şi „cântă”. Unde-ai fost?
    - La Poliţie. M-au săltat la 7 dimineaţa. M-au dus la I.G.P., la Morga, adicătelea... Acolo mi-au arătat-o pe Marcela şi pe Gaby-Girafa, tranşate cu satârul, pe bucăţi, de nu mai ştiai care şi-a cui picior sau mână mai este. Am dat cu borul, mi-a venit rău, de-a trebuit să mă scoată cu targa de acolo! După ce m-au stropit cu apă rece, iar m-au luat la întrebări. Şi doar ştii că nu suport apa! Noroc că am putut să le produc la gabori un alibi, pentru noaptea trecută, când au murit nefericitele alea două. Dar fiind că erau „fetele” mele de producţie,a trebuit să le explic, până ce era să înnebunesc, că nu le-am tranşat eu. M-au verificat de alibi, până-n gaura curului, după care m-au dat afară. Când am ajuns acasă, am început să mă caut de bani pentru înmormântări şi şpagă la poliţie. Şi ce crezi că mi s-a întâmplat?
    Gigi-Amorosu’ arăta în pragul unui atac de apoplexie. Goli paharul cu coniac, îşi turnă din nou, şi continuă:
    - Mi-au dispărut toţi banii...! 65.000 Euroi, plus un kilogram juma’ de aur în bijuterii turceşti de 14k.
    Jean-Capabilul îl privi cu compasiune. Până şi el fu zguduit de mărimea sumei de bani şi-a cantităţii de aur:
    - Şi crezi că am vreun amestec în rahatul ăsta?
    - Rodica D.D.T. a dispărut!!! Le-am bătut pe paţachinele alealalte de-am scos untul din ele, dar habar n-au de nimic. Nici măcar atunci când le-am ameninţat că ţi le vând ţie ca să le dai la sado-masochişti, nu am scos nimic de la ele! Ce mai, habar n-au!
    - Ah, aşa se explică... dat fiind că acum trei nopţi ţi-am „închiriat-o” pe Rodica D.D.T. ca s-o sparg şi eu la mufe, crezi că am picat la înţelegere cu ea, să te fure şi să vină la mine?!?
    - Şi nu ai făcut tu aşa ceva? Întrebă Gigi bănuitor.
    - Nu. Şti că nu am încredere în ea, nici măcar cât am încredere în tine. De mult ţi-am spus să-i rupi gâtul şi s-o arunci în vreo fundaţie de viloi.
    - Nu ştiu ce-mi zicea mie organismul ca te-ai fi aranjat tu cu Rodica...
    „Amorosule” , sincer, aş vrea să te ajut. Nu neg că au fost zile când te-aş fi vrut mort, dar chiar sărac, nu!! Uite, ca să nu crezi, că ţi-am făcut-o eu, sunt dispus să te-mprumut cu ceva bani până te pui pe picioare.
    - Faci tu asta? – se holbă Gigi la el – Şi la ce „scor”?!
    - Uite, fără dobândă şi fără termen limită. În contul „solidaritatea”. Merg pe-ncredere. Cu condiţia să mi-o dai mie pe Rodica, după ce-o prinzi. După ce ne-a coţăit, acum trei nopţi, a şters-o de-aici înainte să-i day eu drumul. Adormisem şi când m-am trezit, era uşchită...!
    - Păi, cu vreo 30.000 Euroi mă pun pe picioare... – se socoti Gigi-Amorosu’.
    Jean-Capabilul se apropie de perete şi dădu jos din cui un tablou mare, cu clasica ţigancă-florăreasă la bustul gol; o pictură de gang, foarte potrivită cu concepţiile lui Jean despre artă. Tabloul mascase clasicul seif zidit în perete. Jean-Capabilul începu să umble la seif.
    Gigi-Amorosu’ îşi mai turnă un pahar cu coniac. Brusc, Jean-Capabilul scoase un urlet înfiorător. Dădu ochii peste cap, şi căzu  leşinat pe covor. Speriat, gigi, scăpă paharul din mână şi sări în picioare. Privi căpiat la Jean-Capabilul, apoi la seiful din perete. Seiful era absolut gol...


    Domnul Vali „Băşină’ zăcea într-un fotoliu  şi se agita slab, cu ochii ieşiţi din cap; dădea toate semnele unui promiţător atac de cord, explicabil la vârsta lui. Era palid la faţă, şi pe la colţurile gurii îi apăruseră fire argintii de spume.
    - Fac orice...! Aşa...! Fac orice... Nu mă lăsa... – horcăi cu o voce pierdută.
    În genunchi, în faţa foltoliului, Rodica D.D.T. îi mozolea acadeaua. Cu gura plină, Rodica nu-i putea da nici o replică; lăsă o clipă „acadeaua” lui dl. Vali – Băşină şi întrebă curioasă:
    - Faci orice? Dar actul ăla e gata?
    - Aoleo!! Mor!! Nu mă lăsa! Fac, fac .. behăi stins avocatul.
    Rodica D.D.T. reîncepu treaba. Brusc, dl. Avocat Vali-Băşină se încordă, faţă i se scălâmbăie şi mişcă viguros din picioare.
    „Să ştii că a plesnit, moare...!” se sperie Rodica,  dându-se repede înapoi. Tocmai la timp. Pentru aprox 8 secunde, „acadeaua” lui Vali-Băşină se transformă în furtun de pompieri. Descărcă o impresionantă cantitate de „spuma carbonică”, stropind-o în treacăt pe Rodica D.D.T. drept între ochi.
    - Scuzaţi. Fără intenţie...! oftă dl avocat, întinzându-i o batistă.
    Rodica se şterse, apoi îi puse în mână lui Vali-Băşină un pahar plin cu Jack Daniel’s. Acesta din urmă trase o duşcă, apoi o întrebă:
    - Deci, câţi bani costă partida asta la „flautul Fermecat”?
    - După cum am spus, nu vă costă bani! Discutasem despre actul acela...
    Vă fac cont deschis o perioadă, însă vreau neapărat hârtia aia.
    Vali-Băşină se ridică, puse paharul deoparte, şi umblă într-o mobilă.
    Se întoarse cu o Cartolină repezentând Big-Ben, celebrul turn cu ceas din Londra.
    Pe spate se observa un timbru englezesc, parţial acoperit de ştampila Poştei U.K.
    - Deci asta-i singura hârtie care există în sprijinul afirmaţiei noastre...?!?
    - Îhî! – confirmă Rodica, privindu-l galeş pe avocat. Acesta simţi că se rupe ceva în el, admirându-i sânii generoşi, apoi coapsele lungi, şi într-un final, gura lacomă cu buze groase şi dinţi minunaţi.
    - „Dragului meu, nepot Sile, Sărbători Fericite! A new-happy year!!! Mătuşa Magda” – citi el textul de pe spate. – Fato, eşti sigură că femeia asta-i moartă?
    - Moartă şi săracă. Aşa că nu riscăm nimic. – aprobă Rodica.
    - Dar tu de unde ştii aşa sigur?
    - Mi-a spus personajul meu, nepotul ăsta al ei. Aşa că nu prea mai contează.
    - Mă paşte ocna... oftă dl. Avocat Vali-Băşină.
    Rodica nu mai spuse nimic. Îşi introduse, ca din întâmplare, degetul arătător al mâinii drepte între buze. Îl umezi uşor cu vârful limbii.
    - Termină, că mă înnebuneşti...!
    Vali Băşină se aşeză la birou şi începu să scrie. În 45 de minute fix, Rodica D.D.T. avea în mână un testament autentificat, prin care dna Magda Scurtu îi lăsa nepotului ei Sile Scurtu întreaga ei avere; numitul Vasile Scurtu era singura rudă în viaţă a dnei Magda. Foaia, urmată de o copie, era plastrografiată la perfecţie. Scrisul din „testament” şi cel din vederea primită de „Groaznicul Puleaşcă” de la mătuşa lui erau absolut identice.
    - Sunteţi un mare artist... îl asigură Rodica pe avocat.
    - Şi tu, în domeniul tău! Îi zâmbi dulce dl. Vali „Băşină’
    - Nu încetez să mă minunez de frumuseţea biroului Dvs., domnule avocat... rosti Rodica, din considerente diplomatice. Relaţia „pofesională” dintrea ea şi avocatul  Vali „Băşină” dura de câţiva ani buni, şi avocatul era client bun. O plătise mai mult decât ştia Gigi-Amorosu’ şi nu o chinuise în nici un fel.
    - Ce este chestia aia de pe perete?
    - Ah, panoplia aceea? Piesa din centru este o „machette” din Columbia.
Cadou de la un client. O folosesc cei din America Latină ca unealtă agricolă. Cum ar fi secera la noi – îi explică avocatul cu pasiune – seamănă cu o sabie mai scurtă, cu lama lată.
    - Şi celelalte? Întrebă Rodica. „Panoplie” nu văzuse în viaţa ei, decât în casa lui Vali „Băşină”.
    - Katana, katana scurtă, sabie de scrimă, sabie mascată în baston de promenadă, floretă italienească – enumeră dl. Avocat.
    - Mă lăsaţi să folosesc baia dvs.? Pentru un duş rapid, ştiti... îl rugă Rodica D.D.T.
    - Orice, scumpo, orice... – aprobă avocatul.
    Relaxat pe fotoliu, Vali „Băşină” îşi reluă paharul, asortat cu o „cigarillas” cubaneză din tutun negru. Se simţea destins, satisfăcut, fericit şi aproape tânăr. Rodica D.D.T. îl reîmprospăta îmtr-un fel anume, inexplicabil.
    Uşa zbură în ţăndări, sfărâmată de-o cumplită lovitură de picior. Dl. Avocat Vali „Băşină” se simţi ridicat de la pământ, strâs de ceafă şi scuturat ca un pisoi nenorocit. Jean-Capabilul îl propti într-un perete şi-i urlă în faţă:
    - Rodica! Unde-i, că nu scapi viu din mâinile mele!!
    Semi leşinat, Vali reuşi să scheaune:
    - Conform legilor în vigoare, pătrunderea prin...
    - Te omor, nenorocitule!! Am aflat că se-ascunde la clienţii vechi!! Unde-i, că te termin ?!?
    - Beşi la pârnaie.. îl scuipă avocatul, cu un curaj nebănuit.
    Jean-Capabilul începu să-l strângă de gât, cu o furie îngrozitoare. Bătrânul se învineţi la chip. Începu să gâfâie din greu. Ochii începură să-i iasă din cap. Vali Băşină, avocat, 63 ani, simţi că moare. Mai apucă să-i pară rău că biata Rodica va fi prinsă-n casa lui şi omorâtă de nenorocitul ăsta, apoi totul se întunecă în faţa lui.
    Executând un arc de cerc strălucitor, maceta se înfipse în capul lui jean-Capabilul. Străbătu scalpul, pătrunse în ţeastă şi atinse materia cervicală.
    Vali Băşină scăpă din mâna lui Jean şi se prăbuşi la pământ. Rodica îşi propti genunchiul în spinarea lui Jean-Capabilul, se opinti şi smulse maceta din rană, ca dintr-un butuc de crăpat lemne. Cu o înjurătură de nereprodus, Rodica lovi din nou, ţinând arma cu ambele mâini. Lama reteză vena jugulară, străbătu cartilagiile gâtului şi se înţepeni în coloana vertebrală. Sângele o împroşcă, ţâşnind ca o fântână arteziană. Pe jumătate decapitat, Jean Capabilul se prăbuşi peste Vali Băşină, şi deveni istorie. Plină de transpiraţie şi sânge, schimonosită de ură, Rodica D.D.T. smulse din nou maceta de cadavrul care încă mai zvâcnea mecanic din toţi muşchii. Aruncă deoparte arma şi cu o lovitură de picior, îl rostogoli pe Jean-Capabilul de pe bătrânul avocat.
    Începu să-l scuture pe Vali-Băşină:
    - Nu-i acum momentul să te retragi la Depou... se răţoi la Vali. Un val de suspine îi zguduiau umerii.
    Apucă sticla de wiskey şi începu să-l stropească pe faţă.
    - Înaltă Curte, Onorată instanţă, în lumina ultimelor probe, cazul în speţă... bâigui Vali-„Băşină” încercând să se ridice. Rodica îi introduse în gură gâtul sticlei şi-i turnă pe beregată, lichidul arzător:
    - Adapă-te, satir bătrân! Revino-ţi... îl imploră ea.
    Avocatul deschise ochii şi privi în jur:
    - Ce-ai făcut, fato?
    - Să nu faci vreaun atac, că nu ştiu ce-ţi fac...
    - Parcă mă strângea ăsta de gât!? Cine-i individul??
    - Dar eu de unde vrei să ştiu? – se miră sincer Rodica. – Am venit din baie şi l-am găsit călare pe tine.
    - Nu-l cunoşti?
    Rodica D.D.T. începu să improvizeze:
    - Este prieten cu „peştele” meu; Gigi Amorosu’ l-a plătit cu 400 euroi ca să mă găsească...
    - Era cât pe ce să mă termine... bombăni Vali-Băşină – dacă nu erai tu, dădeam în primire. Îţi datorez viaţa...!
    - Dacă nu eram eu, nu venea animalul ăsta aici, peste tine!! Ce era să fac? De când am fugit de la Gigi, m-au căutat şi-n gaura curului. Poate că trebuia să fug din ţară, nu ştiu... Dar acum... privi pierdută spre cadavrul prăbuşit pe pardoseală. Sângele se lăţea pe covor, pe peretele de lângă ei, dând camerei o imagine de coşmar...
    - Câţi ani o să iau pentru chestia asta? Întrebă ea, cu o voce fantomă care l-a văzut pe Bau-Bau.
    Vali Băşină o împinse în baie, şi-o băgă în cadă. Ca avocat, văzuse multe la viaţa lui. Cadavrul lui Jean-Capabilul il făcea să privească totul dinspre partea profesională.
    - Spală-te. Repede. Bine că erai în pielea goală când ai ieşit şi l-ai terminat pe mamelucul ăsta.
    O extrase din cađă şi-i aruncă unprosop.
    - Bun, acum îmbracă-te! Îţi iei hârtiile şi te cari de-aici. N-ai văzut, n-au auzit!!
    - Şi tu ce faci?
    - Chem Poliţia! Legitimă apărare. Tulburare de posesie. Atac, tentativă de jaf, intrare cu forţa, violare de domiciliu... Gâtul meu cum arată – se uită Vali Băşină în oglindă – Bun, frumos, uite ce vânătăi am pe beregată... Tentativă de omor.
    - Chiar mă laşi să plec aşa? Se uită la el Rodica.
    - Şi de ce nu? Păi, eu cu cine-mi mai satisfac pornirile mele animalice? Se strâmbă Vali-Băşină la ea. – Fără tine, povestea este mult mai simplă; ne-am încăierat şi i-am tras-o cu „machette” peste ochi...! Simplu ca buna seara.
    Rodica-şi culese hârtiile de pe masă. Brusc, se repezi la Vali Băşină, îl luă în braţe şi-l sărută lung pe gură. Apoi ieşi..


