Proze scurte

INTÂMPLĂRI ÎN MILIMETRI

ADEVĂR

Statea asezat pe o piatra mare, sculptata. In fata lui, prin praful strazii, nuielusa din mina-i scria cifre, desena figuri geometrice. Era cald si masinile in trecere il faceau sa-si apere cu podul palmei ochii mari si curiosi.
A mai asteptat o vreme, apoi si-a pus pe umar desaga cu benzi colorate tesuta de o matusa si s-a indreptat spre casa bunicilor, fluierind o melodie doar de el stiuta.
In urma lui, carte perisabila, praful strazii mai pastra numerele si figurile desenate de baiatul de 12 ani care se intorcea de la scoala.
Acolo, departe, in tara lui Benazir.

ÎNCĂ CEVA

O mângîiam pe frunte, ochii mari aplecau lumea noastră către un somn bun.
“Mai şoptește-mi încă ceva, Badi!” se auzi vocea uşoară…
“Da, mama, uite …
Dincolo de nori, acolo unde poveştile spun ca sînt ingeri, mă gindesc că păsări albe, cu aripi lungi, sprijină cerul lui Dumnezeu. O liniște profundă lăsa doar foșnetul de mătase al aripilor să răstoarne zi după zi, după zi …
Iar ingerii aleg vise frumoase pentru copiii pe care ii insoțesc tot timpul și ii păzesc …”
Un oftat ușor inchidea lacătul poveștilor mele de seară…
“Dumnezeu…?!”




BUREBISTA ŞI COMOARA LUI

“Cutu, măi cuțule, vino aici … dar să nu mă muști!”
Are urechile ca niște periscoape ascuțite, lungi și negre, mișcătoare dreapta –stinga. Lup sau ciobanesc german. Se indreaptă către mine. Agale, cu capul inclinat intr-o parte, ca și cind se simte vinovat pentru o faptă neștiută.
Adulmecă de departe catre mana in care mai aveam jumătate de sandwich .
La git ii văd o tinichea in formă de os.
Se codește să vină aproape de tot.
“Haide măi …” Pe tinichea scrie: BUREBISTA.
Rid in sinea mea.
S-a apropiat. Nu respir ca să nu il supăr. Lăsăa capul spre pantoful meu.
Poate nu ii place culoarea… Privesc la picioarele mele: acolo, jos, depusese o brățărică de aur.
Mă uit imprejur. Nici țipenie.
Inainte să apuce ușor mincarea din palma mea, mi se uită in ochi. Ce adinci!
“Șefu”, ii spun, “Șefu, iți mulțumesc pentru comoară!”
Termină de mincat, mă mai privește odată si pleacă măturind aerul cald cu evantaiul de coadăa.


EPISOADE ENERGETICE ÎN BUCEGI

Din nou pe meleagurile copilăriei! Valea Prahovei, Predeal, Braşov …Bucegii!
Ce tren zăpăpacit!
Un accelerat vechi, trepte de urcat cu distanţe uriaşe între ele şi peron. Geamurile pe care imi venea sa le iau la sters erau inchise pentru totdeauna, fara scapare, transformind compartimentul plusat gri intr-o sauna.
Incerc fara prea mult success sa imi gasesc o pozitie comfortabila si intru in vorba cu o familie de medici pensionari, dupa cum s-au prezentat. Sint preocupati de ayurvedice si alte posibilitati de tratamente alternative, mai deosebite.
“Hai conita sa iti dau niste fragi!” imi atrage atentia vocea din usa deschisa. Il masor cu o privire rapida.
Tinar, curat, poate fi chiar elev la liceu. Intr-un paner mare de nuiele impletite are replici miniatura ale acestuia, raspindind un parfum demult uitat. Vrea 10 lei pe unul. O mina de fragi asezati peste un maldar de frunze de alun.
Miros ca in visurile mele din anii cind nu exista intoarcere ci doar memoria olfactiva care imi venea in ajutor. Sint proaspeti, rosii, atit de dulci!
Maninc citiva si ramin vreo doua lingurite intre frunze. Ii iert ca sa ii duc la Bucuresti. Virfurile degetelor poarta dovada pacatului!
Familia de medici coboara la Predeal. As cobori si eu dar mai am de mers.
Deodata in gara se aude un strigat. Prin geamul deschis de pe sala, unicul, vad o pereche nostima: ea- ronda, cu parul vopsit blond strins intr-un soi de coc, blue jeans si adidasi. Linga, jumatate aplecat si cu miinile deasupra capului, un tinar slabut, pantaloni scurti, copiind-o la incaltari, incerca sa se fereasca de o geanta de umar uriasa cu catarame si tinte pe care fabrica de strigate o manevra ca pe un nunceac.

