REGELE MELCILOR, DOMNIŢA FURNICĂ ŞI GREIERELE

Întâmplarea pe care vreau să v-o spun este destul de veche. Din vremea când au fost inventate poveştile la curţile Împăraţilor din cele o mie şi una de nopţi. Pe atunci, razele Lunii se transformau în cadâne frumoase, să-i alunge stăpânului împărăţiei pustiul şi singurătatea din suflet. Din pricina urâtului care îi înnegura inima răpusă de dor, îşi avea oştile mai tot timpul pe picior de război.
           O furnică, harnică din fire şi mărunţică, îşi făcuse casa într-o pădure de cetini, un muşuroi cu cerdac împletit din lujeri subţiri din cetină verde cu ferestrele deschise spre lanul de grâu.
          Alături de casa Furnicii îşi avea locuinţa şi un bătrân Greiere lăutar, rotofei, îmbrăcat în frac şi cizmuliţe negre de lac. Cât era ziulica de lungă, nu făcea altceva, decât să cânte la scripcă: ,,cri, cri, cri!”
          I se făcuse lehamete bietei Furnici  să-i mai asculte ţârâitul sâcâitor şi plictisitor, care o scotea pur şi simplu din minţi. În timp ce biata de ea năduşea din greu, să-şi strângă în cămări agoniseala pentru iarnă.
           - Auzi, încornoratul venetic şi-a  construit  coşcogemetea căsoaie, ţinând morţiş, să se învecineze cu mine! A îndrăznit nesuferitul, să-mi ceară şi mâna! s-a plâns biata Furnică unui Melc codobelc, care-şi cărase casa în spinare, poposind pe o frunză de stejar chiar sub fereastra ei.

           - Dulcinee Domniţă, cu vecinii este bine  să convieţuim întotdeauna în pace şi linişte! a sfătuit-o Melcul cu vorba domoală şi aşezată. La nevoie un prieten îţi poate fi de folos!  
            - Dragă Melcule, lăutarul de care îmi spui, este un leneş sadea. Cum pot, să mă împrietenesc cu un asemenea şarlatan? La iarnă când o să-l apuce foamea, o să vină iar, să-mi ceară, un bob de grâu!
          - Aşa se ajută vecinii între ei! Încercă s-o îmbuneze Melcul, aplecându-şi cornul jucăuş peste creştetul Furnicii.  
          - Ba, să-şi mai pună pofta în cui, Codobelcule! Unde ai mai pomenit, Furnică, să ajute un lăutar trântor!?
          - Tot învăţul are şi dezvăţ! Hai, să ne străduim amândoi, să-l aducem pe calea bună şi să-l facem, să priceapă, că munca este o cinste şi nu o ruşine, cum poate îşi închipuie dumnealui!
          - Dacă aş şti că se poate întâmpla o asemenea minune, îţi mărturisesc, că aş fi în stare de orice! Uite, acum, cine mă poate ajuta, să car boabele de grâu în căsuţa mea!?  Sunt o Furnică singură şi fără alt sprijin! izbucni cu năduf Furnica, grăbindu-se, să-şi vadă de drum.
          - Mă ofer eu, Domniţă!
          - Chiar aşa?
          - Da. Pe acoperişul casei mele pune, oricâte boabe vrei.
          - Da, ia, uite, semeni cu o cămilă cu o singură cocoaşă!
          - Aşa-i, Nu degeaba unii m-au botezat caravana zăvoaielor. Urcă sus, că acum soarele coboară spre asfinţit!
          Şi ţop, ţop, furnica, târâş, grăpiş se instală ţanţoşă în vârful cocoaşei arămii! Stătea acolo, ca pe un tron şi privea veselă către lanul de grâu, care îşi unduia în soare, spicele aurii.
          Până la ora amurgului, Furnica, ajutată de Melcul Codobelc, a reuşit să aducă din  lan atâtea boabe de grâu, încât şi-a umplut până la refuz, toate cămările. Rămăseseră goale, doar cele din galeria ce ducea către râu, unde se află un lan de in şi orez.
          După ce  au cinat împreună şi-au astâmpărat setea cu câteva boabe de rouă, păstrată sub umbrar, într-o frunză de brusture, Melcul s-a retras tăcut în căsuţa lui, să se odihnească puţin, iar Furnica în sufrageria de lângă cerdac căptuşită cu petale de inişte albăstrii!