    Dl. Vasile Roaită avea 72 ani, dar era greu să-i ghiceşti vârsta. Părea situat oriunde, între 55 şi 100 ani. Uscat, slab, ascetic, cu un chip ridat şi inexpresiv, avea un păr bogat, lung şi complet alb. Născut undeva în China, muncise din rasputeri pentru a-şi pune deoparte destui bani ca să poată pleca din ţară, fără a se îndatora la triade. Şi reuşise. Dar, odata ajuns în România, constatase că se rătăcise în meandrele încâlcite ale unui cerc vicios. Triadele existau aici de ani buni. O duceau mai decât în China.
    Nu exista concurenţă serioasă, iar leagea românească nu-i cunoştea prea bine. Triazii aveau mare grijă să-şi rezolve afacerile lor murdare numai cu chinezi, fără a atrage atenţia Autorităţilor. Oare ce semăna cel mai bine cu un chinez? Doar alt chinez. Cu aceleaşi paşapoarte, mii de chinezi, erau aduşi în fiecare lună în România. Apoi paşapoartele erau expediate în China, în valizele diplomatice ale Consulatului Chinez din Bucureşti. Bine unşi cu „ulei parfumat”, anumiţi membri cu imunitate, de la Corpul Diplomatic, returnau paşapoartele în China, pentru a putea intra un nou val de „Ly Dong”, „Ah Cheng” sau „Chong Lay”. Nimeni nu mai ţinea socoteala câţi oameni folosiseră aceleaşi paşapoarte. Pentru serviciul Vamal din România, era ca şi imposibil să deosebească între ele chipurile asiaticilor. Iar ca să ampretezi mii şi mii de chinezi, să compari amprentele, era o muncă fără rost. Un număr imens de cetăţeni chinezi, cu acte false, munceau pe sume de mizerie. Triadele îi mulgeau din greu, şi îi terorizau. Nu se dădeau în lături de la moarte de om. Într-o ţară cu mai bine de un miliard de cetăţeni, viaţa omului nu avea o valoare.
    Vasile Roaită îşi schimbase numele ca să scape de Triazi, însă fără nici un succes. Uneori se gândea că, autoexilându-se în altă Galaxie, tot l-ar fi găsit Triadele, ca să-l pună la plată. Cereau bani pentru orice motiv. Sau fără nici un motiv. Dl. Roaită îşi stabilise domiciliul de reşedinţă în două mici camere situate la nivelul 1, exact deasupra localului „Păsărica de Aur”. Obosit, îl lăsă pe şeful de sală să se ocupe în continuare de localul cu program non-stop. Îşi privi ceasul vechi, de buzunar din argint înnegrit de timp; trecuse de miezul nopţii. Porni pe scări în sus. Descuie uşa. In clipa aceea, se simţi apucat de braţ şi impins în casă. În dialectul mandarin, o voce şuierătoare, scăzută şopti:
    - Taci! Aprinde lampa...!
    Îngheţat de spaimă, bătrânul Roaită păşi în cameră. Mâna lui tremurătoare găsi automat întrerupătoarele micii lămpi roşii. O aprinse şi se-ntoarse. În faţa lui se afla un bărbat. Părea tânar, până în 30 ani. Era agil, zvelt, cu nişte ochi reci, scormonitori, de şarpe. Era îmbrăcat complet în negru.
    Un rânjet ingrozitor părea desenat pe obrazul lui imobil:
    - Credeai că ai scăpat?
    - Nu te înţeleg.. replică Vasile Roaită, cuprins de-o neagră disperare.
    - Shung Joey a murit. Credeai că-ţi poţi permite să nu mai plăteşti de doua luni?
    - Nu intenţionez să-ţi mai plătesc! Nici ţie, nici altora! Rosti Vasile Roaită, cu o neaşteptată demnitate.
    - Atunci o să ne luam singuri, cu dobândă.. – şuieră tânărul. Dar acum vreau să ştiu cine erau cei doi indivizi cu care ai vorbit acum câteva seri, ştii la ce mă refer..
    - Clienţi obişnuiţi – oftă resemnat bătrânul.
    Cu o viteză incredibilă, tânărul îl lovi de două ori cu pumnul în piept, aruncându-l la pământ.
    - O să-mi spui exact ceea ce vreau să aflu de la tine! Îl asigură tânărul chinez. Introduse mâna în buzunar şi scoase un stilet ascuţit ca briciul. – Cu cât mă amâni mai mult, cu atât va fi mai rău pentru tine..
    Vasile încercă să se ridice. Reuşi, într-un târziu. Pieptul îi ardea de durere. Se gândi cu tristeţe că toată munca lui, toate speranţele, fuseseră fără nici un rost. Privi spre necunoscutul din faţa lui. I se păru că uşa debaralei se mişcă uşor, însă probabil că era o impresie.
    Tânărul făcu un pas înspre el, cu stiletul pregătit. Din debara îşi făcu apariţia Popovici Francisc:
    - Lasă cuţitul deoparte şi stai potolit. Pe mine mă căutai, nu?
    Chinezul se întoarse, iute ca o cobră şi fandă spre Francisc.
    Comănescu Valentin ieşi din baie şi-l pocni cu bastonul peste mână. Stiletul căzu jos. Francisc îi aplică asiaticului un upercut bine plasat. Apoi, împreună cu Ade, îl bătură cu bastoanele de cauciuc, până leşină. Îl loveau detaşat, fără ură, ţinând abdomenul, pieptul şi zona rinichilor. Când chinezul nu mai mişcă, se întoarseră spre bătrânul Vasile Roaită:
    - Scuză-ne că nu am intervenit „din prima”, dar am vrut să fim siguri că are intenţii... serioase, vis-a-vis de dumneata. – spuse Ade. – Îl cunoşti?
    - Nu... murmură bătrânul.
    - Foarte bine. Uite ce te rog – preluă Francisc dialogul. – Prefă-te că în seara asta nu l-ai văzut pe domnul aici de faţă. Nici pe noi nu ne-ai zărit azi. Tot ce s-a întâmplat în seara asta, aici, acum, a fost doar un coşmar, provocat de-o pipă cu opiu.
    Vasile Roaită înclină din cap. Era năucit, prea fericit că a scăpat cu viaţă pentru a se mai împotrivi celor doi poliţişti.
    - Ti-am promis că te protejez. Eu îl iau pe domnul acesta cu mine, iar dumneata habar nu ai de nimic... Bine?
    - Mulţumesc, domnilor... bângui bătrânul chinez.
    Francisc îi prinse chinezului leşinat o pereche de cătuşe, apoi îl săltă pe umăr.
    - O seară bună! – zâmbi ade; ieşiră şi inchiseră uşa după ei.
    Folosing scara de serviciu, ajunseră la maşina parcată în curtea interioară.
    Ade săltă capota din spate, iar Francisc îl aruncă pe chinez în portbagaj, fără menajamente.
    - Sper că nu vrei să mergem la Sediu cu maimuţoiul ăsta..?!
    - Nu, desigur. Ştiu eu un loc unde ne putem simţi lejer... – mormăi Francisc.
    Străbătu cu maşina jumătate din Bucureşti, ajungând la periferie. În aproprierea unor maidane de gunoi, viră pe o stradă părăsită de edilii Oraşului într-o paragină fascinantă. Pe tabla cu numele străzii, se mai putea citi doar: „Prelungirea Zal..” restul tablei indicatoare lipsind. În capăt, strada se înfunda intr-un hangar alcătuit din tablă ondulată, măcinată de vechime şi ploi. Poarta atârna într-o singură balama.
    Ade şi Francisc deschisera portbagajul. Chinezul îşi revenise. Dădu să spună ceva, însă Francisc îl luă de guler şi-l trase afară, făcându-i semn să tacă...
    La lumina unei lanterne, îl conduseră curtenitor în hangar.
    -  Aici nu-i ţinută obligatorie – rânji Francisc – simte-te-n largul tău...!
    Îi scoase cătuşele, apoi cei doi începură săl dezbrace la piele. Chinezul se opuse, însă fără mari şanse de reuşită. Francisc îl legă de un stâlp, în timp ce Ade scotocea metodic hainele.
    - Uite ce am găsit – flutură un paşaport chinezesc şi un carnet de conducere – pe domnul îl cheamă Yang Kefu. Faceţi cunoştinţă...
    - Mă bucur – murmură Francisc – şi acum, vorbeşte, domnule Kefu.
    Kefu Yang îl privi fără să înţeleagă nimic. Francisc apuca bastonul şi-ncepu să-l bată din nou. Nici un loc vizat nu era vital, însă însumate, loviturile erau îngrozitor de dureroase. Yang începu să urle. Francisc îl lovea în continuare, metodic.
    - Omule, dar dacă, totuşi, nu ştie româneşte? – se îndoi Ade.
    - Da? Şi ce chinez vine, câine surd la vânătoare, în România, fără să ştie limba locală? În ce limbă cere mâncare, haine, cameră cu chirie? În cantoneză? Le vezi tu pe vânzătoarele d la Marke întrebându-l in chinezeşte cam câte pungi de orez vrea? – râse Francisc.
    Şi apucă bastonul cu nădejde.
    - Nu mai da! Spun! Nu mai da!! – începu să zbiere Kefu, pe româneşte.
    - Aşa e mai bine.. îl incurajă Francisc, şi-l pocni cu bastonul peste testicule.
    Kefu scoase in răcnet înfiorător:
    - Mor! Spun orice!! Ce vrei să spun??
    - Spune şi tu ceva, acolo!! Îi propuse Francic, agitând bastonul. Spune orice;
    - Ce vrei să afli? Intrebă Kefu, privind terorizat bastonul.
    - Totul. Hai, începe de undeva!
    - Ce vreţi să vă spun?
    - Măi nenorocitule!! Tu ştii cine suntem noi??
    - Poliţia? Poliţia, nu?? Se bqlbâi kefu.
    - He, he, ţi-ar plăcea ţie!! Dacă eram Poliţia, ne mai oboseam cu tine pâna pe coclaurile astea?!?
    Ade interveni, bagându-se în faţa lui Yang Kefu:
    - Pe noi ne plăteşte Tong – şopti confidenţial – Tu ai auzit de Amida? Şopti Ade confidenţial.
    Kefu    holba ochii, tremurând din toate balamalele:
    - Asta înseamnă că voi muri....
    - Ai să râzi, dar dacă povesteşti totul, fără să te mai întreb eu, te las liber – îi propuse Francisc.
    Yang Kefu aprobă din cap:
    - Chiar mă lăsaţi liber?
    - Da, te las liber! Stai un moment! – Francisc scoase un mic casetofon pentru înregistrări de înaltă fidelitate. Îl porni şi-l aşeză pe o ladă, lângă Kefu, apoi îl îndemnă:
    - Şi-acum cântă! Începe cu „China White”
    Timp de aproape două ore, Yang Kefu vorbi fără întrerupere. Când dădea semne de oboseală, Francisc îl încuraja, arătându-i bastonul de cauciuc. Le dădu amănunte despre structura Reţelei: nume, adrese, totul.
    - Mă belitule, da pe curvele unia Gigi Amorosu’, două curve, cine le-a omorât?
    - Păi, Shung Joey le-a omorât!! Începuseră să scoată pe piaţă nu ştiu ce droguri, la juma’ de preţ, ceva „Balamuc Forte”. Ieftin, ieftin, dar băga clienţii în mormânt!!
    - Şi de unde-a apărut pe piaţă „balamuc Forte”? Nu ştiai ceva de chestia asta?
    - Asta nu ştiau nici ele!! Le-a tăiat Shung cu satârul de peşte, dar nu ştiau decât că le dădea „dozele” unul, Jean-Capabilul. Mai mult nu ştiau... Le-a terminat Shung.
    - Dar pe Shung Joey cine l-a răcit?
    - Jean-Capabilul şi Gigi  Amorosu’ l-au prins şi l-au omorât în bătaie cu parul, pentru curvele alea!! Concurenţa, deh, ce să-i faci...?!
    - Uite-aşa o să păţeşti şi tu, dacă nu-mi spui de unde venea „Balamuc Forte”. Că doar nu şi-l gătea Jean-Capabilul, la el în bucătărie!!
    - Nu ştiu mai departe!! Ai promis că mă laşi liber!!! – zbieră înnebunit Yang.
    - Te-am minţit!! – zâmbi dulce Francisc şi ridică bastonul.
    - Mama! Mamaaa...!! începu să plângă Yang Kefu, isterizat, cu lacrimi fierbinţi.
    Ade îi desfăcu cătuşele şi-i dădu o sticlă de apă minerală:
    - Bea şi potoleşte-te...
    Sughiţând uşor, Yang bău. Încet, încet, îşi reveni.
    Francisc îl săltă şi-l ajută să se îmbrace:
    - Uite, ai o şansă de-a scăpa teafăr din situaţia asta.
    Yang îl privi lung, neîncrezător. Ade scoase un aparat fortografic, mic, digital:
    - Măi animalule!! Uite, zâmbeşte frumos la poze! Vreau să am o amintire cu tine.
    - Ne eşti chiar simpatic! Interveni Francisc. N-avem nimic personal cu tine, doar afaceri...!
    Yang înghiţi în sec. Nu mai pricepea nimic.
    - Zâmbeşte că te omor! Îl invită Francisc, cu bastonul pregătit.
    Yang zâmbi ca un şacal mort de 18 zile. Ade îl fotografie rapid de câteva ori, apoi îi spuse:
    - Şi-acum, vezi uşa aia pe care ai intrat?
    Yang îl asigură că o vede.
    - Ieşi afară, ia-o la fugă, şi ai mare grijă să nu te mai întâlneşti cu noi, în viaţa ta!!
    Yang kefu porni cu paşi tremurători. Se uită înapoi cu groază, din doi în doi paşi. Era convins că cei doi îl vor împuşca pe la spate. Ajuns la uşă, scoase brusc un răcnet de groază, apoi ieşi afară şi-o luă la fugă. Alerga cum n-o mai făcuse în viaţa lui, fără să mai privească înapoi. După un timp, ajunse într-o parte mai populată a oraşului. Reuşi să găsească un taxi, care-l duse până acasă. Intră, se ascunse în baie, şi începu să plângă cu sughiţuri.



