POVESTE VERDE

    A fost odată ca niciodată o prințesă frumoasă ca lumina unei zilei de primăvară, blândă  și  iubită de toți cei care locuiau în Împărăția Verde, plină de păduri, munți și ape limpezi. Din cauza frumuseții neasemuite a locurilor, aici se adunară o mulțime de păsări de toate felurile care îi încântau pe trăitorii acestor meleaguri cu cântecele lor. Prințesa Voichița  locuia împreună cu împăratul și împărăteasa, părinții săi dragi, într-un castel minunat, zvelt, cu douăsprezece turnuri înalte care străjuiau înălțimile, așezat pe malul unei ape cristaline care izvora de la poalele unei stânci sidefii al muntelui celui înalt. Apa acestui râu era o binecuvântare pentru întreaga împărăție. Pădurile ce se oglindeau în apa acestuia îi înverzeau unda. Iată de ce aceasta părea verzuie și toț îi spuneau Safir, probabil și de la  numele unei pietre prețioase, de forma inimii,  care-și găsise sălașul în albia acaestuia. Prințesa locuia în cel de-al nouălea turn al castelului de unde avea o priveliște pe care orice muritor ar fi dorit s-o aibă.
    Se plimba adesea singurică, pe malul  Safirului, ascultându-i șoaptele valurilor și bucurându-se de răcoarea acestora. De data aceasta, era spre asfințit iar soarele se ducea să se culce dincolo de muntele cel înalt, lăsând în urma sa văpaia unei zile de vară.

Prințesa stătea pe o stâncă aflată în albia Safirului și admira apusul. Deodată, apa din jurul ei începu să se miște și s-o-nconjoare în cercuri de smarald, luminoase. Prințesa Voichița   privea mirată în jurul ei neștiind ce se-ntâmplă căci așa ceva nu mai văzuse niciodată. Apoi, apa se liniști de parcă nimic nu fusese și zări ca-ntr-o oglindă chipul unei femei bătrăne, pesemne o vrăjitoare, care îi spuse așa:
- Văd că te uiți la mine cu mirare văzându-mi chipul brăzdat de anii și necazurile care s-au abătut asupra mea.Vezi, frumusețea nu ține o veșnicie… Frumusețea ta va tine multă vreme dar nu te vei putea bucura de ea pentru că asupra ta s-a abătut un blestem mare, venit de demult și în curând te vei înbolnăvi de o boală grea și nimeni nu va reuși să-ți găsească leacul. Eu vreau să te ajut deoarece știu că ai un suflet minunat și nu ai făcut rău nimănui. Ascultă- mă cu atenție! Caut-o pe Împărăteasa Ierburilor din Ținutul Plantelor Tămăduitoare. Aici îți vei găsi leacul. Fii atentă la tot ce ți se va-ntâmpla de acum înainte…
Vrăjitoarea dispăru precum venise. În urma sa râul se liniști.Numai în sufletul său poposi  furtuna.Teama pentru ceea ce va fi pusee stăpânire pe sufletul său. Oare se va întâmpla ceea ce spusese vrăjitoarea? Era doar o răutate a acesteia? Dar dacă era adevărat?
Decum ajunse la palat povesti împăratului și împărătesei  toată această întâmplare. Negăsind nici o explicație clară, aceștia îl chemară pe Minte Luminată, sfetnicul cel înțelept, care de fiecare dată găsise soluții celor mai grele probleme pe care le avusese împăratul. Era tare bătrân, bătrân de când lumea, cu părul   și barba albă și lungă, de parcă nu l-ar fi tuns niciodată. Avea mare grijă de acestea și le pieptăna cu grijă, adunând fir cu fir, deoarece își făcuse din acesta o minge albă, fermecată cu care se juca chiar și el, alungându-i singurătatea și ajutându-l să gândească  limpede.
- Minte Luminată, iată ce ne-a povestit prințesa Voichița…îi zise împăratul.