          A doua zi, soarele, înduioşat de hărnicia şi prietenia celor doi, a răsărit mai devreme ca de obicei. Le-a bătut în geam, în semn de salut, cu câteva raze subţiri de mărgean. În jur se auzea  molcom, murmurul prisăcilor şi al miresmelor de mătăcină şi isop. Hăt, departe în zări, se auzeau galopând prin codri, zimbri şi pe ape paseri mari cu aripi de lumină.
          - Bună dimineaţa, mărită Domniţă! a întâmpinat-o Melcul reverenţios, de parcă ai fi zis că intenţionează s-o invite la dansul zorilor florii de sulfină.
          - Bună să-ţi fie inima, Rege al melcilor! i-a răspuns Furnica, ţinând o baghetă de lumină într-o mână, un firicel de iarbă plăpând, ca şi cum ar fi vrut, să-i binecuvânteze truda soarelui răsărit pe colină!
          - Eh, eu şi Rege! Nu sunt decât un Melc obişnuit, care a învăţat, să preţuiască răbdarea şi truda celor care ştiu să iubească cinstea şi munca.
          - Eşti destul de modest! Această trăsătură de caracter, nu poate fi la îndemâna oricui! De lăudăroşi şi pierde vară mi s-a făcut lehamete!Ştii de ce ţi-am spus aşa?
          - Nu ştiu! se arătă vădit mirat Melcul.
          - Aseară, pe când dormeam, în odaia mea singuratică, mirosind proaspăt a pâine şi cimbrişor, am visat că în dimineaţa aceasta, pe un tron de cetină verde, cel de lângă cerdacul meu, soarele te declarase, Rege al Melcilor, Eveniment consemnat în hrisovul domnesc, o frunzuliţă de stejar încrustată cu fire de aur!
          În clipa aceea, soarele semănând la chip cu o bobotie de mărgean, rotundă cât o roată de car a incendiat pădurea cu razele lui.  
          Proaspătul Rege primindu-şi hrisovul cu glasul gâtuit de emoţie, a rostit mândru, încaltea să-l  audă şi Greierele lăutar, care tocmai atunci îşi făcuse drum, pâş, pâş, pâş, cu scripca sub braţ la casa Furnicii Domniţe.
          - Mulţumesc, Mărite soare, şi dumitale prea mărită, dulce Domniţă de rangul la care am fost ridicat. Consider că, numai munca şi dragostea de fiecare zi, în folosul tău şi a semenilor din jur, îţi pot da strălucirea şi iubirea de care ai nevoie!
          La auzul acestor vorbe, Greierele şi-a scăpat scripca din mâini. Dintr-o suflare a dus-o vântul, ca pe o frunză uscată, pierind, în zarea de dincolo de râu. Furnica, văzându-l pe Greier, păli la gândul că a venit plocon, să-i mai ceară cine ştie ce lucru cu împrumut, după cum toţi îi ştiu obiceiul.
          Nici Melcului nu-i căzuse bune apariţia neaşteptată a lăutarului după un asemenea moment festiv. Ar fi vrut să-i reproşeze ceva intrusului, dar se răzgândi, considerând că în calitatea lui de musafir, nu se cădea, fiind de datoria Furnicii s-o facă.
          - Dacă tot ai rămas un biet lăutar fără scripcă, ce-ţi mai pofteşte inima acum, cântăreţule!? îl muştrului Furnica cu glas subţirel.
          Greierele, fâstâcit, ţopăi de câteva ori din ciuboţelele negre de lac şi începu să vorbească, de parcă s-ar fi simţit ofensat:
          - N-am venit să-ţi cer nimic. Aş vrea să-ţi spun cu totul altceva, la care rogu-te, să mă asculţi!
          - Te pomeneşti că ai venit aşa tam-nisam, să îţi fac rost de o nouă scripcă în locul celei pierdute.  Ţi-a şterpelit-o vântul sătul şi el de cântecele tale plictisitoare! Vrei, nu vrei, în timp ce alţii muncesc ca mine, tu cânţi zălud din scripcă!
          Melcul se foi de câteva ori sub carapace, gata, gata să izbucnească în râs. Câţiva piţigoi şi scatii căţăraţi pe o creangă de alun se prăpădeau de râs cu gurile până la urechi, făcând larmă prin toată pădurea.
          - Am venit, mărită Domniţă, să-ţi spun, că de astăzi şi eu aş vrea, să muncesc alături de tine! Uite, îmi este martor, Regele Melcilor!