    Pivniţa era pe jumătate plină cu cărţi, volume peste volume, romane clasice, policier-uri, dicţionare, tratae de astronomie, medicină, anatomie, practică de medicină-legală, compedii de anatomie clasică, etc. Etc. Oamenii, angajaţi anume, încă mai descărcau sacii şi lăzile cu cărţi din camion. Grijulie, Rodica D.D.T. supraveghea totul. Neştiind bine cam ce-ar fi trebuit să cumpere, preferase să cumpere de toate. Ghidându-se după un ziar de anunţuri publicitare, cumpărase de la vreo două duzini de persoane particulare mai strâmtorate, cărţile cu şacul, cu lada, cu biblioteca. Făcuse o vizită şi pe la două Anticariate, şi umplu un camion cu cărţi. Hamalii, închiriaţi cu ora, aranajau marfa în pivniţă, în rafturi de lemn nou-nouţe, cumpărate cu o zi în urmă de Rodica D.D.T. După ce-şi terminară treaba, îşi primiră un bacşis generos şi plecară cu tot cu camion. Rodica ieşi în curte şi admiră casa. Era o vilă cu etaj, cum văzuse ea pe la „interlopii” mai pricopsiţi cu care avusese de-a face în cariera ei de „damă de larg-consum”. Totul sclipea de marmură nouă, albă, lustruită. În curtea largă, cu gard înalt, exista o piscină opulentă, înconjurată de „Putti”, „neptuni”, „Naiade”, copii ale unor statui clasice. Şamdramaua, cu două etaje, avea vreo 18 camere, 7 băi, 12 balcoane, holuri, debarale; nu ştia nici ea bine câte camere erau.
    În stradă se auzi, claxonul unei maşini; Rodica deschise poarta şi privi cum Vasile „Puleaşcă” Scurtu cobora din Taxi. Rodica plăti taximetristului şi-l trase pe Sile înăuntru.
    - Doamnă, ştiţi... o chemă şoferul printre gratiile porţii. Rodica îi mai întinse câteva bancnote şi-i şopti:
    - Adu-mi şi chestia aia, uite cheia; şi suni când te-ntorci...
    - Am priceput... răspunse respectuos şoferul şi plecă.
    Groaznicul Puleaşcă se uita curios prin jur. Avea de gât două aparate forotgrafice de tip clasic; un Zenith şi-un Kiev, o cutie cu baterii, un blitz, şi căra în spate un trepied.
    - Intră înăuntru, te rog... îl invită Rodica.
    Scurtu Sile intră, uitându-se în jur:
    - Fato ziceai că este botez, ceva, că trebuie să am „şedintă foto”. Unde-i lumea?
    - Sile, te rog frumos, stai în cur pe scaunul ăsta... îl lua Rodica uşor.
    - Văd că tu eşti pregătită – o admiră Puleaşcă. Rodica purta o rochie roşie, lungă, evazată, cu umerii goi, cre-i punea în valoare bustul frumos. Purta pantofi tot roşii, cu toc înalt, părul şi-l prinsese în piepteni mici, de fildeş alb-gălbui.
    - Sile-mamă, ţin-te bine, că avem de vorbit! Îl luă ea cu binişorul.
    - Te-ascult, scumpo! Sper că-mi dau ăştia banii, cu botezul lor, că am chestia aia cu impozitul...
    Rodica îl aşeză pe-un scaun înalt, la masă, apoi se aşeză şi ea.
    - Sile, tu o mai ţii minte pe mătuşa ta Magda? Aia din Anglia, verişoară bună cu mama ta? – întrebă Rodica.
    - Tot cât mă mai ţine minte şi ea pe mine... zâmbi Sile într-o doară, nepăsător. Rodica D.D.T. îi întinse un pachet de ţigări şi cană cu cafea, apoi începu dialogul;
    - Sile, iepuroiul meu drag, ştii că eu sunt curvă...
    - Nu ţi-am reproşat asta niciodată, ce-ţi veni?
    - Unul din clienţii mei este avocat. N-o să intru în detalii, dar a fost angajat de un Cabinet Notarial din londra, Wall Street, U, să-l găsească pe un domn din Bucureşti. Erau reprezentanţii legali ai Doamnei Magdalena Scurtu, moartă acum două luni, fără moştenitori direcţi. Ca Executori Testamentari, aveau de îndeplinit ultimele dorinţe, ale doamnei Scurtu.
    Groaznicul Puleaşcă o privea cu gura căscată;
    - Adică ce vrei să zici?
    - Ca să n-o mai luam pe după piersic, avocatul acela, care mi-o scapă mie pe din dos, era plătit să te găsească pe tine. L-am taxat de 500 euroi, şi i-am spus că te cunosc. Uite-aici Testamentul!!
    Lui Puleaşcă aproape că-i ieşeau ochii din cap. Apuca hârţoagele şi începu să citească:
    - .... 600.000 euro....?
    - Ai de plătit nişte taxe, acolo, şi mai există şi-un codicil. Adică sunt vreo două condiţii. Una ar fi să-ţi iei o casă, pentru a avea şi tu bătrâneţile asigurate. Casă, adica; nu gaura aia de apartament în care ai putrezit până acum. Avocatul a cumpărat vilişoara asta mică, modestă, pe numele tău...
    - ...A...a...a mea?
    - Da, dragă, casa asta este a ta!! Şi-a doua condiţie; familia ta nu pupă un ban din moştenirea asta, pricepi?? Bea, dragă, bea din pişalăul ăla de cafea...
    Pe Groaznicul Puleaşcă îl apucase o îngrozitoare criză de sughiţuri.
    Rodica D.D.T. îi turnă cafea pe gât, apoi îl luă de-o mână:
    - Hai să facem „turul casei”, să te obişnuieşti cu atmosfera.
    În timp ce-l plimba prin hardughia de viloi, Rodica D.D.T. medita la povestea în care se bagase. Fireşte, nu putea păstra pe numele ei tot ceea ce reuşise să fure de la Gici Amorosu’ şi de la Jean Capabilul. „Scorul” faptelor sale sărea binişor de un milion de euroi, cu tot cu aurul luat, care se adăuga banilor lichizi. Se gândea că avea nevoie de noroc cu vagonul, pentru a scăpa cu zile din această situaţie. Cu Jean Capabilul se rezolvase într-un fel sau altul. Însă jumătate din lumea interlopă a oraşului fugea după sumele de bani dispărute de la cei doi „grei”. Erau câteva lucruri care o avantajau serios; Beşleagă Gigi „Amorosu’”, rămas în viaţă, precum şi urmaşii lui Jean capabilul, nu aveau posibilitatea legală de-a cere oficial, Poliţiei, recuperarea banilor furaţi de ea. Nu puteau nici măcar să recunoască vreodată, în faţa autorităţilor, că deţinuseră asemenea averi fabuloase. Legal, banii respectivi nici măcar nu existau. Fiind bani obţinuţi din prostituţie, droguri, camătă, furturi, escrocherii, etc., respectivii bani nu puteau fi depuşi în vreo bancă şi declaraţi oficial. Când îndrăznise, totuşi, să pună la cale un furt de asemenea amploare, Rodica D.D.T. ştiuse că Gigi Amorosu’ şi Jean Capabilul erau strictalmente obligaţi să-şi ţină averile în casă, îngrămădite de-a valma prin seifuri, lăzi, pivniţe, în garaj, prin frigidere mascate, etc. Îi trebuiseră ani de zile ca să dibuiască ascunzătorile celor doi indivizi, pe care ea îi ura cu o pasiune de nebănuit.
    Rodica avea vârsta rotundă de 25 ani, şi provenea dintr-o familie de ţigani săraci, care mai aveau acasă încă vreo 5 copii şi unul pe drum. Când nu mai putuseră să se descurce, părinţii o vânduseră pur şi simplu lui Gigi Amorosu’; avea 14 ani pe-atunci.
    11 ani fusese „proprietatea” lui Gigi. 11 ani de prostituţie, abuzuri, bătăi, înjurături, umilinţe şi sărăcie. Era uneori „închiriată” cu săptămâna lui Jean, care o folosea cam în aceleaşi scopuri. Jean Capabilul o bătuse chiar mai rău decât Amorosu’, dacă-ti puteai imagina că se putea lua bataie mai rău decât la Gigi Beşleagă. Nimeni nu avea să ştie cu câtă plăcere înfipsese Rodica maceta în capul lui Jean Capabilul; îl omorâse cu o pasiune greu de înţeles. Şi-o dorea de mult, dar îi lipsise ocazia...
    În momentul în care le dibuise ascunzătorile şi le furase banii, o făcuse, în principal, deaorece ştia că cei doi nenorociţi iubeau banii mai mult decât orice pe lumea asta. Ani de zile visase la disperarea celor doi, se gândea că, oricât de mare ar fi fost suma totală pe care o fura, aceasta reprezenta răsplata ei pentru 11 ani de „muncă productivă” prestată cu de-a sila pentru cele două dihănii cu chip uman.
    Neştiind bine ce soartă o aştepta, preferase mai bine să treacă cea mai mare parte a banilor, sub diverse forme, pe numele lui Vasile Scurtu. Pe Groaznicul Puleaşcă nu-l cunoştea nimeni din lumea subterană a interlopilor. În afară de avocatul Vali-Băşină, nimeni nu ştia de relaţia ei cu Puleaşcă. După cum se dovedise, Vali-Băşină mai bine murea, decât să spună ceva, cuiva, despre „clienţii” lui. Deformaţie profesională, probabil. Dacă murea de mâna lui Gigi-Amorosu’, Rodica avea satisfacţia postumă că nimeni, şi mai ales Amorosu’, nu ar mai fi găsit banii. Iar dacă totuşi scăpa cu viaţă, putea oricând să se „autoservească” din sumele pe care le ascunsese bine prin vila, care, acum, figura ca proprietatea lui Groaznicul Puleaşcă.
    Îl conduse pe noul stăpân al casei până în pivniţă:
    -Uite, bărzăunele meu scump, mătuşă-ta a lăsat, special, un fodn de bani pentru cărţile tale preferate! Am vorbit eu cu nişte specialişti şi ţi-am cumpărat tot ceea ce era mai bun pe piaţă...! rosti Rodica, la Doamne-ajută, sperând că o nimerise bine.
    Groaznicul Puleaşcă rămase cu gura căscată. Ochii începură să-i iasă dinc ap. Se uita la pivniţa plină cu volume, ca la a doua întoarcere a lui Iisus pe Pământ.
    - Toate astea... toate astea sunt ale mele? Reuşi să îngaime.
    - Da, scumpule!
    - te iubesc, Rodica!!! Tot ceea ce am, este şi al tău... De-acum înainte, eşti aici ca la tine-acasă. Ştii ce? Lasă-te dracului de meserie, că de-acum ai din ce trăi, mă ocup eu de tine. – Puleaşcă era în culmea fericirii.
    Cărţile îi creeau un extaz de-a dreptul mistic.
    Rodica oftă mulţumită. Pivniţa aceasta era pentru Sile, ceea ce era peştera comorilor pentru Ali-Baba. Rodica spera din tot sufletul că depozitul acesta de cărţi avea să-l ţină ocupat cel puţin 6 luni, departe de eventualele probleme create de furtul ei, acre intosese pe dos oraşul.
    Rodica D.D.T. îl trase pe Sile în sufragerie şi-l cază pe canapea şi-i oferi di hamburgeri, plus o  cutie de bere:
    - Mănâncă şi tu la botul calului, până terminăm cu mutarea. De fapt, ce mare lucru ai de adus tu de dincolo?
    Se auzi soneria; Rodica deschise poarta folosing telecomanda. Şoferul de taxi şi un hamal intrară. Purtau doi saci cu cărţile recuperate din apartamentul lui Vaisle scurtu. Hainele lui Puleaşcă încăpuseră într-o geantă de voiaj. Dintr-o cuşcă de plastic, standard, cumpărată de la Pet-Shop, mârâia înfundat maidanezul fără nume şi fără ureche, care împărţea locuinţa cu Sile.
    Primiră ceva bani şi se retraseră.
    Puleaşcă era depăşit de evenimente. Îşi împărţi hamburgherii cu câinele care i se suise fericit pe genunchi. Apucă actele casei, studiindu-le atent:
    - Fato, chestia asta este chiar în regulă...
    - Dar tu ce credeai? Că totul este „naşpa”? se ului Rodica.
    - Dumnezeule, parcă nu-mi vine să cred ca este adevărat. Este prea frumos.
    Rodica se-ntinse dupa telecomandă şi dădu televizorul mai tare. Începeau ştirile de seară. O prezentatoare lâtra în vitez a 4-a:
    „În lumina noilor dezvăluiri făcute de cetăţeanul Yang Kefu, suntem în măsură să afirmăm că noile canale ale drogurilor aduc noi prouse din zonele Americii Latine. Domnul Kefu Yang a făcut declaraţii senzaţionale unui ziarist care doreşte să-şi păstreze anonimatul”. Pe ecran apăru o forografie a unui chinez care rânjea crispat, de parcă tocmai aflase de la mediul său curant că tocmai contactase o boală venerică incurabilă. În paralel, sonorul televizorului reproducea parţial declaraţiile chinezului, înregistrate pe bandă. Se putea deduce că  LOS ZETAS, Cartel del Golfo, rupea gura concurenţei cu un produs de sinteză, numit „balamuc Forte”, care era ieftin, se vindea foarte bine, şi băgase-n mormânt cel puţin 10 oameni.
    Prezentatoarea TV interveni iarăşi, specificând că Los Zetas făcea o serioasă concurenţă mafiei chinezeşti care lansase pe piaţă China White.
    Mâna Rodicăi se crispă pe telecomandă. Atunci când „regretatul” jean Capabilul le închiriase de la Gigi Amorosu’ şi le dusese în celebrul „turneu de dans” cu autocarul, făcuseră o haltă de-o noapte într-un bar din Iugoslavia. Acolo, Jean Capabilul discutase cu trei huidume fioroase, urâte şi foarte negre la piele, care vorbeau o limbă spaniolă agresivă. Certându-se cu Jean, cel mai fioros dintre ei pronunţase de câteva ori cuvântul „Los Zetas”. După ce-şi terminase dialogul, Jean Capabilul, împreună cu cei trei, îşi ascunseseră plicurile cu „pulbere” în părţile mai... intime ale anatomiei celor 12 fete din autocar. „Oare ce-l face pe acest Kefu să facă asemenea declaraţii?? Hopa, se-ncinge treaba...!! gândi Rodica D.D.T. Se părea că alesese momentul cel mai potrivit să se retragă din „afaceri” cu bani cu tot, şi se-ascundă în viloiul acesta trecut pe numele lui Vasile Scurtu. Sile era deasupra oricăror bănuieli; absolut „curat”, cinstit, fără cazier şi necunoscut de interlopi şi de poliţie, avea o acoperire legală „beton” pentru vilă şi casă. Pentru moment, totul părea perfect.
    - Sile, maimuţoiul meu iubit, hai să inauguram dormitorul...
    După un ceas de amor sălbatic, Rodica adormi în braţele lui Sile.