  Minte Luminată ascultă cu atenție și după ce-și cântări bine cuvintele, zise:
- Mărite împărate, mărită împărăteasă, această Vrăjitoare Fără Nume mi-a apărut și mie, cu mulți ani în urmă, tot în apa limpede a râului Safir, în același loc. Eu îi zic așa pentru că un alt nume mai potrivit nu am găsit. Mi-a spus niște lucruri care, cu timpul, s-au adeverit.Iată de ce sunt aici, lângă voi, Luminăția Voastră! Tot ea mi-a dăruit atunci o pietricică fermecată verde, un safir  de forma inimii, care are puteri nebănuite și mi-a spus că ne vom mai revedea odată, când voi avea mare nevoie de sfatul ei.
- Dumnezeu să te ajute, Minte Luminată, spuse Împăratul Verde. Spune-ne doar cu ce trebuie să te ajutăm atunci.
       Minte Luminată făcu o plecăciune adâncă și se retrase din fața înaltelor fețe împărătești în odaia sa  aflată în al cincilea turn  care străjuia înaltul muntelui. Minte Luminată își luă ocheanul magic care-l ajuta să vadă lucruri pe care nimeni nu le putea vedea pe lumea aceasta. Oare o va putea găsi pe minunata  Împărăteasă a Ierburilor Tămăduitoare?
    Voichița vru să se retragă și dar cănd voi să urce prima treaptă a scării spiralate ce ducea spre iatacul său, o durere puternică îi străbătu corpul și căzu lângă scară, nemaiputând  să se ridice. Unul dintre slujitori, auzi bufnitura și când a venit  a găsit-o mai mult moartă decât vie. Fugi și-i înștiință pe părinții acesteia, împăratul și împărăteasa, care au luat-o în brațe și o duseră într-un salon cu ferestre luminoase, bine aerisit, apoi i-au dat apă să se liniștească. Prințesa Liana începu să plângă amarnic, amintindu-și  de  prevestirea  vrăjitoarei.
    Zilele treceau triste pentru toată împărăția care aflase de suferința prințesei. Veniră o mulțime de vraci care mai de care mai pricepuți să aline suferința frumoasei fete de-mpărat, dar se arătară total neajutorați. De tristețe și disperare  chipul ei frumos își pierduse lumina și culoarea. Și cum să nu se-ntâmple asta când bucuria dispăruse din sufletul ei și a celor din jur. Dorind să-i picure măcar un dram de bucurie în sufletu-i întristat, împăratul  chemă saltimbanci pricepuți care s- o înveselească, să uite de necaz, dar niciunul nu reuși să-i smulgă măcar un zâmbet și plecară  întristați.
În vremea aceasta, văzând că profeția vrăjitoarei se adeveri, Minte Luminată căută pietricica cea magică, safirul, pe care decum o găsi o luă într-un suflet spre albia râului cu același nume, unde i se arătase mai demult chipul Vrăjitoarei fără Nume. Stătu ce stătu, cu speranță în suflet, spunând în gând rugăciuni puternice câtre bunul Dumnezeu, pe stânca cea albă, din albia râului și după o vreme, înspre apus, apa din jurul său făcu cercuri  verzi, de smarald și, când se limpezi, zări în oglinda apei chipul Vrăjitoarei Fără Nume care-i spuse:
- Îți cunosc necazul. Nu e doar al tău...Prințesa Voichița este iubită de întreaga împărăție.
- Dar de ce i se-ntâmplă toate aceste nerorociri? o-ntrebă Minte Luminată.
- Înțeleptule sfetnic, este un blestem  venit din adâncurile vremii, de pe vremea când  o străbunică de-a ei, împărăteasă și ea a acestor  meleaguri, a nesocotit puterea binefăcătoare a ierburilor care veniseră să-l ajute  pe tatăl ei,  împăratul acestor ținuturi și care pieri  de o boală nemiloasă.Atunci, doica tatălui său, și a străstrăbunicului tău, care-l crescuse de mic, de supărare o blestemă pe ea și pe toate prințesele ce se vor naște, când ar trebui să se bucure de viață, să  aibă parte   de frumusețe  dar să nu se bucure de sănătate.Trebuie neapărat s-o găsești pe Împărăteasa Ierburilor din Împărăția  Plantelor  Tămăduitoare.
