POVESTE DE NECREZUT

Se împlinise de Sfânta Mare un an de când puiul de Căprioară se străduia să adune licuricii în pumni. Îi aduna mai ales dimineaţa, risipiţi în boabele de rouă. Sau în amurg, de pe petalele florilor din grădini. Se furişa apoi prin pădure până la vizuina Ursuleţului. Acesta, fiind plecat de acasă, îi agăţa licuricii de pereţii vizuinii căptuşiţi cu muşchi violeţi să aibă noaptea lumină şi să nu mai huzurească iarna în bârlog, sugându-şi lăbuţele când îi flămând!
          O Veveriţă căţărată într-un alun, admirând iniţiativa puiului de Căprioară se hotărî  să-i vină în ajutor. De sus, din cer, i-a făcut cu mâna Steaua Polară. A râs cu hohote de raze sprinţare:
         - Stea Polară, Stea Polară, dă-mi lumina ta sprinţară! Să-ţi fac cuib în inimioară!.. Steaua Polară auzind chemarea Veveriţei i-a trimis un mănunchi de raze subţiri şi argintii. Veveriţa le-a cules ca pe-un sceptru de Domniţă mirosind a lămâiţă.
          - Mulţumesc, dumitale, mărită Domniţă!
     Steaua Polară a pierit apoi într-un hohot prelung de lumină până spre zori când în pădure, marginile cerului prinseră a se rumeni!
          Veveriţa, sărind din copac în copac, a ajuns până la vizuina puiului de Ursuleţ unde i-a agăţat mănunchiul razelor Stelei Polare în stâlpii din cerdac, să-i poată face lumina şi mai mare, când se va  întoarce  spre seară Ursuleţul acasă.

          - Ce s-ar face puiul de Ursuleţ fără noi! i-a spus într-o seară puiul de Căprioară, Veveriţei.
         - N-ar mai ieşi ziua din bârlog crezând că e tot noapte!i-a răspuns Veveriţa.
         - Dacă-i pe-aşa, hai să-i luminăm toate cărările cu licurici şi raze de stele!
         - Haide, hai! Toţi copacii să-i poleim cu albe smicele, cu policandre verzi de spiriduşi şi gâze zglobii. În ramuri să cânte stoluri de scatii stacojii, piţigoi şi rândunele nurlii. Să aducem cerul albastru din zăvoi mai aproape de gârla de lângă casa noastră cu maluri de ambrozie şi ierbi cu fire subţiri de mătase!
          La întoarcere spre casă, puiul de Ursuleţ, sătul de miere şi zmeură culese de prin poienile pe unde a umblat, nu se putea dumiri de unde năvălise în pădure atâta lumină!
          - O fi tot zi? Se întrebă mirat Ursuleţul mai ales că lui i se făcuse somn, iar noaptea uitase să mai vină.
    Toropit de oboseală, vrând nevrând, împins parcă de-o mână nevăzută, a fost nevoit să se întoarcă în vizuină să doarmă şi să viseze după chef. Ce dacă afară e zi!? Şi-a zis resemnat Ursuleţul. Habar nu avea de isprăvile puiului de Căprioară şi a Veveriţei. Aceştia, reuşiseră, să izgonească, pentru totdeauna, noaptea din pădure!
          Acum, când Ursuleţul iese din bârlog, să se poată dumiri mai bine strigă cu palmele pâlnie la gură, să-l audă toată suflarea pădurii:
-    -E zi, sau e noapte!? Mie mi s-a făcut o foame nebună de lup şi dor de hoinăreală! Mor, mor, mor!...
          E dimineaţă moş Martine! Cum de n-ai ghicit!? Te aşteaptă prisaca din livadă! Acolo, pe dâmbul de sub norii mătăhăloşi! Îi răspund puiul de Căprioară şi Veveriţa râzând în hohote cu glasuri piţigăiate.
          - Ştiam eu că aşa trebuie să fie! Mormăi Ursuleţul zbughindu-o voiniceşte sprijinit în obişnuitul său toiag din corn înfrunzit, pe cărăruia ce duce la stupina din deal.
          - Mergi cu bine Ursuleţule! De data asta poate, îţi vei aminti şi de noi, să ne aduci la cină măcar un fagure de miere sau un pumn de fragi şi mure!
          - Aşa am să fac! Îmi voi ţine promisiunea! Sunt atât de bucuros, cum nici nu vă puteţi închipui că în vizuina mea şi în pădure am atâta lumină! Mă simţeam dator să-i mulţumesc cuiva aşa că mulţumirile vi le adresez vouă!
          Soarele roşu la faţă auzindu-i vorbele Ursuleţului îşi râse cu înţeles,  moşnegeşte în barbă pentru că aflase cui i se datorează această minunată poveste!...