PRINŢUL PONEILOR

Întâmplarea asta pe care vreau să v-o povestesc nu e cine știe ce veche. S-a petrecut mai anul, de Sfânta Marie mică. În această zi, aproape toată suflarea satului, este prezentă la predicile și rugăciunile din biserici, slăvind numele Prea Curatei Fecioare. Numai Lucian, un bondoc de șase anișori, jucăuș și iute din fire, ca  un titirez, rămăsese singur acasă. Dar, ce spun eu singur!? Rămăsese cu Șoimul! Un ponei roib, vânjos, cu pieptul lat, pe care se putea distinge în frunte o steluță albă de parcă ar fi fost un bulgăre mic de zăpadă, aruncat înadins acolo, de o mână de spiriduș ghiduș.
          Fusese adus de tata, de la o herghelie din satul vecin, ca dar pentru ziua lui de naștere. De cum l-a văzut băiatul, s-a atașat atât de mult de el, încât i-ar fi fost greu să se despartă chiar și pentru o singură zi. Avea grijă să nu-i lipsească nimic. Zilnic îi aducea fân proaspăt cosit din dumbravă, miez de pâine și cozonac, adăpându-l cu apă proaspătă de izvor. I-a împodobit coama cu canafi roșii, verzi și portocalii, împletiți de mâinile mamei. Se plimbau, în fiecare zi pe potecuța ce duce spre dumbrava năpădită de ierburi și flori.

Poneiul, simţindu-se liber, se dezlănțuia în galop, făcând să-i scapere stelele și cerul strivit sub copite. Alerga iute, asemenea Șoimului în zbor, de unde i se trage și numele pe care i l-a dat! La un fluierat haiducesc a lui Lucian, poneiul își frânse brusc galopul ridicându-se în două picioare se opri în dreptul lui.

Scotea aburi pe nări asemenea calului năzdrăvan din povestea lui Făt-Frumos.
          - Ce-ai zice, Şoimule, de o escapadă în doi!? își chestionă  scurt Lucian prietenul, încruntându-și sprincenele.
          - Nu cumva  pui la cale  să fugim de acasă?
          - Nicidecum! Vom călători pe poteca din pădure ce duce spre casa bunicului, aflată dincolo de deal! i-o reteză scurt băiatul, ca și când n-ar fi priceput încotro bate șaua, Șoimul.
          - Dacă ții cu tot dinadinsul, s-o pornim neîntârziat la drum! Cred că ai motive întemeiate, să ei o asemenea hotărâre. Eu unul, nu mă dau în lături. Te voi însoți cu dragă inimă, așa cum trebuie să o facă un prieten adevărat!
          - M-ai înțeles destul de bine, că doar nu ești un căluț oarecare, ci unul năzdrăvan desprins dintr-o carte citită de mama când eram singur  cu ea.
         Urmară, clipe de tăcere. Lucian era curios să mai afle ceva și nu știa cum să înceapă vorba. În cele din urmă se hotărî:
          - Şoimule, vreau să ne cunoaștem mai bine. Aș vrea, să te întreb ceva, la care țin cu tot dinadinsul, să-mi răspunzi. Te superi?
          - Cum să mă supăr! Întreabă-mă orice iar eu îți voi răspunde!
          - Am auzit că ți se spune Prințul Poneilor din ținutul acesta! Este adevărat?
          - Da. Așa este. Sunt cel mai iute dintre toți poneii din această parte de lume!
          - Ia, te uită! Eu, unul, nătăfleţul de mine, nu știam cu cine am de a face! Acum, se schimbă povestea! Nu este de ici, de acolo, să mă ştiu stăpânul unui asemenea căluț năzdrăvan!
          - De aceea am fost însemnat cu steluța asta albă în frunte! Caută sub șeaua mea unde îmi păstrez hrisovul domnesc! Acolo scrie negru pe alb cine sunt!
          Băiatul rămase descumpănit la auzul unor asemenea vorbe. Căutând sub șa, a descoperit într-o punguță din piele roșie de pilior, hrisovul: o pană albă de șoim! Să-i poată risipi vraja care-l cuprinse pe Lucian, Șoimul, scuturându-și coama de câteva ori și tropotind nervos din copite, își slobozi un nechezat asurzitor, înspăimântând dumbrava înțesată de păsări.
          - Simt în piept  că mă arde ceva! Ce poate fi ? Tu, poți, să-mi explici, Şoimule? întrebă într-un târziu băiatul.