“Dar nu mai dati doamna in bietul om!” am auzit o voce timida din usa trenului.
“Ce te bagi? E barbatul meu si ii fac ce vreau. Ai vreo problema?”
Tonul si pozitia gata de atac a individei l-au speriat pe calator care, fara sa raspunda, s-a retras spre primul compartiment, ca un melc in cochilie. Interventia sa il salvase cel putin pentru citeva moment pe sotul vinovat de cine stie ce nerespectare  a regulilor casniciei lui.
Frunze de ulmi si tufisuri de soc inflorit maturau carcasa trenului. Ramasa la geam, inhalam mirosurile de brusturi si flori salbatice, spre amintire.
“Am pierdut-o!”…plinset dinspre usa dintre vagoane, in stinga …
“Am pierdut-o …ti-am spus sa nu o lasi nicaieri. Acum unde e? daca a coborit la Predeal?” Suspine iarasi, agitatie …
“Soro, cum sa o pierdem? Are doar sase ani, nu a coborit. Trebuie sa fie la toaleta “
Cu chiu cu vai, mama plingacioasa se aseaza la noi in compartiment pe singurul loc liber, de linga usa. Ce lume! Sora pleca sa o caute pe fetita. O gaseste in compartimentul vecin si o aduce in brate, adormita pe jumatate. Este urmata de o femeie mai in virsta.
“A venit la mine si mi-a povestit vrute si nevrute. A obosit si a pus capul in poala mea…”
“Pai bine, tato, dar de ce nu ai trimis-o inapoi la mine?
“Tzatza’ da sa motiveze  dar intre timp fetita se trezeste de-a binelea si incepe sa plinga. Asta mai lipsea!
Caut in buzunarul posetei: citeva bomboane mici cu gust de fructe, cumparate inainte de plecare de la magazinul rusesc de la colt, ramasesera ascunse pentru acest moment.
Iau doua si i le intind fetitei obosite déjà de plins. Le ia, se uita la ele, apoi la mine, insfirsit la maica-sa. Aceasta aproape le smulge din manuta. Fata incepe sa urle de-a binelea!
“Doamna, nu are voie sa manince dulce? Poate se linisteste” - incerc eu sa intrerup seria de hohote. Oare sint auzita?
“Taci ca doar le iau hirtia de pe ele! Taci!”
M-am linistit. Credeam ca mi se adreseaza. I le da copilei care are acum gura ocupata cu amindoua.
Mama se ridica urmata de fetita. Vor cobori la prima. “Tzatza” apare si ea cu un fel de cosnita din care se prelinge un jerse odata albastru.
In gara, o locomotiva neagra cu rosu sta parcata pe un fragment de linie, istorie, linga cladire.
Du-te vino-ul se stinge. Raminem in compartiment doar noi doi. Cred ca in tot vagonul mai sint trei calatori.
Este bine, liniste, un cer albastru care sparge fereastra. Dupa o cotitura se profileaza Brasovul cu verdele nemarginit al brazilor de pe Timpa. Acasa!