- Dar cum voi ajunge acolo? întrebă Minte Luminată.
- Sapă la rădăcina acestei sălcii. Acolo vei găsi un gândăcel negru, cu aripioare verzi, lucitoare,  de smarald. Ia-l și pune-l în buzunar, hrănește-l cu nectar de flori de trandafir și ai mare grijă de el deoarece el te va duce unde nici nu bănuiești.
- Unde mă va duce? întrebă sfetnicul.
- Mai multe nu îți spun. Am mare încredere în tine că doar nu degeaba ești sfetnicul cel înțelept al împăratului. Aș avea o singură rugăminte…După ce vei duce la bun sfârșit această misiune, să nu-l lași acolo, în Poiana Florilor, pe micul Gândăcel de Smarald. Vrăjitoarea zâmbi într-un fel anume, cum numai o vrăjitoare o poate face, apoi dispăru înainte ca Minte Luminată să îi mulțumească pentru sfat. Minte Luminată săpă cu atenție la rădăcina salciei pletoase  unde-i  spusese vrăjitoarea și …minune, zări strălucirea micului gândăcel  în pământul întunecat. Imediat  simți  o picătură de speranță.
- Așa strălucește speranța în sufletul nostru! Vino, micuțule gândăcel! Ieși la lumină și bucură-te de viață! Gândăcelul, parcă pricepu cele spuse, mișcându-și antenele.
Îl duse acasă și se găndi să-i facă un pătuț dintr-o coajă de nucă  în care puse o petală de trandafir. Îl așeză într-un loc anume, să-l găsească cu ușurință.Îl hrăni cu nectar de trandafir și avea mare grijă de el. Într-o zi s-a speriat îngrozitor. Fiind foarte cald,  moleșitor, simți nevoia să deschidă fereastra micuță a odăii sale lăsând arerul proaspăt să-nvioreze atmosfera. Gândăcelul de Smarald simți prospețimea aerului și-și luă zborul spre fereastră. Noroc că se opri pe perdeaua de mătase  care-i stăvili zborul. Când se duse, Minte luminată, să-l hrănească  pe Gândăcelul de Smarald, ia-l de unde nu-i! Coaja de nucă era goală…Tare s-a speriat Minte Lumnată!Îl căută prin toată odaia, dar deodată auzi un bâzâit : bzzz! bzzzzz!! Se duse în aceea direcție și-l zări prins de perdea. Fereastra era încă deschisă…Minte Luminată se bucură că-l găsise dar gândăcelul nu scăpă necertat:
 
-    Niciodată să nu pleci de lângă mine! Prințesa Voichița are nevoie de ajutorul nostru!
Dar cum ar putea, oare, s-o ajute un gândac? spuse-n gând. Asta numai Dumnezeu știe! Apoi, își făcu o cruce.
După ce-l hrăni pe Cărăbușul de Smarald, sfetnicul împăratului se gândi  cum să facă, ce să facă,  pentru a duce la bun sfârșit această misiune despre care  nu știa mare lucru, atâta doar că o fată de-mpărat este bolnavă și că are-un gândăcel de smarald  care ar trebui să-l ajute. Dar cum? De unde să pornească și unde să ajungă? se gândi Minte Luminată.
Obosit fiind de atâtea gânduri se culcă și dormi ca un prunc cu gândăcelul așezat alături. Deodată, îl trezi o bufnitură puternică, fereastra se deschise  și perdelele începură să fluture în bătaia vântului ce prevestea o furtună îngrozitoare. Fugi repede, luă gândăcelul pe care-l vârî în buzunarul micuț  de la piept al cămășii în care dormea, zicându-i:
- Nu aș dori să te pierd…Tu, doar tu, mă vei putea ajuta!
- Dar cum mă va ajuta un biet gândăcel? îl urmări gândul.