    Intre orele 1600 şi 1730, Metroul capitalei „lucra” la capacitate maximă. Zeci de mii de oameni din tot oraşul, sau poate mai mulţi, reveneau de la serviciu, nervoşi, obosiţi şi deziluzionaţi de ritmul înnebunitor al muncii şi-al vieţii cotidiene. Un tren subteran se blocă în mijlocul unui tunel. Alarma fusese dată de unul dintre mecanici. Date fiind ora şi aglomeraţia, aproape că fu paralizată toată partea aceea a oraşului. Motivul erau părţile componente ale unui trup omenesc, împrăştiate pe aprox. 500 metri. Mecanicul, înnebunit de groază, frânase, provocând blocajul mai multor trenuri subterane.
    Panica şi claustofobia apropae că scoase din minţi pe călătorii isterizaţi. După un ceas, totul reveni la normal. Poliţia ridică bucăţile care alcătuiau un trup mutilat îngrozitor. Concluziile preliminare ale anchetei stabiliră că trupul fusese rupt în bucăţi de către tren. Cadavrul fusese tranşat în altă parte, şi bucăţile răspândite în tunel, pentru a crea panică.
    Actele găsite asupra decedatului îl desemnau ca fiin cetăţeanul chinez Yang Kefu, patron al unei firme de import-export aflată în faliment. Poliţia demară o anchetă apatică. Dat fiind modul în care cetăţenii chinezi îşi „rezolvau” între ei divergenţele, atât motivul cât şi făptaşii puteau să se situeze în ţara de baştină. Situaţia deveni cu-adevărat gravă în următoarele 10 zile. Cu o precizie matematică, între orele 16 şi 18, zilnic, un cadavru al unui cetăţean asiatic era găsit în câte un punct aglomerat al oraşului, un sumbru avertisment public.
    Masa lungă din biroul de Investigaţii Criminale era încărcată de dosare în curs.
    - Cineva s-a apucat serios de treaba – constată Francisc.
    - Mă tem că am făcut-o cam gogonată cu aşa-zisa „declaraţie” trimisă la modul anonim hienei ăleia de la televiziune – oftă deprimat Ade.
    - Nu te agita. Când nu ai de unde să apuci un caz deosebit de ramificat, pur şi simplu provoci un motiv de discordie între „personaje”, apoi aştepţi să se întâmple ceva – rânji Francisc.
    - Devii cinic. Aici mor oameni – rosti Valentin.
    - Nu fii sentimental. Pun pariu că fiecare dintre cei 10 morţi îşi merită soarta. Ca şi kefu, sunt până-n gât băgaţi în traficul cu droguri, altfel nu s-ar obosi „concurenţa” să-i termine.
    Ade se uita atent prin dosare şi prin rapoartele medico-legale:
    - Kefu a fost dezmembrat. Patru dintre următorii au fost împuşcaţi în cap, de-aproape, cu arme de mare calibru. Doi au fost descăpăţânaţi, pur şi simplu. Trei au fost spânzuraţi. Astea nu-s metode chinezeşti, sunt omoruri mult prea grosolane.
    - Te contrazic. Este o cruzime intenţionată, cu scopul de a băga groaza în Triadă, în asta locala.
    - Francisc, tu, când te-ai hotărât să trimitem „mărturia” aia la Televiziune, te aşteptai să-l omoare pe Kefu, de-a dreptul? – Ade era chinuit de remuşcări.
    - Nu, mă aşteptam să-lpupe dulce pe fruntea lui inteligentă... rosti Francisc ambiguu. – Nenorocitul ne-a minţit; l-am bătut de mă dureau mâinile, şi totuşi nu ne-a dat adresa reală, unde locuieşte. Şi în Acte era trecută o adresă fictivă. Am pus, binenţeles, oameni de pază la respectiva adresă, ca să-l apere, şi să pună mâna pe cei care ar fi venit după el. Aveam nevoie de indivizii din „concurenţă”, dar l-au săltat din altă parte. Dacă spunea adevărul, îl protejam...
    Se auzi o bătaie discretă în uşă. Subofiţerul de serviciu îi salutăm raportând oficial:
    - Numitul Răgălie Valeriu, de profesie avocat, s-a prezentat la dvs., în urma invitaţiei leagte de...
    - Te rog, condu-l aici pe domnul...! îl rugă Ade.
    Vali Băşină, îmbrăcat la patru ace, proaspăt bărbieri şi fără  nici un păhărel la bord, îşi făcu o intrare triumfală:
    - Am onoarea să vă salut, domnilor..
    - Luaţi loc. Faceţi-vă lejer.. ca la dvs. Acasă, domnule avocat.
    - Îmi face o deosebita plăcere să ajt Justiţia Română – se înclină adânc Vali Băşină, apoi luă loc.
    Francisc îi oferi o cafea de la Automatul din colţul încăperii, apoi începu dialogul:
    - Ştiu că v-au mai chestionat săptămâna trecută colegii mei. Ancheta este oficial încheiată cu titlul de „legitimă apărare”.  Dat fiind că victima, numitul Jean Capabilul, actualmente mai mult sau mai puţin decedat, era un om care se ocupa cu activităţi pe cât de variate, pe atât de ilegale, aş fi dorit să vă mai pun câteva intrebări.
    - Ceea ce voi răspunde, mă poate implica în vreun fel oarecare? Se interesă curios Vali Băşină.
    - Oh, nu, doar simple formalităţi... Dv.s fiind avocat, ar fi de-a dreptul amuzant să cereţi asistenţa unui avocat! Dar, desigur, dacă doriţi...!
    - Nu doresc decât să vă servesc, după umilele mele posibilităţi. Intrebaţi-mă ce doriţi...
    - Deci, în ziua respectivă, uşa v-a fost spartă, Jean Capabilul a năvălit în casă şi v-a atacat. Povestiţi-mi cu propriile dvs. Cuvinte faptele petrecute.
    - A fost îngrozitor. Domnilor –începu Vali Băşină teatral. Avea un talent actoricesc remarcabil. – M-am trezit luat de beregată, sugrumat, aproape omorât, după cum rezultă şi din raportul Medico-Legal ataşat la dosar. Crezându-mă leşinat, m-a aruncat pe podea, şi-a început să scotocească prin casă. M-am adunat de pe jos, am reuşit să iau de pe panoplia din peret o „machette” de colecţie şi l-am lovit din spate.
    - Aţi aplicat două lovituri, nu-i aşa? Din spate, amândouă, nu?
    - Strictalmente, exact. Una în cap, de sus în jos. Am smuls arma, apoi am aplicat o a doua lovitură, laterală la nivelul gâtului. Cam asta a fost totul. Apoi am anunţat poliţia...
    - Ce vârsta aveţi, maestre? Îl chestionă într-o doară Francisc.
    - 63 ani. – răspunse prudent Vali Băşină.
    - Consumaseţi ceva alcool în seara aceea?
    - Vreo două pahare...
    - Aveţi o condiţie fizică de invidiat.. remarcă Ade.
    - Nu este ilegal, nu? Se hlizi Vali Băşină.
    - Nu, desigur. Să recapitulăm; aveţi 63 ani. Aveaţi „la bord” vreo două pahare de ... ceva, acolo. V-a strâns de gât, v-a scuturat bine, v-a aruncat la pământ. Apoi s-a întors cu spatele. Cu o agilitate de felină, v-aţi ridicat,  aţi alergat la peretele din fundul camerei, aţi înfăşcat arma, aţi revenit şi i-aţi aplicat vreo două lovituri decisive, care au schimbat cursul evenimentelor.
    - Exact aşa s-a întâmplat!!  Confirmă Vali Băşină, cu un tupeu de invidiat şi le zâmbi dulce. Tehnica lui în faţa poliţiei era următoarea: în funcţie de fapte, stabileşte o poveste şi mergi cu ea până în pânzele albe. Varianta lui era inatacabilă şi o ştia foarte bine. Povestea lui se potrivea cu faptele petrecute în proporţie de 85% şi varianta lui era greu demontabilă.
    - Dvs. Aveţi aproximativ 1,79 m, la o greutate de 82 kg – aprecie Ade.
    - Aveţi un ochi excelent format – îl complimenta Vali.
    - Mulţumesc, fiecare are ce poate. Calculând unghiul de incidenţă dintre armă si căpăţâna victimei, se pare ca persoan care l-a „mântuit” pe Jean Capabilul avea cam 1,65m. Cum comentati treaba asta?
    - În nici un fel! Declară ferm Vali Băşină – Eu v-am spus ce s-a petrecut, iar dacă nu mă credeţi, băgaţi-vă pe argumente mai solide.
    - De asemenea, calculând rigiditatea cadaverică, „Rigor mortis” adică, între moartea victimei şi apelul dvs. La Poliţie există un decalaj de vreo oră bună.
    - Ma simt mâhnit că, după ce am trecut printr-o asemenea situaţie care mi-a periclitat viaţa, dvs. Încercaţi să mă transformaţi într-un călău...- oftă trist Vali Băşină. – Poate c-am mai „ras” şi eu o porţie de „apă tare” pentru întărirea sistemului nervos. Noi, acum, discutăm la rece. În respectivele momente, era vorba de un atac asupra mea...!!!
    - De asemenea – preluă Francisc din voleu – fie vorba între noi, Jean Capabilul era un animal îngrozitor de voinic. Să vă spun absolut sincer părerea mea. Sunteţi avocat, om al Legii, şi presupun că mă veţi înţelege.
    - Vă ascult, domnule. Sunt numai urechi...
    - Având în vedere ceea ce era Jean Capabilul, nu-mi pasă absolut deloc de moartea lui. Persoana care a reuşit să-l termine – accentuă Francisc – a făcut un mare serviciu umanităţii. La ora aceasta, o grămadă de curve, datornici, etc se îmbata de bucurie că au scăpat de hiena asta nenorocită. Ca poliţist însă, trebuie să închei un dosar, şi mă bucur ca pot trece acolo „legitimă apărare”. Sunt absolut convins că nu minţiţi când spuneţi că v-a atacta. Era genul lui să faca asta. El, împreună cu un „oartener” de-al lui, unul Gigi Amorosu’, aveau pe mână câteva curve productive pe care le băteau în asemenea hal, încât nenorocitele nu aveau curaj să depună mărturie împotriva lui.
    Vali Băşină se destinse; mişcă din cap aprobator. Francisc continuă:
    - Din diverse surse, am aflat că de la această frumoasă pereche de jigodii au dispărut unele... chestiuni care fac pe apropiaţii lor să aibă ceva mâncărimi in fund. Aşa că, de fapt, vreau să vă spun un lucru; o să înceapă o anumită urmărire, şi unele persoane ar trebui să stea bine ascunse.
    - Mulţumesc, domnule poliţist – rosti Vali Băşina. Era vechi în meserie şi aprecie discursul lui Francisc la justa lui valoare.
    - Atâta am avut de vorbit cu dvs. Mulţumesc şi eu pentru timpul acordat. Sunteţi liber..
    - Mai ţinem legătura – se înclină reverenţios avocatul,spoi se retrase, discret.