POVESTE CU O REGINĂ

Hraneste pasarile in ograda. Pui, gaini, doi curcani, un cocos…Papucii scilciati ii cad din picioare, sortul alb cu flori pare din alta lume. Parul strins intr-un coc lunguiet ii da o tinuta speciala, nepotrivita locului bogat in pietris. Soarele piezis i se agata de genele lungi. Din miinile ei zbura ploaia de aur – o ploaie precara, din boabe de porumb farimate, dupa care orataniile incepura sa alerge.
Poverile ei de fiecare zi.
Un barbat cu parul vilvoi, nas rosu si pielea gitului inegrita de soare apare in usa casei si striga cu un glas ragusit:
“Hei femeie, te distrezi si eu tre’ sa plec la lucru, ha?! E déjà sase si tu inca te bucuri de libertatea pe care o ai. Io merg si trag din greu la cimp sa te tin ca pe o regina!
Hai misca incoa’ si da-mi merindea sau vrei sa ma omori?”
Ca sa nu plinga incearca sa isi aminteasca de cum arata barbatul ei noaptea trecuta cind s-a intors de la crisma “Trei Ardei” din sat. O pufni risul: “Doamne, aiba-ne in grija!”
Poarta mare, de lemn sculptat cu har de nea Gheorghe, vecinul, se deschise scirtiind prelung.
Rasufla usurata.
De acum pina in seara era singura sa vada de gospodarie,  “ca o regina”!


TINERII DE AZI

 
Plinge. Incet, mocnit, in coltul miinilor.
Nu o intreb de ce. Spun pentru mine dar cu glas tare:
“Lacrimile sint curatenie sufleteasca. Cind eram mica tare, plingeam cind vedeam icoana Domnului Iisus pe cruce. Ma durea durerea Lui. Nu stiu cum de o simteam ca si cind as fi fost acolo, linga El.”
O vad cum isi ridica ochii dintre palme si ma priveste. Isi sterge cu o miscare lacrimile strinse intre riduri.
“Si eu plingeam pentru El cind eram mica”. Ofteaza adinc. Cred ca asteapta o intrebare. Nu o pot formula. In spatele ei poate veni un raspuns crud. Imi este teama.
Dupa un rastimp lung ca o liana, o aud: “Stiti de ce pling?” Nu credea ca voi raspunde.
Zic totusi: “Poate ati pierdut ceva, poate …”
“Da, draga mea – scoate o poseta mai veche de sub ea- Cineva mi-a furat
portofelul pe peron. Si stiu cine – devine patimasa – un tinar care alerga spre tren a dat peste mine. Alti doi l-au urmat.
Tinerii de azi (apleaca aerul cu palma) – nu valoreaza doi bani!
Era pensia mea pe o luna. Merg la fiica mea. Voiam sa ii dau ei, sa nu ma tina degeaba…” – si iar lacrimile de neputinţă.
“Sarut mana, putem intra?” – doi tipi cam la 17-18 ani, parul vilvoi, rucsaci in spate, acopera golul usii. Ma retrag spre coltul din dreapta al scaunului, catre fereastra.
“ Nu, multumim, nu stam. Am venit doar sa …
“ El este” – intrerupe matusa – “el alerga si m-a lovit – el a luat banii!” In spatele “vinovatului” celalalt tinar il impinge  cu mina spre interiorul compartimentului.
“Am venit sa va dam portofelul. A cazut pe bagajul colegei care venea in urma. Matale ai inceput sa strigi si sa alergi dupa Stefan. Colega a luat portofelul si ne-a spus in ce vagon ati urcat.” “Este al dumneavoastra, nu?”
Femeia se ridica, ma calca pe degetul mare de la picior pashind sa ii imbratiseze.
“Da, dragii mei – va multumesc, va multumesc mult…
Ei, tinerii de azi! Comori, nu altceva!”





Lilia in Noiembrie   
(Fragment de roman)