- Știi ce? Lasă-mă-n pace! Alt ajutor și așa nu am…
 Închise cu putere fereastra umflată de vânt dar când se uită pe covor zări un sul de hârtie, sigilat pe care, probabil, vântul îl aduse de undeva. Curios, desigilă sulul  și desfăcându-l  se apucă de citit:
“Minte luminată, prințesa Voichița este foarte bolnavă. Leac nu vei găsi numai dacă te vei bizui pe Gândăcelul de Smarald care te va duce acolo unde nici gândul nu te poate duce. Dar ține bine minte, Gândăcelul de Smarald este fiu de împărat  și-l cheamă Dor.. Asupra  lui s-au abătut o mulțime de necazuri  de când ajunse flăcău, urmând, nu după vreme, să se așeze pe scaunul tatălui său, Împăratul de la Soare Răsare. Nu se știe de ce, dar într-o zi dispăru din castelul tatălui său și nimeni nu-l mai văzu de-atunci deoarece Duhul Întunecat al Pământului   îl transformă într-un gândăcel  negru cu aripi de smarald, pedepsit  să umble pe sub pământ, printre ierburi și să se hrănească cu nectarul florilor. Și asta până într-o zi când o va-ntâlni pe prințesa inimii sale  căreia va trebui să-i readucă sănătatea trupului dar și bucuria sufletului. Poate te întrebi cine este acest Duh Întunecat al Pământului și pe bună dreptate. Este un duh rău care încerca de multă vreme să pună stăpânire pe Împărăția  de la Soare Răsare.Tinerețea și vitejia lui Dor  îl încurca amarnic așa că l-a răpit și l-a transformat în ceea ce este acum. Mare necaz se abătu atunci asupra împăratului care de supărare se-mbolnăvea și îmbătrânea pe zi ce trecea. Bătăliile cu Duhul Întunecat al Pământului erau dese dar într-o zi, la finalul unor lupte crâncene, acest duh malefic fu învins. Deasupra împărăției se ridicase după mai multe bubuituri  un fum gros, negru, care o vreme acoperi cerul de gândeai că se făcu noapte, apoi dispăru ca prin minune  și întreaga împărăție respiră ușurată. În ciuda celor întâmplate, tristețea împăratului era fără margini. Își pierduse orice urmă de speranță pentru regăsirea fiului său drag. Întreaga împărăție se roagă pentru reîntoarcerea lui Dor.
După cele scrise, Minte Luminată se uită pe sigiliul pus pe sulul de hârte și, ce să vezi, descoperi niște cerculețe desenate pe ceara acestuia.
-    Mulțumesc, Vrăjitoare Fără Nume! spuse acesta.
Imediat se duse la Împăratul Verde și-i povesti toate prin câte trecuse și-i ceru să-i dea un cal înaripat, care zboară ca gândul, o traistă cu mâncare, bucățele de zahăr pentru cal și udătură cât să-i ajungă pentru o vreme. Împăratul se-nvoi imediat și-l chemă pe duhovnicul curții să-l binecuvânteze după ce îl văzu așezat rugându-se așezat în fața unei icoane împărătești. După aceea, luă o sticluță în care adună nectar de trandafiri,  hrana pentru Gândăcelul de Smarald, mai ales acum când știa cine este de fapt această vietate. Îl luă cu grijă și-l vârâ în buzunarul de la piept, să îl poată supraveghea mai ușor, își puse mîncarea și apa-n traistă și urcându-se pe calul înaripat se ridică în înaltul cerului zicând:
- Dii, căluț, năzdrăvan, du-mă spre împărăția prințesei ierburilor cu puteri tămăduitoare! Calul nechează și se ridică bucuros în înalturi și ori de câte ori își întorcea capul, Minte Luminată îi dădea o bucățică de zahăr, spre bucuria murgului înaripat. De-acolo de sus, văzu o parte din imensitatea aceestei lumi  și zise:
- Mare-i și frumoasă lucrarea ta, Doamne! Apoi, își făcu cu smerenie sfânta cruce.