    Poarta cea mică, discretă, din spatele curţii unde lociua proaspătul „moştenitor” Vasile Scurtu devenise un tainic loc de pelerinaj. Începând cu orele 0045, şi până la ora 230 înspre dimineaţă, canalele de pe stradă se agitau nevoie mare. „canaliştii” se strecurau prin „găurile” lor, ieşind în răcoarea nopţii. O lume subterană, larvară, prea puţin cunoscută celor care traiau „deasupra” apărea la lumina palida a lunii.
    Rând pe rând, ‚exemplare” din aceasta subpsecie umana treceau pe la poarta grădinii lui Rodica D.D.T. Sunau la sonerie, apoi schimbau câteva cuvinte cu Rodica; îşi luau un oarecare tain, constând intr-o plasă cu mâncare şi ceva bani de buzunar. Groaznicul Puleaşcă habar nu avea de aceste specimene parazitare se hrănesc din bucătăria lui. Când nu rascolea prin pivniţa cu comori literare, îşi lua câinele şi se pierdea în parcurile Oraşului. Mai fericit ca niciodată, îi dăduse mână liberă lui Rodica D.D.T. să faca ce voia prin ceea ce el considera sincer ca fiind proprietatea lui. Şi chiat era alui, dupa acte.
    Rodica D.D.T. spera din toată inima ca Gigi Amorosu’ să o dibuiască mai târziu, cât mai târziu, sau deloc, dacă era posibil. Viaţa tihnită, în aceeaşi casă cu Sile “Puleaşcă”, I se părea un paradis, ceva prea frumos ca să fie şi real. Nu-l iubea pe Sile, cel puţin nu în accepţia curentă a expresiei. O lega de el un interes; aerian, împrăştiat şi paşnic, Sile Scurtu era un om uşor de manevrat. Titular “de facto” al vilei şi-al banilor lui Rodica, îi lăsa acesteia mână liberă în gestionarea respectivelor bunuri materiale, care astfel căpătau un aspect deplin legal. Rodica D.D.T. avea mare grijă să plătească la zi impozitele casei. Eventualilor funcţionari ai Fiscului, care percepeau aceste impozite, le lăsa bacşişuri consistente, asigurându-şi în acest fel prietenia lor.
    Era 10 dimineaţa; Sile Scurtu îşi luase javra de lesă şi pornise în plimbările lui matinale. Rodica D.D.T., visătoare, zăcea pe-o canapea urmărind la un TV imens emisiunile de Tele-Shopping; încerca să-şi dea seama ce ar mai putea să-I lipsească de prin casă. Era pentru prima dată în viaţa ei, când putea să-şi ia orice fără să-şi pună problema cât costă. I se părea nemaipomenit cqte lucruri există pe lumea asta. Soneria  smulse din visare. Deschise poarta cu telecomanda. Cei doi barbaţi străbătură curtea, iar Rodica apucă din compartimentul secret al canapelei pistolul Manser 7.63, în perfectă stare de funcţionare, încărcat, uns, gresat. Era o “amintire” de la Jean Capabilul. Îl şterpelise din seiful răposatului Jean, împreună cu banii şi cu ceva bijuterii. Il văzuse pe Jean Capabilul folosind în Iugoslavia arma, într-o confruntare cu o grupare concurentă care vroia să-l deposedeze de “marfă”, adică de cele douăsprezece fete, cu tot cu “conţinutul” lor vaginal. Avusese grijă să reţină modul cum se manevra siguranţa care bloca arma, precum şi modul de manevrare al încărcătorului.
    Ţinând bine arma greau cu ambele mâini, privi de după draperie la bărbaţii care acum aşteptau în faţa uşii. Holbă ochii la cei doi; “Hopa, gabori scrie pe ăştia..!” gândi ea, şi se repezi, să ascundă arma la loc. Apoi se apropie de uşă:
    - Cine-i? întrebă, fără să deschidă.
    - Poliţia. – I se răspunse
    - Şi ce doriţi?
    - Să discutăm cu dvs. Avem de vorbit ceva…
    - Păi, vorbiţi. Vă ascult… continua Rodica de după uşă.
    - Deschideţi uşa, vă rog!
    - De ce?
     - Avem ceva de discutat...
    - Dar mandate aveţi?
    - Vreţi să aducem? După aia aducem şi unul de reţinere...
    - Pe ce motiv?
    - Obstrucţionarea justiţiei!!
    Morocănoasă, Rodica deschise uşa, lăsându-i să intre. Francisc şi Valentin „Ade” purtau elegante costume civile, cu cămăşi albe şi cravate. Studiară în treacăt sufrageria opulentă, apoi o priviră pe rodica. „Asta-i ocnă cu fa®ă- gândi Francisc – şi ce ţâţoaie, şi ce decolteu, s-o pui în ramă..!”, „Producţie scrie pe ea...!” medită şi Ade. Rodica îi studie şi ea; în costumele bleumarin, bine croite, păreau doi ciocli la o înmormântare de lux.
    - Bună ziua, doamnă! Începu Francisc. – Cine este proprietarul acetei frumoase locuinţe?
    - Se numeşte Vasile Scurtu. Pe moment lipseşte, e la plimbare cu câinele dumnealui! „Şi pun pariu că ştiţi asta...” era să scape Rodica, însă îşi înghiţi ultimele cuvinte.
    - Şi dvs. Cum vă numiţi şi ce rol aveţi, în această plăcuta ambianţă? Relua Ade, în foc încrucişat.
    - Menajeră, bucătăreasă şi metresă! Îşi dădu în petec Rodica. De câte ori avea de-a face cu Poliţia o mânca sub limbă. De câte ori o prinsesera „la produs”, poliţiştii abuzaseră de fizicul ei, o amendaseră şi o mai şi bătuseră, uneori.
    - Numele, vă rugăm??! Insistă Ade.
    - Apostolescu Rodica, 25 ani, calificare de chelneriţă, absolventă de 8 clase, m-am calificat la locul d emuncă, am mutaţie în cartea de identitate, pe adresa asta! Recită Rodica precum om mitralieră.
    - Minunat, doamnă, văd că ne uşuraţi  munca – îi zâmbi Francisc, luând loc pe canapea. „Hopa, se lungeşte treaba” observa Rodica, resemnată.
    - Stimată doamna, cazier aveţi?
    - Desigur domnule. Cum să nu? – zâmbi drăgălaş Rodica. Am de toate.
    - Pe ce acuzaţii?
    - Prostituţie, dragă domnule. Am făcut trotuarul. Curvă, adică!!
    - Doar pentru prostitutie?..
    - ...In formă calificată...! Oral, anal, normal... se obrăznici de tot Rodica.
    Francisc schimba tonul:
    - Rodica, stai cuminte ca mă superi. Vorbeşte ca oamenii, şi scapi mai repede de noi.
    - Da, domnule, vă ascult. Şi aşa, la o adică, ştiţi, cam ce-aţi vrea dvs de la mine?
    - Nici bani şi nici „servicii”, ca alţii dinaintea noastră. Nu vreau să-ţi fac necazuri.
    - Punem un pariu? Zâmbi dulce Rodica.   
    Francisc se uita la ea, interzis; Ade-i făcu semn fetei să vorbească:
    - Domnilor, chiar daca aţi vrea să-mi faceţi necazuri, este aproape imposibil sa-mi faceţi ceva care să nu mai fi păţit eu inainte.
    Francisc izbucni într-un râs homeric. Apoi spuse:
    - Mda, n-ai avut o viaţă uşoară. Cum ai reuşit să scapi de Gigi Amorosu’?
    - Nu cunosc persoana.. replică Rodica D.D.T.
    - Adică negi faptul că tu ai fost in echipa de prostituate a lui Gigi amorosu’?
    - Nu, draga domnule, eu am fost „prod-Ind”, producătoare independentă.
    - Dar ai fost „săltată” îmreună cu grupul de fete patronate de Gigi!!
    - O sugeam pe aceeaşi stradă, însă eu am fost de capul meu întotdeauna...
    - Şi zici că habr nu ai de unul, Gigi? Se uita Francisc lung la ea.
    Într-adevăr, Rodica D.D.T. era calificată, puteai s-o baţi cu schimbul timp de-o lună, că tot nu depăşeai ceea ce încasase in 11 ani de prostituţie. Era aproape imposibil să scoţi de la ea, ceea ce nu voia sa spună.
    - Poate-am auzit de el, de la alte farfuze! Se zice că le batea mai tare ca Gestapo-ul, că am văzut eu în nişte filme cum bateau ăia...! Chiar şi poliţia românească le-ar da „buna ziua”.
     - Bun, sa zicem că nu l-ai cunoscut pe Gigi Amorosu’. De unul Jean Capabilul nici nu te mai întreb, ca precis nu-l ştii nici pe ăla?!?
    - Corect, şefule!! Doar nu credeti că eu cunosc toată lumena bună...
    - Dar de Vasile Scurtu, ăsta, ce zici? I-a pus dumnezeu mâna-n cap, uite ce viloi Shoking are. Cum s-a pricopsit cu asemenea casă, şi cu o ...”menajeră” ca tine??
    - A avut o mătuşă bogată pe la Londra, ăsta nu-i un orăşel din Noua-Zeelandă? Mă rog, pe lângă Madrid , pe undeva! Si cucoana asta i-a lăsat nişte averi fabuloase, moştenire. N-am înteles bine cum o chema pe mătuşă-sa, parcă Tamara..?!?
    - Ştiu că ne consideri proşti, dar nu exagera!
    - Păi, altfel, cum aţi ajuns în poliţie? Se ului Rodica.
     Francisc se săltă de pe canapea şi-o porni spre Rodica, dar Ade se grăbi să-l prindă de braţ şi-l trase cu forţa la loc, spunând:
    - Pentru Dumnezeu, Rodico, vorbeşte ca lumea, că nu ştiu ce-ţi fac!!
    Adevărul este că Rodica, in structura ei intimă, nu se temea de nimic. Puteai s-o jupoi de vie, s-o omori din bătaie, s-o tai în bucăţi, dar nu s-o sperii. Rodica D.D.T. avea caracterul unui câine de lupte; orice agresiune împotriva ei o zgândărea, facând-o să moară înfiptă în beregata inamicului.
    Ade preluă dialogul, dându-i un cot lui Francisc. Acesta din urmă se scormoni sub haina, dupa nelipsitul său baston de cauciuc. Toţi trei se priviră un lung moment, cât să scada tensiunea nervoasă acumulată între ei. Apoi Rodica D.D.T. le spuse neted:
    - Nu aveţi cu ce mă agăţa. Faptul că mi- trag cu Vasile Scurtu, proaspăt îmbogăţit, nu intră sub incidenţa Legii.  Întâmplător, are 27 la „unealtă” şi mă scarpină bine. Cariera mea de paraşută s-a încheiat.
    - Mă bucur să aud asta – o lua uşor Francisc. Nu are rost să ne certăm. Vreau în mod sincer sa avem, o relaţie bună. Răspunde-mi la vreo doua întrebări, şi-am şters-o. Ai auzit vreodată de Guillermo Huascar  Baquero?
    - Nu am auzit, nu cunosc persoana. Ar fi trebuit? Se uită Rodica lung la el.
    - Nici nu mă aşteptam la alt răspuns... – oftă Francisc. Să nu-ţi dea Dumnezeu, Rodica, să ajungi să ai nevoie de ajutorul meu. Eşti prea încăpăţânată. Acum, ca o simpla formalitate, ultima întrebare, şi plecăm. „Los Zetas” cuvintele astea, nu le-ai auzit în viaţa ta, nu?
    Rodica D.D.T. se uita lung la ei. Ura poliţia şi nu avea încredere în „gabori” dar poate că, vreodată, car fi putut avea nevoire de ei. Mai ales acum, când era vârâtă până-n gât în „ciocolată” caldă şi puturoasă.
    - Ba da, de chestia asta am auzit! Le răspunse. Apoi scoase dintr-o mobilă o sticlă de rom „barbudos”, cqteva cutii de Pepsi-Cola şi trei pahare:
    - Presupun că acum o să ne lungim ceva vreme, aşa că luaţi loc, şi udati-vă gâtlejul. Să nu spuneţi că nu sunt o gazdă bună.
    - Rodica, începi sa semeni cu o fiinţă omenească – o complimentă Ade, şi turnă în pahare. – Acum fi amabilă şi dă din tine!!    
    Rodica bău din pahar, apoi începu să amestece grăbită minciuna cu adevărul:
    - dupa cum ştiţi, am reuşit să mă pun bine cu Vasile Scurtu, care-i bogat de pute!! De câteva luni am terminat cu „meseria” şi stau cuminte la umbră. Mai acum vreo cqteva zile, două săptămâni, acolo, m-am întâlnit la piaţă cu Gaby-Girafa. Asta era din turma lui Gigi Amorosu’, juca-i-aş geamparalele pe mormânt.  Era umflată niţel la ochi, dar nu mai mult ca de obicei. Am băgat-o-n „Maimutoiul vicios”, cârciuma aia din gura pieţei, ştiţi voi. I-am dat de mâncare şi ceva bere, mi-a spus că se pişă cu sânge. Am chestionat-o, şi-am ajuns la ceea ce vreţi dvs.
    - Adică? – o zori Ade – ia-o şi tu per scurtătură.
    - Mai de-a dreptul, Gigi a împrumutat-o lui Jean Capabilul, dimpreună cu încă ceva fete, şi ăla le tot duce-n turnee de dans prin iugoslavia, Muntenegru şi Grecia. Acolo se întâlnesc cu nişte „gorile” de la care cumpără ceva „prafuri” la pungi, pe care le trecea în România ascunse-n găurile fetelor. Uneori nu mai aveau voie să se pişe chiar şi 25 ore, să nu strice marfa. De la asta se pişa Gaby-Girafa cu sânge...
    - Mai zi-i, că-mi place... o încurajă Ade.
    - Ei bine, undeva prin Serbia, au dat peste unii care grohăiau în spaniolă, sau aşa ceva. Gaby Girafa „lucrase” o vreme prin Spania, vorbeşte binisor limba spaniolă, dar nu era nebună să le spună.
    - Unde se întâmpla întâlnirea asta? Mai exact??
    - Hotel Intercontinental, lângă Dunare, la Belgrad; na, e bine? I-o trânti Rodica. – Indivizii au început să mormăie pe limba lor cum că, dacă Jean Capabilul îi trage-n piept pe Los Zetas, şi se dă cu chinezii, o să-l halimandrosească peştii din Dunăre.
    - Peştii din Dunăre or fi canibali? Se-ntrebă Francisc.
    - Nu ştiu ce peşti or fi pe acolo, nu ştiu zoologie, sau de unde s-or mai încadra şi mamiferele astea de peşti... Mă rog; tipii ziceau că după ce Los Zetas curăţă zona de chinezi, Jean Capabilul va căpăta un bonus de fidelitate... cam asta-i tot ce ştiu.
    - Mă tem ca Jean Capabilul şi-a primit bonusul; zace la Morga cu capul sfărâmat şi gâtiţa tăiată...! o informă Ade privind-o atent.
    - ...Vai? Sărmanul...! Ce rău îmi pare...!! – se miră Rodica, îngrozitor de fals. – de la ce i s-o fi tras?
    - Eh, concurenţa...! Mai rău este că şi biata gaby Girafa îi ţine companie la Morgă! – se băgă Francisc, privind-o şi el.
    De data asta, Rodica se învineţi la faţă:
    - Ce? Gaby??
    Acum părea sincer şocată de informaţie.
    - Te-aş putea duce s-o vezi, dar nu-ţi afce bine la sănătate. După cum arată, aici e mâna chinezilor; e tăiata în bucăţi cu satârul, numai piper şi orez îi mai trebuia.
    Rodica dădu ochii peste cap, albă la faţă. Ade se repezi şi-o luă la palme, apoi îi turnă rom pe gât.
    - Oh, biata Gabu... – scânci tristă Rodica D.D.T. – Nu merita soarta asta.
    - Nimeni nu merită soarta asta – filozofă Francisc.
    - În afară de Gigi Amorosu’ – îl completă Rodica – Asta ştiu, asta v-am zis. Sunteţi mulţumiţi?
    - Să zicem. Eşti sigură că nu ai fost şi tu p-acolo? Se interesă Ade, mieros.
    - Nu, şi dacă mă târâţi la Tribunal să repet povestea, nu recunosc nimic din ce v-am declarat. Voi spune că erma beti morţi, cu toţii...
    - Bine, bine... Păi, noi ne-om duce-n treaba noastră.
    - Un moment, cine dracu? Sunt Los Zetas ăştia? Întrebă Rodica
    - N-ai vrea sa-i cunoşti mai îndeaproape. „Los Zetas” îşi zic „Cartelul din Golf” şi vin din Mexic, din câte s-ar zice. Au nişte... ocupaţii zilnice care i-ar face pe Jean Capabilul şi pe gigi Amorosu’, prin comparaţie să pară niste oameni dulci, miloşi şi buni creştini...
    - Mă rog, atunci n-o să-i primesc în vizită la mine – hotărî Rodica.
    Ade îi lăsă o carte de vizită şi se ridicară:
    - Mulţumim pentru trataţie, doamnă. Vă dorim o zi bună.
    Rodica închise grijulie uşa după ei, şi răsuflă uşurată. Îşi căută agenda de telefoane, formă un număr şi aşteptă. Când i se răspunse, începu cu o voce catifelată ca glasspapirul:
    - Domnul procuror Mişu Jiga?
    - Ă.. da... dl căpitan?? Se bâlbâi persoana de la celălalt capăt.
    - Aha, eşti cu nevastă-ta, Mişu? Se interesă Rodica.
    - Da, domnule căpitan, aştept raportul dumitale... – behăi stins procurorul.
    - Mişulică, scumpule, să ştii că mai păstrez încă pozele alea pe care ti le-a făcut Gigi Amorosu’, cu camera ascunsă, în timp ce dumneata îmi desfundai fundamentul. Ce? Cum? Nu mai ţii minte?
    - Ă... da...pozele de la Dosar? Cârâi Mişu, pe moarte.
    - Între noi fie vorba, mi-ai fost client bun cândva, aşa n-o să le dau lui nevastă-ta. Dar te rog, ţine-ţi „căţeluşii” acasă. M-au vizitat doi gabori şi m-au frecat două ceasuri. Acum sunt femeie onorabilă, nu mai am de-a face cu asfaltul, nu mai fac trotuarul. Ce? Cum arătau? Rodica D.D.T. îi făcu o scurtă descriere a celor doi poliţişti, şi adăuga:
    - Unul din ei mi-a lăsat o carte de vizită. Îl cheama Francisc.  Nu, nu s-au dat la mine. Au fost chiar politicoşi. Dar nu-mi place să mă mai caute poliţia pe unde stau acuma... Ce? Cum? Unde stau? Mă priveşte, nu dau adresa la nimeni. Dar te rog, reţine că nu trebuie sa mă mai fute la cap nici un poliţist, altfel fac urât... Roagă-i să nu mă mai deranjeze...
    - Da, desigur, domnule Căpitan!! Aranjez eu dosarul!
    - La revedere, Mişulică, mozoli-ţi-aş acadeaua. Pup-o pe nevastă-ta, din partea mea... – şi Rodica închise telefonul, rânjind sardonic.


    Măcelăria „Oaia şi Berbecul” era curată ca o farmacie. De aproximativ două ore, echipa de Control Sanitar se chinuia să găsească ceva, orice, care să justifice amenzile uzuale cu care membrii Sanepid-ului îşi mai scoteau salariile. Nu găsiră nici măcar o muscă. Carnea expusă în vitrine frigorifice era în garanţie, şi provenea de la Abatoare autorizate. Aerul Condiţionat mentinea temperatura încăperii în parametrii legali. Zâmbind amuzat, Guillermo Huscar Baguero îi urmărea cum se agita înnebuniţi, luând probe de carne, căutând gândaci, muşte şi în general orice putea fi motiv de amendă. Un reprezentant al Consulatului Mexican, care tocmai se ocupa de aprovizionarea bufetului de la Consulat, asista şi el la întreaga scenă. Într-un târziu, sleiţi de puteri, echipa de la Control Sanitar îşi ceru scuze şi-l salută în scârbă pe patron. Guillermo Huascar le răspunse politicos la salut, arătându-le discret cu degetul pe unde sa iasă. Guillermo Huascar era un om de vreo 50 ani, scund, gras şi veşnic zâmbitor. Ochii îi sclipeau reci, atenţi, negri, ca două ţevi de armă. Avea părul des, negru ca smoala, uns cu ulei de măsline şi pieptănat cu mare atenţie. Un „solitar” cu piatră roşie montată în aur masic, îi sclipea pe mâna dreaptâ, la degetul arătător. Costumul negru îi cădea perfect, atenuând volumul abdomenului.
    Era un om de succes, la un oarecare nivel mediu. Nu era, desigur, vreu rechin financiar vânând bursele din Wall Street, dar se descurcase onorabil. Dată fiind naţionalitatea sa mexicană, aproviziona cu carne Consulatul Mexican, ca şi cele câteva restaurante cu profil Americo-Latin care existau în Bucureşti.
    Scuzându-se politicos, Huascar se grăbi să-şi servească conaţionalul care se ocupa de Bufetul Consulatului Mexican. După un schimb amabil de replici în limba spaniolă, acesta din urmă se retrase, nu înainte de a primi în treacăt un plic pe care-l introduse în buzunarul de la piept al sacoului. Plicul continea „atenţia” uzuala oferită de Huascar Baquero, pentru anumite servicii primite, cum ar fi scutirea de control vamal a maşinilor cu carne de vită care-i soseau direct din  Mexic. Se spunea că vitele din Mexic aveau un gust mai savuros decât cele locale. Consulatul Mexican fiind principalul client al domnului Huascar, obţinuse ca maşinile cu carne să intre sub o anumită protecţie diplomatică. Explicaţia era simplă; în cursul interminabilelor ore petrecute la Vamă, în aşteptarea controalelor, carnea se altera ireversibil, în ciuda faptului ca maşinile erau de tipul THERMO King, frigorifice.
    Rămas singur, dl Huascar închise magazinul şi trecu în hala din spate; la o masă metalică, lungă, şase bărbaţi tranşau carcase şi pulpe de vită. Priviţi mai îndeaproape, cei şase oameni păreau făcuţi să die priviţi mai de departe; erau nişte mameluci bruneţi, voinici, groşi, cu care era preferabil să nu intri în conflicte. Manevrau nişte cuţite de măcelărie de-a dreptul înspăimântătoare, ce păreau săbii mai scurte şi extrem de late. Rânjind ca un crocodil, unul dintre măcelari scoase dintr-un frigider imens vreo 10 capete de bovine mexicane;
    - Specialitatea casei, creer pane, şefule! – apoi începură să le desfaca atent, folosing „sabia” cu îndemânarea unui medic neurochirurg. Din creierile astfel desfăcute, începură să extragă pungile de plastic pline cu „Balamuc Sexy”. „Marfa” fusese introdusă atent în craniile de vită, după ce creerul fusese scos prin trahee. Pe aceeaşi cale, fuseseră introduse pungile.
    - Treceţi la mixtarea m€rfii şi la porţionare – rosti Dl. Huascar pe-un ton egal. Aveti grijă cu distribuţia. Mâine seară vin maşinile cu „los cojones”, te ocupi tu, manole dacă eu sunt ocupat cu „distribuitori”.
    „Los cojones”, mai pe româneşte „fuduliile” de vita, erau de asemenea „încărcate” cu „Balamuc forte”. Asemenea afacere aducea venituri imense. Banii se behiculau la kilogram, sigilaţi în cutii metalice de conserve. Dl Huascar Baquero nu ştia prea bine câţi bani posedă, şi nici nu-l interesa prea mult. Aici nu era vorba de bani, ci de putere. Din Mexic până în România, de la stadiul de sărăcie şi până la banii căraţi cu navetele de conserve, îşi croise drum cu arma. Lăsase în urmă cadavrele concurenţei. De fapt, era un fel de-a zice; inamicii domnului Huascar dispăreau pur şi simplu. Cadavrele nu mai apăreau pe nicăieri, astfel încât duşmanii domnului huascar erau trecute la rubrica „Persoane dispărute”. Dl. Huascar era un om foarte discret. După ce trasă directivele oamenilor săi, privi gânditor pe fereastră.
    Bucureştiul era un oraş lacom, haotic, plin de contraste; Un teritoriu care, odată cucerit, putea produce bani şi putere. Exista o oarecare concurenţă, dar dl Huascar nu consideră ca această concurenţă era un impediment. Cheia afacerii era o bună organizare... Poliţia locală era extrem de bună, dar depăşită de evenimente şi încorsetată de un sistem legislativ care nu le permitea să stopeze fenomenle infracţionale diverstificate şi înfloritoare. Dl. Guillermo Huascar Baquero medita la o cât mai bună metodă pentru eliminarea oponenţilor. Ceea ce mersese în Iugoslavia sau în Cehia şi Slovacia, mergea si aici. Zâmbi multumit şi plecă să ia masa de prânz.



