Tișlaifărul

Motto: „Cu o sită de mălai mi-au cumpărat o viață!” (Maria)

A fost odată o fetiță...
La naștere a fost vegheată de Sfânta Vineri, căci era după sărbătoarea Învierea Domnului, în ziua de Izvorul Tămăduirii. Era bucurie în familie pentru că își doreau o fetiță. Mai aveau un băiețel, dar credeau că-s fără noroc la fete, întrucât mai înainte, după câteva zile de la naștere, alte două fetițe își luase zborul printre îngeri. De data aceasta au recurs la o soluție „din bătrâni”: au vândut-o peste geam, în schimbul unei site pline cu mălai și i-au pus numele Maria.
Timpul a trecut! Maria a crescut și întrecea în istețime, în bunătate, în dragoste pentru școală și pentru semeni, pe orice copil de vârsta ei. Era îndemânatică și pricepută la orice activitate gospodărească. Învăța cu ușurință rugăciuni și cântece frumoase. La școală era premiantă. De multe ori, cu tăblița în mână își făcea lecțiile, dar cu piciorul legăna copăița cu un frățior sau o surioară. Dar mergea zilnic la școală, indiferent de vreme! Era îndrăgostită de matematică și de doamna învățătoare, care îi aprecia calitățile, îndrăgind-o, la rândul ei.
Într-o zi, la sfârșitul orelor, doamna învățătoare a invitat-o la ea acasă și i-a arătat niște cartonașe frumos colorate. Erau modele naționale care putea fi admirate doar pe iile domnițelor sau ale persoanelor înstărite.

Musculițele de pe acele cartonașe au atras-o ca un magnet. Doamna i-a arătat cum se cos acele musculițe pe pânza fină de borangic, țesută în casă. Maria vedea, pentru prima dată, o pânză atât de fină. I se spunea „pânză furnica”. Era țesută din mătase naturală obținută din gogoșile viermilor de mătase.
Pânza fină i se lipea de degetele subțiri și ochii îi sclipeau, schimbându-și culoarea la vederea fiecărei jurubițe frumos colorate. Își imagina o întreagă poveste cu râuri, cu fluturi, cu altițe ce acopereau pânza transformată în ie.
Doamna învățătoare a privit-o cu atenție pe Maria. Îi câștigase inima. Știa că va avea o prietenă de nădejde pe care o va învăța taina cusutului de muște. Acul cu firele colorate începuse să scrie o primă poveste direct pe pânză, poveste care avea modelul imprimat pe acele cartonașe.
Bucuroasă, Maria a plecat acasă și i-a cerut mamei sale o bucată de pânză și fire colorate. Dar mama ei știa să țese doar pânză de casă, mai groasă, mai rezistentă din care le făcea cămășuțe copiilor. De unde fire colorate? Acestea se găseau doar la oraș!
În următoarele zile Maria mai rămăsese la doamna învățătoare ca să mai coase câteva musculițe. În fiecare zi cu altă culoare.
Vestea se răspândise în sat că Maria dobândise taina musculițelor. Preoteasa împodobea cămășile de noapte ale copiilor, din pânză mai groasă, dar cu firele colorate desena la gulere, la mâneci și la poale, modele fel de fel. Și ea avea cartonașe ca ale învățătoarei. Noaptea, la lumina lămpii cu gaz, reușea să se bucure de modelele colorate, pentru că ziua era ocupată cu treburile gospodărești.
Într-o zi a chemat-o pe Maria la ea. După ce a testat-o, punând-o să coase pe un petic de pânză, i-a încredințat una din cămășile ce urmau a fi împodobite.
Cu firul colorat pus în ac, Maria trebuia să coase până termina firul, urmărind punctele de pe cartonaș care aveau acea culoare. Apoi preoteasa îi dădea un fir, de altă culoare, cu care continua modelul. Maria era în al nouălea cer atunci când vedea că modelul prindea viață! Preoteasa făcea calcule serioase pentru a ști câte fire trebuie să-i lase Mariei, din fiecare culoare, pentru a termina toată cămașa de împodobit. Îi ajungeau firele „la fix”.
Mult timp a lucrat Maria la cămășile de noapte ale întregii familii a preotesei. Dar își dorea și ea câteva fire colorate. Doar pentru ea.
Într-o zi, fiind la preoteasă pentru un nou model, i-a trecut prin minte o idee năstrușnică. Preoteasa i-a pregătit firele colorate și a lăsat-o pe Maria să termine porțiunea de model pentru a putea face calculele. Maria a mușcat vreo 2 centimetri din capătul firului și a înghițit. Așa a făcut cu toate culorile.
După număratul muștelor și calculul firelor, Maria a primit firele colorate și a plecat acasă. Atunci când termina lucrul, Maria constata că i-a rămas câte 1-2 fire din fiecare culoare. Alte cămăși cusute, alte firicele rămase! Le păstra, cu grijă, într-un loc doar de ea știut!
Crescuse! Era o domnișoară frumoasă. Ar fi vrut să-și coase o ie, dar îi lipsea pânza, iar preoteasa și-ar fi dat seama că firele colorate erau dintre ale ei. Atunci s-a gândit să-și facă un tișlaifăr ca să-l pună pe masă atunci când va fi la casa ei. Și-a creat propriul model pentru a putea folosi toate firele colorate.
A terminat tișlaifărul. L-a pus în lada cu puțina zeste pe care și-o făcuse. Venise războiul și lipsurile erau și mai multe. În lada de zestre rămăsese doar tișlaifărul. Tinerii din sat plecau și puțini se mai întorceau acasă. Maria se legase cu tot sufletul de acel obiect făcut cu speranța că, într-o zi, va fi așezat pe o masă. Între timp învățase să toarcă lână subțire și să împletească bluze cu modele deosebite, unicate, create de ea. Învățase să țese stofă din lână și a țesut pentru o față de plapumă.
La sfârșitul războiului s-a căsătorit! S-a mutat la casa ei. A vrut să pună tișlaifărul pe masă, dar  lacrimile i-au inundat ochii. Își amintea povestea lui. Își amintea de bucățica de fir mușcată și înghițită. Îl așeza la locul lui, frumos împăturit. L-a păstrat mulți ani. După aproape patruzeci de ani, printre lucrurile date ca zestre fiicei, lucrate cu mâna ei, se afla și tișlaifărul care s-a mutat la oraș! A luat cu el povestea emoționantă de care știa doar Maria.
Fiica l-a găsit și l-a pus, la rândul ei, în dulap. Peste ani, fiica a aflat povestea de la Maria, dar și multe alte povești. L-a păstrat încă patruzeci de ani, dar într-o zi l-a spălat, l-a călcat și l-a expus într-o expoziție alături de alte obiecte lucrate cu migală și dăruite de Maria. A fost admirat! Un frumos tișlaifăr! Și atât!