Calul înaripat necheză ușor iar gândăcelul bâzâi și zbură în urechea dreaptă a calului. Minte luminată zâmbi și spuse înțelegător:
- Știe el ce face...! Doar e fiu de împărat!
De-acolo de sus, lumea părea mică, mică de tot. Chiar și cele douăsprezece turnuri mărețe ale castelului de-abia se mai zăreau. La un moment dat, fură învăluiți de miresme ce veneau în valuri, unele mai parfumate decât celelalte. Calul necheză din nou și coborî încet spre un loc minunat, un rai binecuvântat. Gândăcelul de Smarald ieși din urechea calului înaripat  și zbură,  apoi intră singur, bâzâind, în buzunarul bunului sfetnic. Când să coboare, fură întâmpinați de armata  numeroasă a  Împărătesei  Ierburilor din  Ținutul Plantelor Tămăduitoare.
-  Aici trebuie să fie Ținutul Ierburilor Tămăduitoare!! Bună să vă fie ziua precum căutătura! zise Minte Luminată.
- Da, sunteți în Ținutul ierburilor tămăduitoare! Noi suntem soldații Prințesei Ierburilor și luptăm cu bolile care năpădesc omenirea. Dar, voi, cine sunteți, drumeților?
- A, demult trebuia să ne prezentăm! Mie-mi spune Minte Luminată, sfetnicul Împăratului Verde! Necazul m-a adus pe  mine și pe prietenii mei pe aceste meleaguri. Avem nevoie de ajutorul  Împărătesei  Ierburilor. Am ajuns unde trebuia. Aici ne-a trimis Vrăjitoarea Fără Nume!
 - Vrăjitoarea Fără Nume? îl întrebă mirat unul dintre soldați.
 - Da, așa îi zic eu deoarece un alt nume mai potrivit nu i-am găsit. Ea locuiește în adâncurile Safirului. Ea mi-a dăruit această podoabă! zise Minte Luminată, arătându-i soldatului safirul.
 - Urmați-ne! ziseră soldații cei înalți, subțiri și îmbrăcați în verde. Pe cap fiecare purta o pălărie ciudată, țuguiată,  care-i  făcea  să  semene izbitor unii cu ceilalți. Ajunseră în fața unui palat mititel, făcut din lavandă mov, cu turnulețe subțirele din  Mușețel și Coada Șoricelului, ferestre din Gălbenele, scări din  Cătină Albă și Galbenă  cu stâlpi ornamentali din tije de Păpădii. O minunăție! Când ajunseră acolo, unul dintre soldați trase de un lănțișor făcut din sunătoare și imediat, mica ușă  făcută din flori de cicoare se deschise delicat  și se treziră în fața lor cu minunata Împărăteasă a Ierburilor, mică doar cât o boabă de zmeură, îmbrăcată într-o rochiță albă, vaporoasă, făcută dintr-o mulțime de petale mititele, împodobite cu perle prețioase. Păru-i cârlionțat, auriu  ca și raza de soare, se asorta minunat cu ochii săi albaștri ca și Floarea de Cicoare.
Prințesa  zâmbi, apoi  spuse:
- Bine ați venit în împărăția mea! Soldații mei, adăpați calul cu apă proaspătă din izvor și hrăniți-l cu plante aromate, ca să prindă putere. Apoi, bătu de trei ori din palme, și-n fața lor apăru o slujnică mititică, îmbrăcată-n petale de iasomie, care-i aduse un păhărel micuț, aburind, cu ceai din plante care creșteau doar acolo, cu puteri mari. Minte Luminată savură  ceaiul  și simțea cum fiecare picătură îl înzdrăvenește. Nici nu mai simțea povara zilei. Apoi, se retrase la umbra unui măceș  înalt care acum era plin de flori rozalii, diafane,  a căror mireasmă minunată se răspândea până departe. Bunul sfetnic îi povesti Împărătesei Ierburilor tot, din fir a păr, apoi îi spuse cu lacrimi în ochi:
- Luminăția Ta, ești singura noastră speranță!