    Silueta se căţără pe gard ca o umbră, apoi sări pe gazon. Zgomotul înfundat nu se auzea, atenuat de iarba deasă. Omul se îndreptă spre vilă, străbătând grădina, învăluit în întunericul nopţii.
    Concomitent, cinci „canalişti”, zişi şi „aurolaci” se ridicară de prin tufişurile unde dormeau şi-l înfăşcară pe intrus. Îi suciră mâinile la spate cu o dexteritate uimitoare, îi aplicară pe gură o cârpă jegoasă şi-l întinseră la pământ. Patru dintre ei îl ţineau de mâini şi de picioare, iar al cincilea începu să-l bata metodic, folosind o scândură.
    În momentul în care Rodica D.D.T. ieşi din casă şi se repezi spre ei, noul venit era aproape leşinat. Cei cinci aurolaci „de serviciu” îl băteau sârguincioşi, plini de entuziasm.
    - Hei, hei, lăsaţi-l!! Şopti Rodica – aduceţi-l înăuntru, nu-l omorâţi de tot, asta ne mai trebuie...
    Dar fiind că Vasile Scurtu dormea sus pe-o canapea amenajată în pivniţa lui literară, aurolacii conduşi de Rodica îl rostogoliră în bucătăria spaţioasă. Privit în lumina lămpii electrice, noul venit arăta jalnic; slab, cu hainele rupte, bătut bine, începea să aibă un aer de victimă. Rodica D.D.T. îl privi mai bine, apoi se învineti la faţă de furie:
    - Tu erai „Lingure”? şi apucându-l de beregată, începu să-l pocnească cu picioarele. Mai daţi-i cqteva scumpilor, că am de vorbit cu el...
    A doua parte a bătăii se desfăşură pe tăcute, dar mai îndrăcită ca prima. Cu gura astupata, numitul „Lingurel” dădu ochii peste cap şi ateriză pe ciment.
    - Udaţi-l cu apă, că trebuie să-l întreb diverse chestii... ordonă Rodica.
    Aurolacii disciplinaţi, îl aduseră în simţiri pe „Lingurel”. Rodica D.TD.T. făcuse un aranjament cu aurolacii şi canaliştii locali. Le împărţea mâncare şi haine, cu condiţia ca aceştia sa-i pazească discret grădina de „vizitatori” nocturni. Cei cinci, achitându-se cu brio de îndatoririle de serviciu, se asteptau la vreun bonus oarecare.
    - Spune repede cum de-ai ajuns aici, că nu scapi teafăr din mâinile ăstora.
    Te omoară şi te-ngroapă în canalele lor, d enu te mai găseşte nimeni, niciodată...
    Sughiţând de groază, „Lingurel” începu să vorbească grăbit:
    - Te-am văzut când ai venit sa cumperi cărţile din biblioteca lui bunicul meu. Chiar mă miram cine putea cumpăra cărţi cu sacul.
    - Dar ce bunică-tu’ avea cărţi cumpărate din banii lui?
    - Pe dracu’!! Bunicul spărsese Biblioteca de Cartier, şi se chinuia să le vândă în târg. Nu prea mergea, dăduse sfoară-n ţară că are cărţi de vânzare, şi ai apărut tu...
    „Uite unde te duc cărţile. Numai belele!” medită Rodica, apoi spuse:
    - Nu ştiam că eşt nepotul lui nebunul ăla cu cărţile. Bun, şi ma-i urmărit??
    - Păi, dacă Gigi Amorosu a pus 500 euroi pe capul tău!!
    - Mă-ntreb dacă să te omor acum, sau după ce mai dai din tine. Deci mă căutai pentru Gigi, măi nenorocitule? Mai ţii minte ce mă bateai si pe mine, şi pe nenorocitele alealalte, când te punea Gigi Amorosu’, pe temă că nu produceam norma impusă? Se zborşi Rodica la el.
    - Îndurare, nu te supăra. Scoteam şi eu de-o pâine... N-am nimic cu tine.
    - În schimb, eu am cu tine. Ce mai este cu Gigi?
    - Nu mare lucru... mormăi Lingurel.
    - Ia mai strângeţi-l un pic de momiţe, că-s grăbită! Ordonă Rodica D.D.T.
    - Aoleu, mânca-ţi-aş! Stai aşa! Ia-mă-ncet, că spun tot...
    - Varsă!
    - Gigi a zis că ai furat bani de la el şi de la Jean Capabilul. A promis că dă 500 euroi pentru tine, ca sa te poată jupui de vie cu mâna lui. Se zice ca pe Jean Capabilul l-a mqntuit avocatul ăla belaliu, Vali Băşină care avea dabla pe tine. Da? Nu ştiu nimic sigur.
    - Dar de Gigi ce mai ştii, jumulitule?
    - Păi, după ce-a promis banii pe tine, a dispărut cu tot cu fetele pe care le mai avea. Zice lumea ca ar fi şters-o cu ele la produs, pe „dincolo” pe undeva.
    - Aha! Şi-atunci, tu de unde-ţi primeşti banii de la el, dacă a dispărut? Ia mai încingeţi-l un pic...
    Lingurel căzu în genunchi:
    - Rodica, milă!! Ai milă...! Dacă tot zicea Gigi că ai tulit-o cu banii lui şi-ai lui Jean, mă gândeam că pe-aici zac găleţi cu parale de toate culorile. Poate-poate ma lipeam si eu de ceva.
    -  Când ţi-oi lipi una, te pupă ma-ta rece!! Ascultă aici, castratule!! Dacă te prind pe-aici, îi pun pe domnii aici de faţă să te omoare cu bătai!! Să nu crezi că le-o fi frică de Poliţie; la puşcărie le-ar fi mult mai bien decât prin canale, aşa te-ar beli de piele si pentru 10 lei. Mă crezi?
    Cei cinci aurolaci îl priveau cu nişte ochi de hiene. Rânjeau îngrozitor. Pe Lingurel îl apucă tremuratul, dădu bâţâiala în el:
    - Să moară mama... Să fac spume de nebun... începu el să se jure, cu o voce firavă.
    - Gura!! Ţin-aici!!! Rodica îi îndesă în palmă o bancnotă de 50 euro. – Mai bine să uiţi adresa asta şi să nu-ti mai aduci aminte de mine decât dacă afli ceva despre Gigi Amorosu’. Dacă mai afli ceva noutăţi, vii şi-mi spui. Acum, daţi-l afară şi să va întoarceţi să va luaţi partea. Bonificaţia pentru noaptea asta...
    Cei cinci îl aruncara pe „Lingurel” pe poarta din spate, îşi încasară banii şi se retraseră în grădină, prin cotloanele lor.
    Rodica medită la apriţia lui Lingurel, un mic „soldat” din gaşca lui Gigi Amorosu’. Într-un fel se aştepta să o dibuiască totuşi careva din vechile ei cunoştiinţe. O mira faptul că Lingurel venise pe cont propriu. „Oare Gigi Amorosu’ vrea să mă termine el personal?” se intrebă Rodica. O înnebunea nesiguranţa. Se intreba unde o fi Gigi Amorosu’ şi fostele ei colege.



    Francisc şi Ade îşi luau masa de seară la „Păsărica de Aur”. Ceşti delicate de porţelan abureau în faţa lor, împrăştiind o aromă suavă de „Jasmine Tea”. Chinezul Vasile Roaită le tinea companie în separeul luminat de um lampion roşu, pictat cu dragoni aurii.
    Serviră „pui-Shanghay”, orez cu şofran si piper şi încă vreo două specialităţi necunoscute, servite în boluri minuscule de porţelan, condimentate, iuti ca focul, stropite cu ceai „Jasmine” şi păhărele de Mao-Tay. Totul îţi făcea o poftă turbată să mai mănânci ceva.
    - Fără supărare, dar mici, mititei, chestii tradiţionale româneşti aveti aici? Întreba Francisc, leşinat de poftă.
    - da, desigur! Aporba chinezul Roaită. – Tocmai de-aceea v-am şi invitat aici; avem mititei, avem şi probleme cu mititei. Aş vrea să va servesc problema mititeilor, şi-apoi vedem noi dacă mai serviţi...
    - Seamănă a ceva parabole şi ghicitori chinezeşti. – se miră Ade – serveşte-ne problema, domnule Roaită.
    Numitul dl. Roaită făcu un semn cu mâna, şi o micuţă chelneriţă chinezoaică se înfăţişă cu un platou de alpaca strălucitoare. Pe platou se afla o farfurie acoperită cu un servet. Aşeză platoul pe masă şi se retrase.
    - Eu comand pasta de mici de la un anumit magazin, măcelărie. Cam de un an comand de la aceeaşi sursă; carne proaspătă, fără probleme, serviciu prompt. Azi dimineaţă, bucătarul şef a găsit în pasta de mici următoarea problemă.
    Şi cu un gest iute dezveli farfuria. Francisc şi Ade studiară cu atenţie continutul; cam o sută de grame de carne care mirosea şi arăta ca orice carne de mici care se vinde în România. În mijlocul pastei de mici, se observa un obiect strălucitor. Cu ajutorul unei furculiţe, Francisc extrase bucata de metal şi-o aşeză pe un şervet de hârtie.
    Era un inel bărbătesc, masiv, din aur de 14K. Era genul de inel pe care traficanţii îl cumpătă en-gros din turcia, pentru a le revinde apoi persoanelor care vor să-şi etaleze bogăţia. Un obiect strident, vulgar aproape. Inelul era deformat, contorsionat şi zgâriat. Părea stâlcit într-un mecanism. Nu era aplatizat, ci cumva răsucit cu forţa. Ade scoase din buzunar o mică lupă, cu care privi inelul pe toate părţile. În interior se puteau observa gravate două litere; B.G. Francisc preluă şi el lupa, privind inelul. Apoi se uitară lung unul la altul. Vasile Roaită continuă:   
    _ După umila mea părere, inelul acesta a fost scăpat într-o maşină industrială de tocat carne. Presupun că nu doriţi sa mai comandaţi mici, in acest moment...
    - Se pare că pentru chestia asta va trebui să ne dai o declaraţie oficială, să ne vizitezi la Birou şi să nu părăseşti oraşul. –rosti Francisc. – Cum se numeşte măcelăria asta de unde-ţi iei carnea?
    - Firma „Oaia şi berbecul”. Am adresa notata pe undeva... Carnea mi-o livrează ei, direct aici.
    Ade se uita la Francisc, gânditor:
    - B.G. ar putea să însemne Beşleaga George, Gigi pentru prieteni ...?!?
    - Ar putea să însemne şi „Brigada Găinarilor”, dar esye mai puţin probabil... domnule Vasile roaita, fii atât de amabil şi închide localul. Cu scuzele de rigoare, va trebui să chem serviciul Criminalistic, Laboratorul, etc. Îmi pare rău de agitaţia care se va creea, dar va trebui să ne ajuţi, ca orice bun cetăţean.
    - Dar asta şi sunt; un bun cetăţean al României. Iar dvs m-aţi ajutat în mica mea problemă cu Yang Kefu, regretatul meu concetăţean... zâmbi enigmatic Vasile Roaită.
    Francisc chemă telefonic, maşina Laboratorului Mobil.
    Oraşul era plin de oameni bântuiţi de-o lăcomie devoratoare. Străzile fremătău surd, cuprinse de febra averilor care se făceau şi se pierdeau peste noapte. Curvele, proxeneţii, aurolacii, canaliştii, emigranţii păreau doar nişte soldaţi într-un imens război subversiv, nedeclarat.
    Echipele de mascaţi ai jandarmeriei  descinseră la măcelăria „Oaia şi berbecul” la miezul nopţii, angajând o luptă strănsă şi crăncenă cu cei 6 angajaţi ai patronului. Primii doi cagulaţi care, spărgând uşa cu „berbecele” de asalt, se repeziră înăuntru, fură literalmente rupţi în bucăţi cu macetele de tăiat carnea. Bine antrenaţi în desele lor confruntări cu autorităţile din ţara de baştină, cei şase mexicani ştiau să evite echipamentul de protecţie al jandarmilor, ţinând cu machettele faţa, braţele şi picioarele.
    Următorii jandarmi folosiră armele automate, trăgând în tot ceea ce mişca în hala frigorifică pentru tranşat carnea. Crezând că au „ras” toţi oponenţii, se relaxară o clipă. Un atac furibund îi luă din spate; de data asta, erau atacaţi cu arme de foc de protecţie artizanală, de un calibru mare, cu efect îngrozitor de la mică distanţă. Vestele-antiglonţ fura efectiv „sparte”, provocând moartea unor jandarmi. Cei rămaşi de rezervă anihilară ultimele puncte de rezistenţă ale mexicanilor.
    La nici 15 minute de la descindere, lupta era terminată. Mascaţii învinsera, cu pierderi grele; cinci soldaţi ai jandarmeriei erau morţi, unul rănit grav, cu braţul efectiv retezat. În schimb, cei şase mexicani care lucrau în hala măcelăriri erau morţi cu toţii. Încă trei „zetas” car păzeau parcarea firmei şi care atacaseră din spate forţele de ordine, erau şi ei morţi.
    Şeful echipei de intervenţie, împreună cu Francisc, cel care condusese acţiunea împotriva măcelăriei „Oaia şi berbecul”, efectuară o percheziţie amănunţită la faţa locului. Rezultatul era de-a dreptul înspăimântător. „Balamuc Forte” aşezat în cutii metalice de conserve, totaliza aproape 150 kg. Într-o primă etapă, drogurile soseau în interiorul carcaselor de vită, mascate în cranii şi în testicule de bovine. Extrase şi reambalate în cutii de conserve, „otrava” era apoi redistribuită în toată capitala, în restul ţării, şi poate chiar în restul Europei de Est.
    - Nu mă miră că au ripostat cu atâta violenţă... – comentă Costache Şt., şeful echipei operative. Având în vedere ceea ce aveau aici, au preferat să moară cu noi de gât.
    - Ăştia, latinii, au alte concepţii... Din câte ştiu eu, prin Mexic, „lorzii” drogurilor se bat cu „policia” în mod obişnuit. De altfel, se bat şi cu Concurenţa. Săptămânal, jandarmii de-acolo cară morţii cu camionul. Ceea ce mă miră este faptul că nu am găsit nici un ban, deşi am întors totul cu susul în jos. Îţi imaginezi, ce bani scoteau nenorociţii cu rahatul ăsta nou?
    - Droguri sintetice, acţionează ca ciuma bubonică în rândul „onor clientelei”. Cum dracu’ acceptă ăştia să moară de mâna Poliţiei, pentru treaba asta? Cam câţi bani îi trebuie unui mort? Se întrebă Costache St.
    - Familia – îi răspunse Francisc. – Sunt foarte săraci. Când ei mor în situaţii de gebul acesteia, familiile lor de-acasă primesc sume substanţiale. Populaţia săracă din America Latină are o bună colaborare cu „cartelul golfului”. De la guvern, nu obţin niciodată nimic. Los Zetas plăteşte bine.
    Francisc nu se simţea în apele lui. Privi trist cadavrele jandarmilor morţi, care erau scoase pe rând pe tărgi, în saci speciali. Ştia că va urma o Anchetă foarte strânsă, care urma să stabilească cui aparţinea vina morală pentru cei morţi, sau dacă acţiunea fusese bine planificată, bine executată şi bine condusă.
    Ade nu participase la asaltul măcelăriri „Oaia şi berbecul”. Avea altă misiune, iar Francisc se bucura în sine alui că Ade nu fusese de faţă. Considera că Valentin Comănescu nu are construcţia fizică necesară unor asemenea încăierări; se potrivea mai degrabă nesfârşitelor meditaţii, dialoguri, interogatorii, care făceau ca anchetele lor să ia uneori, aspectul unor partide de şah.
    Ora 10 dimineaţa  îi apucă la sediul central al I.G.P., ocupaţi cu nesfârşitele declaraţii, anchete interne, fortografii judiciare, dosare, hârtii completate.
    Popovici Francisc ajunse acasă cu capul vuind, obosit de moarte. Căzu în pat, meditând la îngroitoarele fapte petrecute la măcelăria „Oaia şi berbecul”. Ancheta Laboratorului Mobil de Medicină Legală scosese la lumină un adevăr oribil; patronul guillermo Huascar Baquero, încă nearestat, membru al Los Zetas, cetăţean mexican, se făcea vinovat de următoarele fapte: trafic de droguri, deturnare de fonduri, eludarea Fiscului şi moarte de om în forme agravante. În această ordine. Nici una din victimele lui nu fusese găsită sub forma de cadavru. Toate persoanele care fuseseră ucise de dl. Guillermo Huascar sau de ciracii lui, avuseseră parte de un sfârşit înfiorător. Analizele de laborator efectuate de Medicii legişti concluzionau ca un număr nedeterminat de fiinţe umane fuseseră tocate în maşinile industriale din măcelărie şi transformate în diverse specialităţi culinare, vândute apoi în tot oraşul. Francisc se întrebă, dacă nu cumva el însuşi nu se făcea vinovat de canibalism involuntar, luând masa prin diversele bodegi din Bucureşti...
    Oboseala îl învinse. Căzu într-un somn vecin cu leşinul.