          - Sigur că pot! Flacăra aceea, nu poate fi altceva, decât dorul de cei dragi!
          - Așa este. Mi s-a făcut dor de casa bunicilor! Dar tu, de unde știi, toate acestea? îl ispiti băiatul netezindu-i cu palma coama nurlie.
          - Ia te uită vorbă! Când m-ai văzut trist, și mie mi se făcuse dor de herghelia de unde am fost adus de tatăl tău, să-ți fiu prieten! spuse îngândurat Șoimul, iscodind cu ochii micșorați zarea înnegurată pe care o lăsase în urmă.
          O porniră împreună la drum. Poteca șerpuia singuratică prin pulberea de lumină a dimineții. În zare se ghiceau  dealurile și pădurea, cu crestele acoperite de purpura zorilor. Un bucium îndepărtat se auzea sunând tânguitor, ca o chemare prietenoasă.
          După un ceas de mers, ajunși la marginea pădurii, au hotărât să poposească, să-şi tragă un pic sufletul. Prin fagii și mestecenii tremurători, străbătu un freamăt prelung. Din acest loc, poteca părea că se frânge brusc. Nu mai ducea nicăieri! Pădurea, deasă ca peria, le stătea în cale, asemenea unui zid peste care cu greu se putea trece.
          - Va trebui s-o luăm pe drumeagul din marginea lăstărișului ce duce spre livezi, să putem ajunge până la casa bunicilor. Chiar și razele soarelui răsărit pe colina dintre trestii ne îndreaptă acolo! i se adresă Șoimului care-l privea țintă în ochi.
           - Dacă te dor picioarele, urcă în spatele meu. Îți va fi mai ușor și vom ajunge mai repede la casa bunicilor.
          - Îți mulțumesc Şoimule, că ai grijă de mine!
          Cât ai clipi, băiatul sări mândru în șea și-o porniră sprinteni la drum.
          - Uite, drumul pe care mergem acum e mult mai îngust şi mult mai neted ca cel din sat! În dreapta şi în stânga cresc tufe de maci sălbatici şi albăstrele, sărutându-le călătorilor gleznele cu smerenie. Din vale se aud, șoptind
izvoarele. Ne îndeamnă, să mergem mereu înainte, fără să ne temem de Muma Pădurii sau de cine știe ce răufăcători, zmeii, cum li se spune în basmele vechi!
          Poteca se afundă acum, tot mai adânc în pădure. În jur, arborii își scutură ramurile vâjâind ca niște săbii ascuțite şi verzi. Păsările ciripesc vesele prin copaci, hârjonindu-se în dreapta şi în stânga. Un stejar bătrân le face semne disperate, să se apropie.
          - Bună ziua, nene Stejarule! i se adresă smerit băiatul înclinându-şi fruntea ca în faţa unui Împărat al codrilor.
          - Bună să-ți fie inima, voinicule. Te pomenești, că vrei, să ajungi la casa bunicilor!
          - Da, Așa-i! Locuiesc în dumbrava aceea luminoasă şi mândră, de lângă livezi!        
          - Foarte frumos! Uite, îţi dăruiesc un pumn de ghindă, să le păstrezi drept suvenir de la mine!
          - Mulţumesc matele, Mărite Stejar! Îţi voi păstra darul ca pe-o podoabă de preţ, să-mi lumineze odaia!
          - Şi acum, mergeţi cu bine, să ajungeţi la timp la bunici, până când soarele va coborî de pe cer la vreme de toacă!
          Cei doi o porniră încetișor iarăși la drum. Ajunși în dreptul unui frasin bătrân, doborât de furtună, Șoimul se opri în loc şi începu să scuture nervos din cap, în dreapta şi în stânga bătând nărăvaș din copite, adulmecând cu nările către scorbura întunecată care se căsca în trunchiul copacului asemenea unu ochi de cer înnoptat!
          - Aici este casa bursucului. A părăsit-o de curând! îi zise băiatului.
          - Este destul de urâcios şi nu-i prea plac copii! Dar știi la ce m-am gândit să-l pot îmbuna, să mă placă?
          - Mă faci curios. La ce te-ai gândit?
          - Am să-i vopsesc casa cu galben şi verde! Să-i mai înveselesc pereții înnegriți de ploi şi furtuni!
          - Gestul tău este lăudabil. Dar de unde poți lua pensule şi culori?