- Dragii mei,  spuse-mpărăteasa zâmbind, la început va trebui să o scăpăm pe prințesa Voichița de blestemul cel străvechi. Pentru aceasta îl voi trimite pe Gândăcelul de Smarald să-i ducă, prințesei,  o picătură dintr-o poțiune magică pe care am pregătit-o cu ani în urmă, împreună cu Vrăjitoarea Fără Nume, mare meșteră la pregătirea leacurilor trupului dar și ale sufletului. De când ea a plecat în lumea ei, ne apare doar în oglinda răului Safir și în visele unor oameni speciali. Tu, bunule sfetnic, ești unul dintre ei. Dar sufletul ei bun   nu ne-a abandonat și ne ajută mai departe.  De aceea te-a trimis la mine. Gândăcelule de Smarald, te-ncumeți să-i duci prințesei Voichița  picătura magică? Distanța este mare... Aripioarele tale vor reuși să zboare până în Împărăția lui Verde- mpărat?
Imediat, gândăcelul zbură din buzunarul sfetnicului și se așeză în fața împărătesei. Aceasta, îl mângâie cu privirea, apoi îl rugă să-și  ridice  piciorușul drept și-i legă de acesta  un săculeț minuscul cu picătura magică.Apoi, îi mai puse un săculeț mic la celălalt picioruș.Minte luminată o-ntrebă imediat:
- Maria-ta, iertată să-mi fie îndrăzneala, dar  i-ai  mai pus gîndăcelului un săculeț la celălalt picioruș...
- Acest săculeț este pentru el! Să scape de blestemul Duhului Întunecat al Pământului. Când vei ajunge la castel, Găndăcelule de Smarald, vei bea picătura ta de pe piciorușul din stânga și te vei transforma în ceea ce ai fost odată. Apoi vei cere să vorbești cu prințesa Voichița  careia îi vei dărui poțiunea magică  și-i vei explica ce se va întâmplă mai departe.
 După ce bău o  picătura menită să-i dea putere, să-și poată- ndeplini misiunea, gândăcelul zbură dornic de a săvârși minuni. Părea un mic elicopter grăbit, bâzâitor.... După o vreme nu-l mai văzură.
Minte Luminată rămăse în împărăția plantelor vindecătoare până când împărăteasa  cea frumoasă  va pregăti leacuri vindecătoare prințesei Voichița. Ea știa cel mai bine care sunt ierburile potrivite bolii pe care o avea. Iat-o pe aceasta cu un coșuleț în mână adunând Coada Calului, Mușețel, Limba Oii, Rostopască, Măceș  și câte și mai câte. A intrat în laboratorul său  și a- nceput să le aleagă bine pentru că de, la unele ierburi îi trebuiau doar rădăcina, la altele floarea, frunzele sau fructul. După ce le mărunți bine le puse la fiert într-un fel de borcan  care semăna cu o  eprubeta mare, apoi le strecură și uitându-se la culoarea preparatului aprecia dacă este bine făcut sau dacă necesită ceva adăugire.
În timpul acesta, Gândăcelul de Smarald  străbătuse un sfert din distanța pe care urma s-o facă. Coborî pe pământ și se așeză pe-o floare de sulfină să se odihnească puțin și să bea din nectarul florii. Deodată,  cerul se acoperi de  nori negri și- ncepu să bată un  vânt puternic, vânt de furtună, care-l fură pe micuțul gândăcel  și-l duse-n înaltul cerului, apoi, dintr-o dată își schimbă direcția și, minune mare, îl duse spre împărăția lui Verde Împărat.
-    Asta-i voia lui Dumnezeu, zise în sinea lui, Gândăcelul de Smarald.