Picioare lungi, extinse in niste pantofi cu tocuri scobitori  de vreo 20 de cm, si o fisie de rochie ca o bandana, de la mijloc si inca vreo doua palme in jos.
Se amestecase intre perechile ad hoc create pe ringul de dans. Muzica anilor ’70 – Celentano, Abba, Elvis - ii displacea dar – twist …ooooooo …rock and roll ..isi chinuia corpul intr-un ritm doar de ea stiut, parul despletit unduia spre mesele la care cei ne dansatori mincau.
Privea spre perechi cu ochii unei femei flaminde de dragoste de o seara, aburita de bautura, o seara nestiuta de cei ramasi acasa in nelinistea de toamna a orasului cenusiu, cu sfori de ardei lungi, rosii, atirnati in balcoane si mausoleul lui Gheorghi Dimitrov pe care il vizitase cu scoala elementara si  medie.
Plictiseala si apoi nemultumirea purtate de-a lungul anilor de generatia bunicilor si parintilor sub comunismul bulgar o ajunsese si pe ea.
Cind se intilnea cu oameni, uita de aceasta stare.
Se invirti, se invirti – dervis feminin. Lovi, in pierderea echilibrului, o tinara care intra din intimplare pe traiectoria ei.
“Hei, ce faci, Lilia, de ce nu te uiti?” Vocea era speriata.
Lilia, “ocupata” de caderea libera, nu ii putu raspunde.
Paharul aproape gol a lovit pardoseala cu sunet de dop de sampanie extras din sticla aburinda.
Trecura citeva momente pina cind dansatorii intelesera ca se intimplase ceva si incepura sa se desprinda din cercurile aproape concentrice.
Muzica se opri si ea.
Citiva barbati se apropiara sa o ridice. Parea o marioneta ale carei sfori erau rupte. O mana, ca o aripa frinta, atingea pamintul in timp ce mina cealalta se sprijinea de corp. Capul era aplecat spre dreapta, peste umar.
Pantofii cu tocuri supra ascutite tirau pe dalele ringului ramasite invizibile de dans.
In urma ei, stroboscopul continua sa joace culori pe fetele si trupurile tuturor.
*
“ Expertiza medico-legala a evidentiat o supradoza de drog in alcoholul ingurgitat. Nici o urma de folosire constanta de substante. Nici o urma de ace de siringa. Probabil ca vreun prieten i-a sugerat aceasta combinatie nefericita pentru a se simti …mai bine”.
Medicul parca citea cifre lipsite de importanta pe care inflexiunea vocii nu le suprapunea unei vieti in pericol.
In sala de asteptare, mama Liliei, o doamna la vreo saizeci de ani, isi stergea lacrimile.
“Doamna Dobreva, Lilia se afla la reanimare. In citeva zile o veti lua acasa.”
Mama Liliei se repezi si prinzindu-i miinile in ale ei, incepu sa i le sarute.
Tinarul medic, luat prin surprindere, nu schita nici un gest de impotrivire.
Era primul lui caz.


“Sus e Cerul …”

    La Cruce ploua. Mocaneste. Perdea de borangic intre doua lumi – cea a Cerului si cea a noastra, a pamintenilor urcind pe Caraiman.
Abia asteptam sa ajungem la cabana. Imi inchipuiam patul infatat in alb, mirosind a proaspat si frig.
Cind ploua, frigul cuprindea potecile verii, vaile si culmile unduite in iarba si cetini.
Fusesem pe acest drum cu tata inca de la 5 ani. Acum, la 16, eram parte dintr-un sir de vreo 20 de persoane. Ma mai opream scurt sa gasesc poate fragi, febletea mea dintotdeauna. In zilele insorite ma pierdeam in mirosul lor pe care il aduceam cu amindoua palmele spre gura flaminda de proaspat.
In ploaie nu ii vedeam. Ceata si cuvintele de ordine <unul dupa altul – nu lasati distanta> distrugeau orice iluzie ca as mai putea incerca sa ii zaresc.
Sub picioarele noastre, apa siroaie de culoarea lutului nears conducea pietris la vale. Dintr-odata iarba era stropita in culoare miloasa.
Mai aveam citeva sute de metri pina la odihna.
Trecind pe linga noi, ne despaseste un grup mai mic de turisti, carind in spate corturile rulate din care fusesera alungati de vreme.
Deodata, un strigat de copil, sfisietor, adinc, incredibil de clar: “Mamaaaaaaaaa”… se pravale peste culmi, brazi, oameni.
Cristina, prietena mea, s-a oprit in fata. Am ajuns-o. Iancu, unul din instructorii taberei de cantonament coborise spre noi.
“Nu va speriati! Nu a fost nimeni dintre ai nostri. Sa mergem. Sus vom afla ce s-a petrecut.”

