Povestea Porumbarului

Demult, tare demult, pe vremea când oamenii nu ştiau citi în calendare, ei trăiau şi munceau doar uitându-se după soare.
    Când soarele răsărea şi atingea cu razele-i de lumină pleoapele pământului, oamenii se trezeau şi işi urmau fiecare treburile orânduite de tradiţia familiei. Femeile găteu, coseau, creşteau copiii şi se ocupau de  rânduiala casei. Bărbaţii arau, semănau, adunau roadele pământului şi îngrijeau animalele. Flăcăii îşi ajutau taţii, fetele îşi ajutau mamele iar copiii se jucau supravegheaţi de ochii iubitori ai bunicilor. Toate îşi aveau rostul lor şi toţi trăiau în împărăţia bunei înţelegeri.
    Zilele treceau, apoi săptămînile, lunile, anotimpurile. Primăvara, după ce rândunelele-şi regăseu bucuroase cuiburile, iar pământul îşi schimba mantaua de zăpadă cu verdele crud al firelor de iarbă, oamenii, bărbaţi şi flăcăi, ieşeau la câmp şi semănau porumbul. Şi toate mergeau din plin: porumbul creştea, roadele erau bogate, oamenii aveau mălai, animalele erau şi ele hrănite bine. Iarna trecea uşor iar viaţa tuturor era îmbelşugată.
    Auzind de tihna oamenilor harnici, Vânt Geros ce locuia în Ţinutul Gheţurilor, începu ai urî, deoarece el era nevoit să rămână izolat pe aceste tărâmuri. Doar iarna putea să zburde în voie pe meleagurile îndrăgite de el şi de oameni. Crivăţul, stăpânul Ţinutului Gheţurilor îi spuse lui Vânt Geros să-i sufle în ceafă deoarece căldura primăverii îi topeşte pletele de ţurţuri.

Se hotărî atunci să potolească căldura ce provoca neplăceri stăpânului său . După ce-l răcori bine, se furişă pe o fereastră spartă şi fugi. Dintr-o suflare îngheţă tot ce-i ieşea în cale: culturile, florile pomilor iar pe oameni şi animale îi aşteptă o iarnă înfometată. Primăvara următoare păţiră la fel şi lumea era disperată.
    Bătrânii Ținutului Oamenilor Harnici hotărâră să nu mănânce nimic toată iarna şi astfel să salveze viaţa celor tineri.
    −Nu vom permite asta, să impărţim puţinul, şi de-o fi să murim, să murim cu toţii! Aşa răspune cele mai multe glasuri de flăcăi.
Dar din mijlocul mulţimi Petruţ, cel mai harnic fecior din sat, veni în faţă şi spuse:
    −Trebuie să facem ceva! Trebuie să oprim acel vânt netrebnic!
Cel mai înţelept bătrân răspunse îngândurat:
−De-ar sta-n puterea noastră, fiule!... dar noi nu putem opri nici vântul, nici îngheţul, nici arşiţa, nici ploaia. Natura îşi urmează cursul. Chiar dacă uneori se abate de la mersul ei firesc şi ne lasă flămânzi, nu putem schimba nimic. Mereu a fost aşa.
−Lăsaţi-mă să-ncerc! Trebuie să-l găsesc şi să-l conving să ne asculte. Nu cred să ştie că joaca lui ne face atâta rău. Şi dacă-o fi să mor, măcar să mor încercând.
Flăcăul plecă. Încercă să-l prindă din urmă pe Vânt Geros, dar acesta alerga prin toate ungerele pământului. Simţindu-se urmărit vântul sufla mai cu putere şi lăsa în urma lui întinderi de gheaţă. Făcăul, sleit de puteri, flămând şi obosit, înainta anevoios. Doar gândul la cei dragi şi speranţa apropierii primăverii îl ţineau pe picioare.
Vânt Geros îsi mai  potoli suflarea. Primăvara se simţea în aer iar el trebuia să se retagă în Ţinutul Gheţurilor. Întoarse capul şi privi în urma sa.  Zări băiatul ostenit de greul călătoriei.
−Deci tu esti spinele ce mi-a stat în spate toată iarna! Cine esti tu şi de ce mă urmăreşti?
−Eu sunt un flăcău din Ţinutul Oamenilor Harnici şi vin să te rog sa-mi cruţi semenii! Odată retras să nu ne mai bântui în primăverile târzii căci ne îngheţi culturile iar oamenii sunt istoviţi de foame!
−Ce-mi pasă mie? Întoarce-te! Eu nu-mi schimb obiceiul!
Flăcăul nu îl ascultă. Aşteptă răbdător la marginea Ţinutului Gheţurilor. Istovit de concentrare îşi îmfipse picioarele în pământ. Simţi atunci cum rădăcini îi cresc din picioare şi-l ţin în loc, căci oamenilor nu le era permis să calce acel tărâm.
Vânt Geros se furisă din nou la fereastra spartă, dar flăcăul îl vede.
−Întoarce-te! Spuse Petruţ.
Crivăţul auzi vocea băiatului şi întrebă mirat:
−Cine e cel ce-mi tulbură liniştea?
−Să-mi fie cu iertare, Mărite Crivăţ, sunt eu, Petruţ, un biet flăcău din Ţinutul Oamenilor Harnici. Am venit aici nu să iţi tulbur liniştea, ci să te rog sa-ţi ţii supuşii închişi. Vânt Geros ne-a îngheţat toate culturile doi ani la rând, iar semenii mei mor de foame.
−E adevarat, Vânt Geros?
−Mărite Crivăţ am zburat puţin prin câmpurile înverzite. E aşa frumos Ţinutul Oamenilor Harnici! Ş-apoi ştiam că suferi de căldură, am vrut să te mai răcoreşti puţin.
−Vânt nătâng! Ai distrus munca oamenilor şi i-ai supus la chinul foamei! De acum înainte n-ai să mai ieşi decât iarna. Primăvara te voi încătuşa. Iar tu, îi spuse flăcăului, dă-le de ştire oamenilor să-şi vadă liniştiţi de treabă. Să semene fără nici o grijă.
Petruţ încerca zadarnic să-şi smulgă picioarele din pământ. Rădăcinile crescute-l ţintuiau. Strigă atunci semenilor săi, dar glasu-i se pierdea în imensitatea depărtării. Întinse bratele spre cer implorând salvare, dar braţele-i sleite se prefăcură în ramuri spinoase. N-am să mă pot smulge,  îşi spuse flăcăul. Un gând îi înflori în minte: am să-nfloresc pe ramuri. Când oamenii vor vedea florile mele vor şti că pot să semene porumbul. Şi am să cresc, da, am să cresc pe fiecare deal ca ei să mă poată vedea. Un porumbel trecu atunci deasupra lui şi-i  auzi gândul şi duse oamenilor vestea.
De atunci, înainte de a pleca la semănat, oamenii privesc dealurie şi caută acei arbuşti cu spini. Dacă ramurile lor sunt înflorite se apucă de semănat. Si pentru că ei seamănă porumb iar vestea aceasta le-a adus-o un porumbel, au numit această plantă Porumbar.