          Furnica făcu ochii atât de mari, gata, gata să-i iasă din orbite, nevenindu-i să-i creadă lăutarului. Pentru o clipă a crezut că scripcarul vrea s-o ia cu tot dinadinsul în batjocură, aşa cum este obişnuit, uneori să o facă!
          - Dar cu cântatul din scripcă ce-ai să faci? îl chestionă arţăgoasă Domniţa. Că doar n-ai vrea, să cred, că te laşi pentru totdeauna de cântat?
          - O să mai cânt doar la sărbători sau pe la nunţile care au loc primăvara în pădurea de cetini sau în livezile de peste râu! În rest o să muncesc şi eu ca tine, să-mi agonisesc hrana pentru iarnă, să nu mai fiu nevoit să cerşesc cum o făceam de obicei!
          - Bine, bine dar dacă nu mai ai scripcă, din ce ai să mai cânţi, că doar n-ai crede, că poţi deveni solist vocal de muzică populară greierească, că în tot ţinutul nostru n-am auzit de aşa ceva!?
          - Dacă muncesc, o să am destul venit, cu care să-mi pot cumpăra vioara de care am nevoie de la vreun lăutar bătrân şi bolnav pe care l-au lăsat puterile şi nu mai poate cânta! Cu câteva boabe de grâu sau orez o pot cumpăra, fără să-mi pese de nimic!
          - Ia, te uită ce Greier isteţ! La asta, zău, că nu m-am gândit, cât aş fi eu de Furnică! Dacă este       pe-aşa, vreau, să te văd la muncă!
          - Îngăduie-mi, să te urmez!

          Şi în timp ce Furnica se cocoţase pe casa Melcului, Greierele sări alături de ea. Gestul o înduioşă pe furnică într-atât încât acum regreta, că-i purtase atâta pică considerându-l un trântor, care dispreţuieşte munca. Acum era cu totul altceva. O încerca un sentiment de mândrie, să muncească alături de un asemenea Greier, care altă dată fusese hulit şi dispreţuit. O să se ducă vestea ca de popă tuns cum se zice, în tot ţinutul. De azi înainte, Greierele temerar va fi privit cu alţi ochi de către semenii din jur. Şi apoi, se gândea în sinea ei Furnica, nu se va mai simţi singură şi neajutorată iarna în odaia ei. Îi va ţine de urât Greierele. Iar din când în când, îi va câta la fereastră, serenada ei preferată, pe care cândva i-o cântase un mierloi, Reginei Furnicilor!
            Până spre seară Greierul, Furnica şi Melcul au cărat atâtea boabe de orez şi mei, încât şi-au burduşit toate cămările. Boabele rămase de prisos, au fost dăruite unui stol de piţigoi, ce-şi avea cuibul în stejarul din apropiere.
            În vara următoare când gospodarii satului au isprăvit secerişul, punându-şi la adăpost recolta în hambare şi silozuri şi după ce şi cei trei eroi ai poveştii noastre s-au învrednicit tot împreună să-şi umple cămările cu provizii pentru iarnă, în pădurea aceea a fost o sărbătoare de pomină! Ca la ,,Nunta Zamfirei!” Greierele, ţanţoş, îmbrăcat în haine de ginerică, i-a cerut mâna Furnicii! Şi Domniţa după cum iute s-a răspândit vestea, a consimţit, să-i fie soţie!
          Era prima Furnică, care cutezase să se mărite cu un Greier lăutar!
          La nunta lor după cum şi astăzi mai povestesc Vacile-domnului, gângăniile cele roşii stropite cu negru a venit cu mic şi mare toată suflarea pădurii. Au sunat buciumele peste dealuri, au sunat trâmbiţaşii din văi şi au chiuit de bucurie toate gărgăriţele, buburuzele şi ţânţarii, toţi hoinarii bondari, greierii şi lăutarii prinşi în hora mare ca la noi în satul de români plugari!
          Trei zile şi trei nopţi a durat nunta aceea, încât astăzi mitul care circulase până atunci în lume despre Greier şi Furnică, nu mai face astăzi nici două parale!...
          Eu zic, dragii mei, cei care au avut soborniceasca răbdare să asculte până la capăt povestea, se cuvine, să închinăm în cinstea mirilor, dar şi a preacuviosului Rege al Melcilor o cupă rubinie de sirop şi polen de cireşe, dorindu-le însurăţeilor tot norocul din lume şi casă de piatră cu ziduri de gresie fermecată!..