Dupa un grup de brazi adunati ca niste fiinte girbovite la taifas, am iesit in luminis, pe platou.
Ceata incepuse sa se ridice. Ploaia se oprise si ea ca la apasarea unui buton.
“Slava Domnului ca ajungem” spuse Cristina gifiind. Era plinuta, tunsa baieteste, o gluma ambulanta.

La citiva zeci de metri de scara cladirii, se putea vedea un grup mai mare de turisti in traininguri inchise la culoare si citiva purtind hanorace galbene, Salvamont.
Linga ei, in stinga, un barbat inalt stringea catre el, creanga din trunchi, o fata poate de virsta noastra.
Grupul mare se desfacu in doua facind loc celor cu jachete galbene. Purtau pe o targa acoperita trupul femeii mame,  urmind parca siroaiele de apa si pietris spre valea inca incetosata.
“Saraca fata!” spuse cineva, in usa cladirii primitoare, pe mica veranda unde ne oprisem si noi, ultimii sositi.
Cristina, ca totdeauna curajoasa, incearca sa afle ce s-a petrecut’
“Uite, vezi barbatul acela cu o fata linga el? Da, acela in albastru. Au fost toti trei spre Urlatoare. De la cabana li s-a spus ca este periculoasa o coborire acum, pe ceturile si ploaia aceasta.
In mai putin de o ora au revenit doar tatal si fiica. Femeia a alunecat in ripa. Salvamontul tocmai a reusit sa o ridice dintre pietre si brazi. Cind a vazut-o, fiica aproape sa-si piarda mintile!”
Stam in tacere adunati in sala de mese, impovarati de cele intimplate.
Nu mai stiu care dintre noi a inceput sa cinte, ca la repetitiile pentru concert. Eram un grup din Corul de Copii Radio…
“Sus e cerul, jos e lumea
N-o stii nimeni ca m-am dus
Bine c-a ’nfrunzit padurea
Nu m-or mai vedea ca nu’s…”
Prin usa deschisa cuvintele se lipira de lacrimile fetei si ale tatalui. 
O raza de soare lumina cararea spre cabana, ca un semn din cer ca nu sint uitati in durerea lor.


In negru si mov

“Zapacito! Cita neobrazare!
Uite-te la tine, sleampata, netesalata si cu toalele astea de doi bani nu de marca! Ai tupeu, gagico, sa intri in clasa! Iti arat eu sa vorbesti cu Gil!”
Se indrepta din mijloc si isi invirti spre spate parul negru cu suvite violacii. Pantalonii de piele neagra se mulau pe corpul subtiratic, filiform, iar maioul lipit de bust dezgolea buna parte din el prin taietura adinca.
Clasa era déjà impartita in doua grupuri – baietii de o parte  a  pupitrelor, iar de  cealalta, citeva fete care incurajau batalia inceputa.
“Hai Margo! Nu te lasa Nu te lasa! Gil este al tau! Hai!”
Parul blond drept al fetei atacate era prins strins intre degetele cu unghii lungi si mov ale celei care initiase razboiul.
Trupurile inlatuite strins pe podeaua clasei stergeau praful cu sirguinta.
Un moment, Margo se desprinse si isi flutura degetele, eliberind citeva fire de par adunate in strinsoare de pe capul celei atacate.
Se pregatea  de o noua runda cind usa clasei se deschise si in ea aparu impunatoare, diriginta. Era urmata de un tinar bronzat, amintind de un Viking  din cartile de istorie.
“Domnisoara, ce cauti in aceasta clasa?”
Din coltul camerei, pustiul care filmase totul cu telefonul cellular ramasese cu mina in aer.
“Dragos, da-mi te rog telefonul. Nu avem voie sa facem distractia celorlalti dintr-o intimplare nefericita!”
Margo in incercarea de a se strecura spre usa,  a fost oprita de vocea dirigintei:
“Tu vei veni cu mine pentru o discutie in particular. Te vad in ora a treia.”
“Mi l-a luat pe Gil” rasuna vocea lui Margo, plina de o rautate nefireasca, in timp ce mina dreapta il identifica pe tinarul de linga profesoara.
“Abia a venit in Liceul nostru si asa mironosita cum pare aceasta Emilie, l-a agatat! Am vazut-o plecind cu el la brat.Nu are dreptul sa se bage pe gitul lui. Il iubesc si toata lumea stie acest lucru. Ne vedem de mai bine de sase luni. Apoi, Gil nu este de nasul ei!” adauga sfidator, masurind-o din crestet pina la picioare pe blonda pe care Gil tocmai o ajuta sa se ridice.
Furioasa si decisa, vocea lui Margo suna ca o sabie:
“Gil, ori ea ori eu!”
Elevii asistau ca la o scena de gelozie ieftina dintr-un film fara popularitate.
Luind-o pe dupa umeri pe Emilia, Gil raspunse:
“Margo, Emilia este sora mea!”