Apoi, se trezi rostogolindu-se, și se opri brusc în fața unei porți mari, a unui castel. Zbură pe o frunză și  își dezlegă  săculețul de pe piciorușul stâng, bău toată picătura magică și deodată simți o căldură mare, înăbușitoare, care-i străbătu corpul. Îl apucă niște frisoane care îi amintea de momentele de răceală, apoi îl cuprinse somnul și ațipi puțintel. Când se trezi era iar Dor, fiul cel iubit al împăratului și culmea ..., era-mbrăcat în catifea verde-smarald! Bătu în poarta castelului și ușa se deschise cu putere scârțâind.
- Bună ziua! zise prințul. Mă numesc Dor și sunt fiul împăratului de la Soare Răsare. M-a trimis sfetnicul Măriei Sale, Împăratul Verde.
- Minte Luminată? Împăratul Verde așteaptă  vești  că de când a plecat nu mai știa nimic de el. Abia aștept să-i spun! Vino, te rog, cu mine! zise paznicul curții și fugi mâncând pământul spre castel. Urcară mulțimea de trepte, apoi, după ce deschiseră o ușă de stejar, ornată cu pietre scumpe, se treziră într-o  salon mare, cu pereții împodobiți cu tablouri valoroase, pictate de pictori renumiți din aceea vreme. În mijlocul salonului pe o masă mare, lungă,   erau aprinse mai multe sfeșnice care împrăștiau în jurul lor o lumină caldă.La capul mesei, stătea abătut  pe tronul său Împăratul Verde. Paznicul Porții îl prezentă, oarecum, pe prințul nostru:
- Mărite împărate, acest tânăr susține că ar fi fiul împăratului de la Soare Răsare, și că este trimisul sfetnicului nostru iubit, Minte Luminată..
- Bine ai venit, tinere, în Împărăția Verde! Povestește-mi, te rog, toate prin care ai trecut. Sper ca la sfârșit îmi vei aduce și vești bune că mult necaz s-a abătut asupra noastră.
Prințul Dor începu să povestească de-a fir a păr cum a fost blestemat de către Duhul Întunecat al Pământului și transformat în gândăcel, fiind obligat să trăiască în pământ și printre ierburi pănă când o va-ntâlni-o pe prințesa inimii  căreia va trebui să-i redea  sănătatea trupului dar și bucuria sufletului. Căută prin buzunare  și de-abia  găsi   punguța mititică în care se afla picătura din poțiunea magică. A răsuflat ușurat…A găsit săculețul! Apoi a zis:
- Mărite Împărate, trebuie să-i dăruiesc acest săculeț  prințesei Voichița. Oare voi avea bucuria de a o vedea?
- Mai încape vorbă? zise împăratul. Mergem să o vedem în odaia ei că de o vreme nu mai iese de acolo.E tare tristă …Poate vei reuși dumneata, prințe, să o faci să simtă bucuriile vieții.
- Asta-mi și doresc! zise Dor.
Urcară în odăița din vârful turnului și o găsiră stând pe un fotoliu, acoperită cu o velință  călduroasă  pentru că, acolo sus, era mai răcoare decât  în partea de jos a castelului. Când îi văzu se bucură de prezența lor și când îi povesti, Dor, despre poțiunea magică, ochii i se umplură de lacrimi de bucurie și sufletu de speranță. Prințul luă săculețul ce fusese prins  pe piciorușul stâng al gândăcelului, adică a lui,  îl deschise  și acolo găsi o sticluță mică, sigilată pe care i-o dărui frumoasei fete. Aceasta o deschise cu multă emoție și  după ce zise  cu evlavie Tatăl Nostru, își făcu  cruce, apoi  bău picătura fermecată care va alunga blestemele care s-au ținut scai de capul ei și i- a făcut viața amară. Pe loc a simțit o ușurare, o mare bucurie, îi venea să râdă-ntr-una și țopăia ca un  copil fericit. Apoi s-a așezat fiindcă obosise.
- Prințe, Dumnezeu te-a trimis aici! Mult necaz  s-a abătut asupra noastră... De multă vreme, bucuria dispăruse de pe chipul oamenilor. Dar unde este Minte Luminată, bunul nostru sfetnic?