          - Un crin galben şi o floare a soarelui mi-au dăruit câteva petale din coroana lor! Au atâta galben încât pot vopsi toată pădurea! Uite-le, le păstrez chiar aici, în chimir! Iar de pensulă nu duc lipsă. Voi împrumuta câteva fire din coama ta zglobie!
        - Ia te uită, cât de inventiv ești! Se miră Șoimul, scuturându-şi coama în vânt.
          Cei doi se şi apucară de lucru să-i zugrăvească casa bursucului. Pereții în galben, iar chenarul ferestrelor vopsit în maroniu şi pal roșiatic asemănător culorilor ghindelor date în dar de Stejar. De țuguiul acoperișului i-a agățat un canaf roș ca focul. În pridvor, la intrare i-a aninat un fluieraș cioplit din lemn de soc din care vântul să-şi cânte doinele haiducești.
          Privită de departe, casa bursucului semăna cu palatul unui mare dregător!
-Acum, hai, s-o pornim la drum, să nu care cumva să ne găsească bursucul supărat că i-am călcat împărăția.
           Coborâră prin desișul unei poienițe unde adiau miresme îmbietoare de cimbrișor şi rășină. Perdele înalte de aluni şi porumbe cu franjuri verzi de ciuboțica cucului, vrejuri de zmeură se ridicau de o parte şi de alta a potecii, iar mai jos, spre pârâul care se auzea gâfâind printre pietre, străjuiau pe maluri trunchiuri noduroase de sălcii bătrâne, cu chipuri ciudate de sfinx, mişcându-şi sfielnic pletele argintii. Se priveau în oglinda de cleștar a pârâului.
          Dragoș aflase că pe asemenea poteci tainice se pot furișa fel de fel de jivine şi tâlhari de codru să scape de ochii pândarilor.
          Din depărtare se auziră tropote de cai şi scâncete greoaie de roți, de lăncii şi topoare. Păsările păreau halebarde şi săgeți vuind în văzduhul de purpură şi azur!
          - Ce poate fi, Şoimule!? i se adresă băiatul vădit îngrijorat. Nu cumva, o fi lupta oștenilor de la Valea Albă înfruntându-şi dușmanii cotropitori!?  S-a întâmplat demult, pe o vale împădurită cu mesteceni albi cum este aceasta, pe care mergem noi.
          - Lupta aceea a avut loc în vremurile de demult, când Măria sa Stefan cel Mare era voievodul acestor vestite ținuturi! își dădu cu părerea căluțul scurmând cu copita pământul.
          Alaiul se opri. Erau patru care încărcate cu bușteni de brad trase de armăsari care se opinteau în hamuri sub povara greutății. În urma lor, patru tâlhari legați fedeleș își legănau trupurile mătăhăloase încruntați şi cu frunțile plecate în pământ. Erau escortați de doi oameni îmbrăcați în uniforme. Semănau la chip cu feciorii Vrâncioaiei veniți la oaste să păzească codrii de tâlhari şi jivine.
          Lucian i-a privit îndelung până când convoiul de oameni şi care se pierdu în zarea drumeagului.
          - Tâlharii o să-și primească pedeapsa care și-o merită. Au îndrăznit să jefuiască pădurea! sparse tăcerea băiatul.
          - Mai încape vorbă! Se fac vinovați de infracțiunea de ,,Lezmajestate”! Îi răspunse scurt Șoimul.
          - Adică cum? Ce fel de infracțiune mai e și asta?
          - Toți cei care taie arbori fără drept din pădure nu fac altceva decât să atenteze la ființa Măriei sale Codru!
          - Acum înțeleg de ce la noi pădurile și munții poartă nume de Domni și Domnițe! Așa cum sunt, în satul nostru de pe colină, Codrii Cosminului sau cei ai Vrâncioaiei! se dumiri, Dragoș, luminându-se.
          - Da, chiar așa!
          O pală nărăvașă de vânt le sărută frunțile și o porniră la drum, bucuroși că au fost martori la prinderea unor răufăcători.
          - Să mergem, Prinţule, că acușica asfințește soarele și mi-e teamă, să nu ne apuce noaptea pe drum!
          - Sigur că da. Noaptea prin pădure, drumul este anevoios și primejdios. Mai ales, că nu avem la noi felinare cu care să ne luminăm cărările întunecate!