Expozitie neobisnuita

    Galleria din centrul orasului de munte, un oras care se voia elitist, al blanurilor ostentative si vilelor impozante, astepta vernisajul expozitiei de sculptura, poezie si grafica – o competitie intre linii, suvite in lemn mimind abanosul si cuvinte sinuoase explicind nostalgii, visuri intrerupte de realitati, cautari arhetipale prin locuri monotone ucise de golul de suflet. Impietriri.
    Forfotul strazii in iarna semana cu fosnetul matasos al rochiei bunicii mele, rochie pastrata in sifonierul in care, copila, obisnuiam sa ma ascund – O, ce dulce era mirosul de levantica!
   
Se intunecase grabit. Era abia ora 5. Incaperea aglomera figuri cunoscute sau anonime, palarii cu pene – vetuste pentru inceputul anilor ’90- sarutari de miini, bucuria revederilor sau egal priviri arogante incrucisindu-se rapid ca intr-un schimb de focuri.

Sirul cuvintelor nedeslusite amintea de un mini foaier inainte de sunetul gongului anuntind inceperea unui spectacol.

    M-am postat intr-un colt ca sa pot scrie tabletele mele de suflet pentru ziarul local.

Expozantii, Ioanid, Elena Grecea si Matei conversau aplecind capetele pe rind catre criticul de arta, cunoscut cetatean al urbei, de curind avansat catre Iasi.

    Acesta isi drese glasul, se desprinse de grup printr-un pas facut inainte, solist intr-un cvartet.

Liniste ca dupa verificarea instrumentelor inainte de uvertura.
Apoi, usa incintei se deschise brusc izbindu-se de
perete. Zapada tisni spre interior – marama de fulgi albi efemeri – odata cu o femeie purtind cizme negre de sky, tocuri inalte, palton de blana din vulpe argintie – par blond, ondulat, lung pina la umerii invaluiti in gulerul infoiat ca un conglomerat de papadii.
O prezenta la patru ace.
Decisa, inainta catre mijlocul incaperii in spatiul ramas ca un luminis intre arbori si arbusti.

Urmaream cu fascinatie aparitia parelnic coborita dintr-o revista Vogue de mode occidentale.

Si dintr-odata incredibilul se produse.

“Ai tupeu sa expui impreuna cu prostituata asta cu care te vezi pe unde apuci? O desfigurez!” rasuna vocea “divei” – in note false, discordante fata de poza teatrala cu care isi facuse aparitia.

Sculptorul Ioanid o bloca din doi pasi.

“Mergi acasa draga, ai baut, te dai in spectacol” se auzi tonul lui destul de hotarit.

Un barbat iesi din grupul prezent la eveniment, o lua usor de brat si o conduse spre usa.

Cu capul aplecat, mimind jena sau abdicare, femeia se intoarse brusc spre acesta, il privi si il saruta patimas pe buze.

“O, iti multumesc …iubitule!

Apoi chiar acolo, inainte de a-si continua drumul spre intunericul de afara, scapa din strinsoarea barbatului si in vazul aparatelor de fotografiat, isi flutura fusta sus pina la mijloc, dezgolindu-se catre expozanti si publicul inmarmurit.

Vernisajul putea incepe!