- A mai rămas puțin în Împărăția Ierburilor. Măria Sa, Împărăteasa Ierburilor, îți va trimite prin intermediul lui, un elixir de sănătate atât pentru trup cât și pentru suflet.
- Minte Luminată e drăguț ca întotdeauna! Dar, de data asta, chiar mă bucur că e așa!
Și nu termină bine de zis că se auziră pași pe treptele ce duceau în salonul cel somptuos.
- E Minte Luminată!!! zice prințesa Voichița  veselă. Spune-mi repede, că nu mai am răbdare, ce mi-ai adus?
- Elixirul tinereții trupului dar și al sufletului! zise aceasta dăruindu-i, Voichiței, elixirul dăruit de Prințesa Ierburilor. Și o mică specificare: se folosesc la îmbăiere, doar trei picături, de fiecare dată, turnată în vana cu apă bine încălzită. Imediat, Prințesa Lioara chemă o slujnică pe care o rugă să-i pregătească o  vană cu apă caldă în care puse-apoi trei picături din elixirul tinereții. Picăturile emanau miresme rare, înviorătoare care îți aduceau pe loc o stare de bine și-i aduceau aminte de momentele frumoase din viața  sa și a semenilor ei.
Și pe zi ce trecea, prințesa Voichița  era tot mai frumoasă, sănătoasă și fericită. Prezența  prințului Dor îi făcea mare plăcere, mai ales că începuse să-i fie drag și începuseră să facă plimbări prin grădinile minunate ale palatului. Prințul Dor era năpădit de aceleași alese sentimente și într-o zi îi spuse, descărcându-și inima:
- Prințesă Voichița, de când te-am văzut în inima mea s-a strecurat fiorul dragostei. Zi și noapte mă gândesc numai frumusețea chipului și a sufletului tău.Vrei să fii soția mea? zise așezându-se în genunchi, în fața sa.
- Prințe Dor, nici nu-ți dai seama ce fericită sunt! Mă bucur că voi fi soția ta!
Se-mbrățișară și stătură așa o vreme ocrotiți de ramurile unui stejar bătrân. Deasupra, o ciocârlie începu să cânte cu măiestre. Se bucura și ea împreună cu ei ...Așa se va bucura întreaga împărăție.
    Când aflară împăratul și împărăteasa toate aceste lucruri minunate, fură foarte fericiți. Împreună cu cei tineri stabiliră data nunții și se gândiră  că cel mai frumos loc de desfășurare a acesteia ar fi în apropierea râului Safir. Fură chemați o mulțime de fețe împărătești din cele patru zări, de la Soare Răsare la Soare Apune, și, la loc de cinste, în fruntea mesei, fără să știe, era  tatăl mirelui, Împăratul de la Soare Răsare. Acesta, când îl zări pe fiul său, se ridică în picioare și-i zise împăratului Verde :
- Prea bunule prieten, nu-mi vine a crede ochilor că ceea ce se-ntâmplă este adevărat! Mirele este fiul meu iubit, Dor? Doamne, ce dor mi-a fost de el!!
- Da, tată, eu sunt! Am vrut să-ți facem o mare surpriză !
- Într-adevăr ...! Dar ce surpriză minunată!! Vino, fiule, să te îmbrățișez și să mă bucur ca lumea că tare necăjit am fost! spuse fericit Împăratul de la Soare Răsare.
- După nuntă îți vom povesti toate prin câte am trecut, că sunt destule...Acum să ne bucurăm, tată, zise Dor îmbrățișându-și tatăl din tot sufletul. Amândurora li se umplură ochii de lacrimi, dar lacrimi de bucurie .Și bucurie fu până la sfârșitul vieții. Minte Luminată le era alături iar safirul era așezat la loc de cinste și păzit cum se cuvine deoarece îi proteja cu puterile sale magice. Iar, după o vreme, castelul fremăta de glasurile cristaline ale copiilor și de veselia jocurilor copilărești.
Am fost și eu chemată să le spun o poveste și le-am spus-o aceasta că una mai frumoasă nu mi-am amintit...