    Restaurantul era de un lux ostentativ. Preţurile erau imense, iar serviciul pe măsură. Mesele erau situate la o suficientă distanţă unele de altele, pentru a permite clienţilor să discute fără să fie auziţi de vecini, şi acesta era principalul motiv pentru care Ade şi Rodica luau masa în acel loc. De asemenea, preţurile explusiviste făceau ca localul să fie frecventat doar de un anume gen de oameni. Rodica era îmbrăcată cu un surprinzător bun gust; purta o rochie neagră de mătase Giorgio Armani, asortată cu pantofi şi poşetă roşii ca focul, de la Gucci. Ca fard, folosea doar un fond de ten discret. Nu era rujată. Părul negru, proaspăt spălat, îi cădea pe spate într-o coamă sălbatica şi liberă.
    Privea un set de fotografii; inelul masiv de aur găsit în pasta de mici de la „Păsărica de Aur” era fotografiat în toate poziţiile posibile; se folosise „Macro Photography”. Rodica privi  un timp fotografiile şi clătină din cap aprobativ, arătând cu degeteul o cicatrice aproape inobservabilă, situată pe tâmplă, deasupra pometelui drept;
    - Cu acest inel mi-a făcut o rana de doi centimetri; da este inelul lui Gigi Amorosu’. Dă-mi ceva amănunte, rogu-te.
    Ade îi povesti exact ce se găsise la „Oaia  şi berbecul”, fără să specifice totuşi de unde aveau inelul. „Păsărica de Aur” şi chinezul Vasile roaită nu erau ceva important pentru Rodica D.D.T., considera Ade. Un hohot de răs o scutură pe Rodica. Râdea liber, un râs, plin, fericit, frumos:
    - L-au tocat cu maşina? Domnul guillermo Huascar merită tot respectul meu. Pare un om interesant; parcă a lucrat dupa gustul meu. Şi încă pe gratis. Eu aş fi plătit pentru ca Gigi Amorosu să aibă un asemenea final.
    - Nu crezi că exagerezi? O intrebă Ade înfiorat. Totuşi...
    - Dacă ai fi făcut trotuarul 11 ani, bătută zilnic cu ciomagul de către maniacul ăla, ai fi gândit ca mine.
    - În sfârşit... Dat fiind că gigi Amorosu’ a fost tocat şi distribuit prin toate magazinele de prin Bucureşti, cred că nu mai ai nici o reţinere în a-mi da unele amănunte privind relaţiile lui de afaceri cu diverşi indivizi, cum ar fi şi dl. Guillermo Baquero, care ne interesează în mod deosebit.
    Rodica il privi dulce:
    - Mi-ai dat o veste aşa de bună, încât simt nevoia să colaborez cu tine. Ce-aş putea să-ţi povestesc? Ca s-i iau de la început, Gigi Amorosu nu era iniţial, decât un amarât de „peşte”. Scotea destui bani din curul nostru, ca să nu fie obligat să se complice cu drogurile astea care l-ar fi costat mulţi ani de puşcărie... Numai jigodia aia crăcănata de Jean Capabilul l-a zgândărit până la convins să se apuce de droguri! Beleaua lor a fost că nici Jean, nici Gigi nu aveau nici un Dumnezeu. Nu ar fi fost în stare să trateze corect o înţelegere, nici dacă era vorba de mamele lor. Nu-i cunosc pe mexicanii ăştia decât fugitiv, i-am văzut doar pe vreo trei, în trecere, vorbind cu jean Capabilul. Ceea ce ştiu însă este faptul că ei vroiau să-i scoată pe chinezi de pe piaţă, şi să-şi vândă  porcăria aia de „Balamuc Forte” cu ajutorul curvelor lui Gigi Amorosu’. În loc să fie corecţi cu Los Zetas, Gigi şi cu Jean au continuat să lucreze în paralel şi cu chinezii ăia, distribuind şi „Balamuc Forte” dar şi „China White”. Am vaga impresie că treab asta i-a zgândărit pe mexicani destul cât să puna mâna pe Gigi Amorosu’ şi să-l transforme în varză a la Cluj. Chiar, ăştia de-aici de unde s-or aproviziona cu carne??? Hai, scumpule, că n-o să borăşti taman în paharul ăsta de Baccarat...!
    Ade se îngălbenise lejerla faţă.
    - Noroc că pe Jean Capabilul l-a aranjat Vali Băşină – medită Ade – deşi eu nu prea cred că-l ţineau puterile pe moşul ăla să se bată cu unul ca Jean – şi se uită semnificativ la Rodica.
    - În societatea noastră, fiecare e liber să creadă ce vrea.
    - Vorbeşte lumea că matale, înainte să fugi de la Gigi Amorosu’, i-ai furat şi banii. Lui şi lui Jean.
    - Vorbe, dragă...! Nu neg că am avut unele scurte „colaborări” cu Gigi dar...
    - Rodica, se pare că vinul ăsta nu ţi-a picat bine. Parcă ziceai că timp de 11 ani te-a bătut cu ciomagul de te-a cocoşat...
    Rodica oftă adânc:
    - Ei bine , Ade, hai să fiu sinceră cu tine. Ei bine, da, am fost timp de 11 ani curva lui Gigi Amorosu. Când nu mai puteam, îmi luam câte o noapte liberă, puneam bani de la mine şi stăteam la Vasile Scurtu. Am avut mare grijă sa nu ştie nimeni de relaţia mea cu Sile; aveam şi eu nevoie de un loc unde să mai răsuflu uneori. Prăpăditul de Sile nu avea bani să mă plătească o noapte întreagă, aşa încât decontam suma, numai să stau acolo câteva ore, din când în când. Nici nu ştii ce-nseamnă să stai o noapte cu unul care nu-i beat ca porcul, nu te-njură, nu te bate, şi nu-ţi face curul varză. Aşa că, în momentul când Vasile Scurtu a primit moştenirea de la mătuşă-sa din Anglia, am fugit de la Gigi Amorosu’ şi m-am mutat la Sile. Nu am furat nimic de la Gigi sau de la Jean; nici măcar nu aveam nevoie să mă complic. Sile are destui bani ca să o duc bine pe lângă el, fără să mai fac trotuarul. Ştii Ade, nu vreau să-l bag în tot rahatul ăsta. Tot ceea ce vreau, în momentul de faţă, este să mă retrag şi să stau potolită.
    Ade întinse un deget şi-i atinse uşor mâna rodicăi; îi zâmbi sincer:
    - Este exact ceea ce-ti doresc. Vreau să-ţi spun totuşi, că, pe lângă Gigi Amorosu’, mexicanii lui Guillermo Huascar le-au trecut prin maşina de tocat pe fostele tale „colege”. Ăştia lucrau en-gross, nenorociţii. Şi tare-aş vrea să rezolv cu toţii, inclusiv Guilermo ăsta.
    Rodica il privi fix cu ochii măriţi:
    - Mda... bănuiam eu le-au „lucrat” şi pe nenorocitele alealalte, deşi nu-mi plăcea să ma gândesc la traba asta. Concret, de la mine ce vrei?
    - Să presupunem, de dragul discuţiei, că tu nu ai luat banii lui Gigi Amorosu’ şi pe-ai lui Jean Capabilul. Dar lumea crede că tu ia-i luat, şi asta este ceea ce contează. De asemenea, tu şi curvele celelalte ştiţi despre treaba cu Balamuc Forte, că doar voi il căraţi în ... era să zic unde. Pentru bani şi pentru că ştiai toata povestea, este posibil ca „Las Zetas” ăştia să vrea să te răcească şi pe tine. Guillermo Huascar a scăpat din treaba cu Măcelăria, şi probabil că mai are şi alţi trupeţi. Aşa că or să umble după tine, să-ţi facă vreo bucurie...! Pricepi?
    - Încerc, deci...?
    - Deci, dacă ai cea mai vagă bănuială că au ajuns să ştie de tine, mă suni. Asta ca să nu-mi dai ocazia să te vizitez la Morga. De asemenea, dacă mai afli ceva despre Balamuc Forte, daca auzi, că cineva livrează în cartier pulberea asta, mă anunţi. Ce zici, mergem la înţelegere?
    Rodica il privi lung, apoi îi întinse mâna.

    Canalele alcătuiau o reţea veche de peste 100 ani. Un labirint necunoscut, mereu cârpit, reparat, adăugit, peticit. Nimeni nu mai ştia bine reţeaua de canalizare a Oraşului; acest domenie era o imensă necunoscută. Primii proiectanţi ai canalizării muriseră de mult. Hârtiile de origine, proiectele de început mucegăisera de mult in vreo arhivă, roase de intemperii, de timp şi de şoareci.
    O permanentă redescoperire o făceau aşa-numiţii „canalişti”. O generaţie nouă, subterană, larvară, o masă amorfă d sub-oamnei disperaţi, săraci, cu priviri febrile şi scormonitoare. Uneori inundaţiile neprevăzute îi ucideau prin cine ştie ce cotloane, iar trupurile înnecate nu mai apăreau niciodată la suprafaţă. Învăţau din mers, experienţa şi disperarea îi ajutau să descopere cele mai sigure locuri unde puteau supravieţui.
    Alcătuiau un popor aparte; flămânzi, zdrenţuroşi, famelici, erau nişte adversari redutabili pentru orice intrus. În secret, până şi trupele de jandarmerie, special antrenate, se temeau de ei. Puteau folsi cu uimitoare preziei arme albe, artizanale, sau chiar arme de foc pe care le capturau de la cei care aveau nefericita inspiraţie să se pună cu ei. „Canaliştii”  nu se dădeau in lături de la furt, jaf sau chiar crimă. A- i aresta era o aventură în sine. A-i urmări prin lumea lor întunecată era aproape imposibil. Iar a-i băga la închisoare era pentru ei o adevărată binecuvântare; acolo trebuiau spălaţi, îmbrăcaţi, hrăniţi, cazati şi eventual asistaţi de medicii Penitenciarelor; toate acestea erau plătite dintr-un buget din ce în ce mai ciuruit de ratele Datoriei Externe. În cazuri, extreme, Autorităţile preferau  să sudeze capacele canalelor deasupra lor pentru a le strivi accesul în diverse zone. Aceasta era, însă, doar o soluţie provizorie; intotdeauna găseau alte ieşiri. Pe teren „propriu”, erau extrem de violenţi; era aproape imposibil să-i controlezi şi să-i faci sa se supună Legii. Neprimind absolut nimic de la societate, se descrucau pe cont propriu. Si o faceau cu multa îndemânare... respinşi de cei de la suprafaţă, respingeau la rândul lor orice intruziune în subsoluri. Din ce în ce mai conştienti că reprezentau o forţă, pretindeau „dreptul lor” pentru orice reparaţii care necesitau intrarea lucrătorilor de la Canalizare, în zonele controlate de ei. Pimindu-şi dreptul, colaborau sau chiar ajutau la eventualele reparaţii.
    Cei cinci „canalişti” care colaborau cu Rodica D.D.T. contra mâncare, bani si haine îşi împărţiseră „serviciul de seară”. Doi stăteau în grădina casei, iar trei discutau pe şoptite cu Rodica. Erau ascunşi în podul clădirii. Liderul celor cinci, Nae „Cosor”, îi comunica pe scurt.
    - Balamuc Forte s-a scumpit. Se găseşte mai greu. Clienţii sunt distrusi. Îmi povestea careva că, acum şase luni, când a început să apara minunea asta nouă, timp de-o săptămână a fost distribui gratis în vreo trei discoteci, şi lângă liceul ăla unde ieşim noi să-i tapăm pe elevi de ţigări. Cică sunt înnebuniti, nu au mamă, nu au tată, nu au patri-adorată, toţi consumatorii umblă căpiaţi, după otrava asta.
    - Uite partea voastră – le-ntinse Rodica nişte bani, pregătindu-se să le dea papucii.
    Mai din spate, Vania ridică un deget. Era un individ, slab, şters, cu ochii scurşi, parcă dormea în picioare.
    - Hai, Vania, dă din tine, că viaţa-i scurtă --- îl îndemnă Rodica D.D.T.
    - Cineva a pus pret pe capul dumitale, cucoană – rosti Vania, cu o voce alunecoasă ca uleiul.
    Rodica se uită mai bine la el:
    - Ce zici tu acolo?
    - Păi, da..
    - Spune, nu mă mai fierbe, că nu ştiu ce-ţi fac!...
    - Cărau valize î staţia auto pentru provincie, aici-şa după colţ. Doi indivizi cât poarta dumitale m-au întrebat de una aşa, aşa, exact ca dumneata. Apoi, ca sa nu fie cu şucăr, au spus şi numele’ Rodica D.D.T., una neagră şi bogată...
    - Ce voiau?
    - Ai matale ceva, ceva care le trebuie, parcă un telefon? Nu te supăra, matale te-ai îmbogăţit vânzând telefoane, de-ai ajuns să ai vila asta? Şi rânji cu subînţeles. Nae Cosor ii dădu un cot în coaste, îndemnqndu-l să continue.
    - Au zis că-mi scuipă în buzunar 1000 euroi, dacă le dau adresa uneia aşa, ca matale..
    - Si-ai rezistat tu la suma asta? Se uita uimit la el nae Cosor.
    - Când ai o oaie, mai bine s-o mulgi, nu s- jupoi. Decât 1000 euroi odată, mai bine câte 10, dar tot timpul, plus mqncare şi-un ambalaj, acolo... ! filozofă Vania.
    - Cum arătau?
    - Mari, voinici, cu nişte mutre negre ca de ţigani, să-mi fie cu pardon. Chiar mai negricioşi ca matale. Când se uitau la mine, parcă îmi luau măsura la sicriu. Si-aveau un accent, aşa, mai ciudat...
    - Şi ce ziceai că vor de la mine?
    - Păi se exprimau că le-ai furat diverse chestii, dar ei vor telefonul.
    - Arăt eu a hoaţă de telefoane?
    Vania rânji dulce:
    - La câte am văzut eu, nu mă mai iau după aparenţe...
    - Aşa mă! Deci crezi că fur şi telefoane? Se răţoi Rodica D.D.T. – uite aici ceva pentru tine, şi-i mai îndesă în mână câteva bancnote.
    Apoi îi făcu semn lui Nae Cosor să se dea mai aproape. Scoase la iveală o sticlă cu vodcă finlandeză, tare ca focul, pentru cazuri de urgenţă.
    Făcu sticla să circule între ei, în timp ce făcea planuri:
    - Uite cum o să procedăm.