          - Uite, pe coasta de dincolo, se vede casa bunicului cu balcoane și ferestre împodobite cu flori!
          - Chiar așa! Acuși ajungem!
          În faţa lor se întindea o grădină imensă. Din loc în loc, luminată de tufănele albastre și maci sălbatici. O lumină de miere se cernea lin peste pletele sălciilor. O liniște sălbatică coborâse parcă atunci din cer, însoţindu-i, pas cu pas, de ai fi crezut că au trecut abia atunci hotarul de purpură, lăsând în urmă pădurea de stejari și de cetini îngropată în misterele înserării. Cerul albastru de deasupra strălucea peste măgura viilor și livezilor ca o apă slobozind de jur împrejur fluturi zglobii în azur.
          Într-un târziu, Șoimul își ciuli urechile ascuțite, pufnind din nări, rămase țintit locului împreună cu tovarășul său de drum, pe care-l purta în șa.
          - S-a întâmplat ceva? îl întrebă Dragoș nedumerit.
          - Arătarea aceea, de lângă pârâu, cu ochi mititei și nas coroiat, mătăhăloasă și mohorâtă care se holbează la noi, nu cumva este Muma Pădurii?
          - Bată-te norocul, să te bată, Şoimule! Cum de ți-a trecut prin minte așa ceva? Nu vezi că-i doar o salcie bătrână, cu trunchi noduros și nimic altceva!?
          Izbucniră amândoi într-un hohot de râs, de care se molipsi un cârd de prigorii, zburând iute în văzduh.
          Șoimul se dezlănțui la drum în galop făcând să freamăte livezile de tropote şi chiotele de bucurie ale băiatului.
          - Iu-hu-huu, iu-hu-huuu!
          - Iu-hu-huu, iu-hu-huuuuu! Îi răspunse ecoul.
          Bunicul care se afla în grădină zărindu-i le-a ieșit bucuros înainte, să-şi întâmpine oaspeții sosiți în grabă.
          - Ia te uită ce mai voinic Făt-Frumos și ce mai căluț năzdrăvan au venit, să-mi vadă împărăția! rosti bunicul, iar brațele n-au întârziat să-și strângă cu dragoste la piept, nepotul.
          - Cum de-ai picat chiar acum? Nu ți-a fost teamă să mergi de unul singur prin codri ăștia sălbatici?
          - Cum să-mi fie, bunicule, teamă? Am venit doar cu dumnealui! Și arătă cu mâna către Șoim care-și scutura coama și fruntea țintată scormonind cu copita, pământul, în semn de salut.
          - Da. Văd că nu ești singur!
          - El e Prințul Poneilor, bunicule! Nu e un căluț oarecare!
          - Te cred. Dar tata și mama ştiu că ai plecat?  - continuă să-l chestioneze bunicul mângâindu-și cu palma bătucită barba colilie.
          - N-am avut timp, să le spun! A fost un caz de forță majoră! Știi, matale, ce înseamnă asta, când dorul te arde în piept!
          - Bine cel puțin că ați ajuns sănătoși  și voioși până aici ! Oi vedea eu, cum o s-o dreg, să le spulber îngrijorarea și mânia părinților!  
          În seara aceea, Lucian a adormit târziu. Bunicul i-a spus nepotului o mie şi una de poveşti care mai de care mai frumoase și pline de tâlc și povețe.
          A doua zi, un porumbel călător și-a luat zborul din palmele bunicului, pierzându-se în zarea dinspre satul de unde venise băiatul. Ajuns aici, porumbelul a poposit pe pervazul ferestrei, având legat de picior un mesaj enigmatic adresat părinților lui Dragoș:
      „Dragii mei. Vă rog să nu fiți îngrijorați! Dragoș, împreună cu Șoimul năzdrăvan, se află la noi fericiți și sănătoși! L-am rugat, să mă ajute, să-mi duc sacii cu grâu la moară. Îi voi face colaci și plăcinte din bostan așa cum îi place lui. Așteptați-ne! Ne vom revedea peste câteva zile.”
          Mama lui Dragoș a rămas multă vreme îngândurată cu scrisoarea în mână. Abia atunci și-a adus aminte de promisiunea făcută de a-și ajuta bunicul să-și macine grâul la moara din sat!... Și mama își zâmbi fericită, numărându-și în gând clipele până când va sosi ziua să-și strângă la întoarcere odorul cu dragoste la pieptul ei de mamă!...