    Valentin Comănescu, zis şi Ade, şedea lejer pe scaun, admirându-si pantofii lustruiţi suiti pe marginea biroului.
    - Ar trebui să se intâmple ceva... vorbi el tavanului.
    - Pocni-te-ar blestemul rugii împlinite! Îl complimentă Francisc.
    Ca la o comandă, subofiţerul de serviciu bătu la uşă:
    - Vă caută cineva.
    - Aruncă-l aici – îl invită Francisc.
    Canalistul, nu mai mare de 14 ani, era îmbrăcat în nişte zdrenţe înfiorătoare dar părea surprinzător de curat, de parcă tocmai făcuse o baie bună în Dâmboviţa.
    - Bună ziua, tovarăşi.. rosti el politicos.
    - Deci noi suntem tovarăşi? – îl chestionă înveselit Francisc.
    - Eh, nu poţi şti unde te duc ale vieţii valuri! Comentă mucosul
    - Şi cum te cheamă, tovarăşe?
    - Gică „Sulea”, aşa-mi zice toată lumea. Aveţi timp de-o mică parolă?
    Curios de moarte, Francisc îi făcu semn lui Gică Sulea să ia loc pe scaunul de lângă fereastră.
    Foarte degajat, în largul său, Gică se săltă pe scaun şi întrebă dacă are voie să fumeze. Ade aproba din cap, arătându-i o scrumieră.
    - Domnilor, voi fi foarte scurt. Atmosfera de pe aici nu-i chiar ceea ce numesc eu ceva pe gustul meu.
    - Te ascult cu real interes! Îl invita Francisc.
    - O cucoană, madam Rodica D.D.T., una de-are mai mulţi bani ca bunul Dumnezeu, m-a trimis să vă spun o poveste. Era grăbită, zicea că în telefoane nu are încredere.
    - Păi, ce mai aştepţi, tovarăşe? îl invită Ade.
    Gică Sulea începu să vorbească. În jumatate de ceas, termină tot ceea ce avea de vorbit cu Autorităţile Române. Se retrase demn, politicos şi grabit.

    Rodica era mai agitată decât o căţea în călduri. Evenimentele se precipaseră în ultima vreme, ceva mia mult decât putea ea să suporte. Ca să se mai liniştească, apelă la bunavoinţa lui Sile Scurtu pentru o şedinţă de amor.
    - Ai terminat cărţile de jos? Ah... Îţi mai cumpăr? Acum, mai tare, scumpule! M-ai nenorocit!! Te iubesc... Aaaahh...
    Sile se scurse pe ea şi-o întrebă:
    - O mai lungim acum? Sau mă laşi să scot căţelul pe-afară?
    - Lasă, dragă, că scot eu animalul, nu te mai obosi tu....
    Îşi trase un trening pe ea şi ieşi în grădină. Lăsă câinele în hol, şi aruncă o privire printre tufele de trandafiri Marechal. Canaliştii ei nu se vedeau nicăieri. Se scărpină în cap, întrebându-se dacă mai are cum să dea înapoi. Se părea că nu prea. Îşi aprinse o ţigară, privind în lungul străzii, printre gratiile porţii. O lovitură de măciucă îi atinse tâmpla, scăpând-o pe moment de grija meditaţiilo nocturne. Cu o linişte de stafii, trei mocofani voinici ieşiră din tufişurile grădinii, chemaţi cu un semn de cel care manevrase măciuca scurtă, învelită cu o bandă de cauciuc. Rodica se prăbuşi pe iarbă. Unul dintre agresori deschise poarta, ale cărei balamale fuseseră unse în prealabil cu ulei de mecanisme fine. O scoaseră în stradă şi-o zvârliră fără menajamenteîntr-o dubă neagră, care demară instantaneu. În micul hol al vilei, câinele fără o ureche incepu să urle cu furie. Sile Scurtu ieşi din baie pe jumătate ud, şi începu să o caute pe Rodica D.D.T.
    Între timp, maşina străbătu jumătate de oraş; intră în curtea unei case modeste, cu tre camere. Cei patru indivizi o debarcară pe femeie şi o târâră în pivniţă. Pivniţa cuprindea un spaţiu surprinzător de mare, faţă de aspectul banal şi modest al casei ce nu părea să aibă mai mult de patru camere. Vag conştientă, revenindu-şi în simţiri, Rodica se întrebă, confuză, dacă norocul ei începea să se termine...

    Domnul Guillermo Huascar Baquero aştepta, fără grabă, ca totul să fie pregătit. Reţeaua era bine organizată. Locaţia de rezervă cuprindea un Atelier Auto complet echipat, care ascundea un laborator utilat pentru continuarea producţiei de „balamuc forte”. Îşi plătise „la zi” cotizaţia pentru cei din Mexic. Banii nu erau o problemă.
    Adevărata problemă era siguranţa Reţelei. Cea mai mică neglijenţă care putea duce la demascarea menrilor ierarhici era pedepsită cu moartea, o moarte cu putere de exemplu. Dl. Huascar nu îmbătrânise degeaba; lucra în „domeniul” acesta de-o viaţă, şi era prea versat pentru a comite greşeli tocmai la apogeul carierei sale. Iar acum corecta greşelile altora...
    Dl. Huascar coborî în sala de la subsol. Camera era luminată de două lămpi de neon montate în tavan, asemeni celor care iluminau ringul la marile gale de box.
    Femeia era atârnata cu lanţuri de grinzile tavanului. Picioarele ei abia de atingeau podeaua. Avea capul căzut în piept, iar părul îi acoperea faţa. Cei patru oameni ai lui Huascar aşteptau; ştiau să asculte de fiecare gest al şefului.
    - Aş vrea să-mi spui exact ceea ce-ai furat de la Jean Cpabilul şi de la Gigi Amorosu’, înainte să fugi de la ei! Banii şi aurul mă înteresează mai puţin; totuşi vreau o listă în detaliu a tot ceea ce-ai luat de la ei! – Guillermo avea o română surprinzător de corectă, aproape fără accent. Vorbea, calm, aproape cu blândeţe.
    - Ce-ar fi să mă pupi în fund? Îl întrebă Rodica, folosind un ton de conversaţie politicoasă. Ridică faţa şi-l privi pe Huascar atentă, cu ochi strălucitori.
    - Voi, românii, nu puteţi fi cinstiţi nici măcar o clipă. Ştiu că ţi-ai părăsit şefii dar mai întâi i-ai jefuit. Şi-acum, răspunde-mi la întrebare.
    Rodica privi ostentativ în altă parte, fără să răspundă.
    La un semn a lui Huascar, unul dintre gealaţi îi smulse femeii hainele de pe ea, lăsând-o goală. Al doilea bărbat se apropie de ea, ţinând în mâini doua cabluri electrice, prevăzute cu „crocodili” d eprindere. Îi agăţă una din cleme de un sân; al doilea îl ataşă de partea interioară a coapsei.
    Apoi umblă la butoanele aparatului la care erau ataşate cablurile. Voltajul începu s-o scuture pe Rodica D.D.T. din toate balamalele. Ochii i se inroşiră, dinţii i se încleştară, sfincterele se relaxară şi îşi goli intestinele pe duşumea.
    Bărbatul întrerupse contactul, şi trupul Rodicăi se opri din tremurat.
    - Putem continua aşa cqteva zile – îi spuse blând Huascar. – Eu nu mă grăbesc. Anumite... surse mi-au comunicat că ai furat o sumă de bani, in euro, de ordinul câtorva milioane. Jean Capabilul şi Gigi Amorosu’ erau oameni bogaţi. În parte, şi datorită mie... M-ar interesa mai mult telefoanele lor mobile. Mai bine zis, un anume telefon. Ce-mi poţi spune?
    Rodica rosti câteva cuvinte de nereprodus.
    Bărbatul restabili contactul electric. Supliciul Rodicăi reîncepu. Huascar şi cei patru călăi ai săi urmăreau fascinaţi spasmele cumplite ale femeii. Fălcile îi clănţăneau spasmodic, abdomenul i se încleştă în groaznicul orgasm al spânzuraţilor, cutia toracică o aduse în pragul sufocării prin spasmele muşchiulare. Bărbatul de la aparat opri curentul cu un fel de regret.
    - Juan, dacă o faci să vorbească, ţi-o dau ţie să faci ce vrei cu ea.
    Juan privi recunoscător spre dl. Huascar. Se pregăti să reînceapă.
    Într-o succesiune rapidă, patru focuri de armă culcară la pământ pe cei patru bărbaţi care se ocupau de femeie. Gloanţele de mare pueter, bine ţintite, le sfărâmaseră capetel. Trupele speciale năvăliră în încăpere.
    - Vă aflaţi pe o proprietate particulară protejată de... incepu Dl Huascar.
    Pumnul lui Francisc îi sfărâmă proteza, ştergându-i restul frazei.
    Dl. Huascar se prăbuşi inconştient la pământ.
    Jandarmii o eliberară pe Rodica D.D.T. Mai mult moarta decât vie, fu suită pe o targă şi transportată la ambulanţă.
    - Duceti-o urgent la spital – ordonă Ade. –Sper că aveţi materialul filmat cu Operaţiunea. Ne trebuie pentru Dosar.
    Ade însoţi Ambulanţa la spital. În curtea casei, zăceau trupurile cătorva mexicani care avuseseră rolul de paznici.
    În ambulanţă, Rodica făcu un semn lui Ade să se aplece spre ea. Cu o voce sleită, bolnavă, Rodica D.D.T. îi şopti slab la ureche:
    - Fute-m-aş în gâtul tău de curcan nenorocit, ai întârziat de era să...
    Dădu ochii peste cap, leşinată.

    Biroul jegos, nemăturat, cu masa lungă cât tot peretele, avea un aer cumva comod şi intim. Francisc privea telefonul. Era un aparat masiv, cu o antenă exterioara groasă, telescopică. Încă două telefoane se aflau pe masă, ultimele două având un aspect banal.
    - Deci astea-s telefoanele lui Jean Capabilul, Gigi Amorosu’ şi-al domnului Huascar ... concluzionă Ade.
    - Dar ce mare tămbălău, cu troacele astea...? se minună Rodica.
    - Păi, mi se pare simplu. Pe agendele din aparatele lui Gigi şi-al lui Jean, fgurau numărul lui Huascar şi-al băieţilor lui, cu care făceau afaceri. La rândul lui, Huascar tinea legătura cu-i lui, din Cartelul Golfului. Desfăşurătorul pus la dispoziţie de Operatorul de Telefonie Mobila, arată cam ce discutau împreună această minunată gaşcă de şacali. Tu, când ai furat de-a valma „troacele” de telefoane, ai pus mâna pe singurele dovezi care făceau legătura între Guillermo Huascar şi mafia locală, care plasa în detaliu drogurile produse de el. Din substanţe de bază aduse din America Latină.. Normal ca pe Huascar îl interesau aparatele.
    Rodica le zâmbi cu un aer nevinovat:
    - Nu aş recunoaşte la tribunal chestia asta, nici bătută la pielea goală, cu butelia udă!! Dar, între noi fie vorba, dacă treaba asta îl bagă pe Huascar la bulău, mă bucur că le-am furat. Pe ăsta mare, al lui Huascar, l-am furat din maşina lui Gigi Amorosu’. Cred ca-l uitase din greşeală pe-acolo. Umblau mult impreună. Rulau mobilele, aveau câte două-trei fiecare. Ca să fie mai greu de urmărit.
    - Dar de restul ... chestiilor furate, ce ne poti spune? Întrebă Francisc.
    - Poveşti, domnule. Am manglit şi eu două, trei telefoane, vreo trei sute de euroi şi un ghiul de aur. Ştiţi cum le înfloreşte gura lumii.
    - Chiar aşa? Să faci tu spume dacă minţi? Se hlizi Ade la ea.
    - După câte-am făcut pentru voi... – se intristă Rodica. – Am acceptat să fac pe  momeala, am pus „canaliştii” să anunţe-n cartier adresa mea, să mă aibă la îndemână mexicanii, m-au bătut şi m-au curentat de era să mă termine... Şi voi îmi faceţi proces de intenţie.
    - De fapt, cum ţi-a venit ideea asta cu aurolacii de prin canale? O intreba Francisc, curios.
    - Păi, dacă nici ăştia nu sunt în stare să afle ceva despre cineva, atunci nu mai reuşeşte nimeni. În felul lor, au mai multe relaţii printre oamenii certaţi cu legea, decât oricare alţii. Când mi-aţi spus că Guillermo Huascar e pe urmele mele pentru diverse explicaţii, am considerat că este mai bine să se termine cu el, odată pentru todeauna. Ori mă omoară odată, ori ajunge la puşcărie. Oricum, nu puteam trăi în teroarea asta continuă. Aşa că i-am rugat pe câţiva canelişti să lase să se înţeleagă pe unde locuiesc eu. Concomitent, v-am anunţat şi pe voi să fiţi pe fază… Că veni vorba, puteaţi să interveniţi mai devreme; am crezut că mor.
    - Că veni vorba, Guillermo Huascar Baquero, nu va face închisoare în ţara noastră. Conform tratatelor de extrădare existente, a fost deferit Autorităţilor din Mexic.
    Rodica se învineţi la faţă. Chipul i se sclimonosi de o furie turbată:
    - Fir-ai al dracului să fii, cu inima din tine! Adică după toate cqte mi-a făcut, scapă? Se cară la el acasă? Se oţărî ea.
    Ade îi zâmbi cinic.
    - Nu uita că la noi nu există pedeapsa cu moartea. Înainte de-al expedia, am făcut o Conferinţă de Presă. Am anunţat în mod public faptul că Huascar, hiena asta bătrână, a colaborat cu noi cât se poate de bine. A fost extrem de cooperant şi a vorbit pe larg despre toate ramificaţiile si legăturile reţelei sale. Aşa că…. Şi Ade dădu din umeri.
    - Aşa că ce? Întrebă nedumerită Rodica D.D.T.
    - Aşa că mai uităte la televizor, zilele astea. La ştirile externe. În mod sigur, or să-l mântuie ai lui. Când l-am dat pe mâna poliţiştilor de la el, de-acolo, plângea ca un copil. Ne implora să-l „păstrăm” să facă închisoare aici, la noi.
    - Aşa sună mai bine. Mă rog, cu mine mai aveti treabă? Dădu rodica să se scoale de pe scaun.
    - O clipă, scumpo!  Zici că nu ştii nimic de banii ălora, Jean şi Gigi Amorosu’?
    - Ai ceva dovezi că aş fi comis atare faptă? În afară de ceea ce zice lumea, desigur…! Se interesă Rodica.
    - Ştii bine ca n-am fost de faţă la … furtul ăsta!
    - Atunci, nu ştiu nimic de banii ălora. 11 ani de prostituţie forţată, bătăi, etc. Poate că merit şi eu să mă retrag în linişte pe undeva, la umbrăl.
    - Bine, scumpo. Mulţumim pentru colaborare. Poate ne mai vedem – îi zâmbi politicos Francisc.
    - Sper că nu prea curând. Asta nu înseamnă că nu vă plac.
    - Să nu uit; unul, Sile Scurtu, aşteaptă de 15 minute cu un taxi în faţa porţii noastre…
    - Şi abia acum îmi spuneţi? Ah poliţiştii… - se zburli rodica şi-o luă la fugă pe scări.
    - Ce zici, ne ţinem după ea? Aşa, în general, ca să definitivăm dosarul cu Jean Capabilul şi Gigi Amorosu’, cu aşa zisul furt, etc – întrebă Francisc.
    - Mai bine las-o … A păţit destule la viaţa ei. Vrea să se potolească. La ce să mai scormonim rahatul? Şi-aşa , nu avem nimic concret, cum că ar fi furat ea chestiile alea…
    - Dacă ne opintim ceva mai mult, o prindem noi cu ceva… - rosti Francisc, visător.
    - Aşa o fi, cum zici matale. Dar crezi că merită?
    După un moment de meditaţie, Francisc aprobă din cap, în tăcere.


    Soarele strălucea mai frumos. Trada părea mai vie, oamenii mai agitaţi ca de obicei. Febrilă, Rodica îl apucă de mână pe Vasile Scurtu, care stătea stingher lângă taxi, cu un aer trist:
    - Te arestează, cumva? Ce trebuie să fac eu? – o întrebă cu un aer pierdut.
    - Urcă în maşină. Cred că nu mai rezist. Te violez până acasă!! Se hotărî ea.
    - Ne vede lumea! Nu fi nebună…
    Rodica îl luă de mână. Nu mai spuse nimic…


    Noaptea cădea peste oraş. În dormitor, Rodica dormea. Prin somn, muşchii îi îi tresăreau  uşor, tretrăind mecanic ultimele evenimente. Era obosită şi fericită. Pe balconul vilei, Sile privea oraşul, ţinând in braţe un cărţoi oarecare.
    „ A mers bine treaba cu reţeaua lui Huascar…” Banii erau puşi bine, pe numele lui. Zâmbind tăcut întunericului, Sile se gândea acum la afcerile chinezilor din Oraş. Planul trebuia, numai, definitivat…


SFÂRŞIT