v    Grajdul vechi al bunicuței, împodobit cu două cuiburi ca două mănăstiri suspendate pe grinda  cea de sus a acestuia, așteaptă cu nerăbdare sosirea rândunicilor plecate de astă toamnă pe meleaguri străine. Bunica Silvia l-a primenit  și pe el lipindu-i peretele din față  și văruindu-l cu var alb,cu puțină albăstreală, ca să-l împrospăteze.
- Casa rândunicilor trebuie să fie îngrijită! Cum  să le răsplătesc pentru cântecele minunate din vara
trecută? zise zâmbind bunicuța.
Soarele a devenit mai generos, încălzind întreaga natură cu razele sale. Și zilele deveniră din ce în ce mai plăcute, simțindu-se din plin venirea primăverii.
    Într-o dimineață, ieșind afară, bunica vede pe sârma de uscat rufele, din fața grajdului, o păsărică mică ce semăna cu o vrabie. Era cafenie, avea coada roșcată, ciocul puțin mai lung și mai ascuțit. Cânta într-una, într-un anumit fel, de parcă ar fi batut toaca: toc! toc! toc! Era tare neastâmpărată! Intra și ieșea din grajd uitându-se în jurul său, apoi,  zbura pe casă, pe grajd și iar intra înăuntru. Parcă urmărea ceva.


- Petre, hai, afară, să vezi o păsărică pe care eu nu am mai văzut-o până acum. Poate  vei ști  tu  
mai bine ce ce fel de pasăre este, că tu ești mai umblat  prin pădurile satului.
Bunicul Petre, ieși afară și după ce studie cu atenție pasărea, spuse că e un codroș de munte, venit și el de undeva din țările calde. Apoi spuse-ngândurat :
- Numai să nu fi ocupat cuibul rândunicii...
Când să intre în grajd, codroșul tocmai ieșea afară. Bunicul observă că unul dintre cuiburi fusese ocupat. Codroșul atârnase pe acesta niște fire lungi de iarbă uscate.
- Vai de mine, Petre, zise bunica Silvia.Ce-o să se-ntâmple cu rândunicile? Au muncit atâta  ca să-
și  costruiască cuiburile cărând pământ, apă și fire de paie cu ciocurile lor...Acum au rămas fără unul dintre cuiburi...Ce triste vor fi când se vor întoarce.
Tristă era și bunica... Din ochii săi căprui- verzui se prelinse o lacrimă. Bunicul o-mbrățișă cu dragoste și-i spuse:
- Păsările au legile lor nescrise! Se vor descurca ...Nu  ne băgăm noi în treburile lor. O să vezi că
totul va fi bine!
După câteva zile văzură că în cuib mai era o pasăre care, pesemne, își clocea ouăle. Cealaltă îi aducea în ciocu-i mititel hrană din belșug pe care o prindea în zborul său: muște, țânțari, fluturi...Rândunicile întârziau. Probabil, zborul lor era presărat de o mulțime de peripeții.
- Numai să se-ntoarcă...zise bunica.
- Se vor întoarce, zise bunicul. Ele nu ne uită! Unii oameni sunt, din păcate, altfel...
Și-ntr-o dimineață, un ciripit așteptat și cunoscut, o scoase pe bunica din bucătărie și spre marea ei bucurie o zări pe sârma de-ntins rufele, din fața grajdului, pe prietena sa:
- Bine ai venit, draga noastră! De când te așteptam...Sosirea ta ne-a adus primăvara!
Era tare obosită...Călătoria sa fusese lungă și grea. Intră în grajd, să se odihnească în cuibul său, dar, spre marea ei uimire văzu, pe unul dintre cuiburi, atârnate niște fire lungi și uscate de iarbă. Înțelese imediat despre ce era vorba și începu să țipe de necaz. Zbură afară și iar intră înăuntru. Nu-i venea să creadă că ceea ce se-ntâmplase era adevărat. Cineva îi ocupase cuibul...Ea nu ar fi făcut  nimănui așa ceva. Apoi, neavând ce face, zbură iar în grajd și intră să se odihnească în celălalt cuib ce rămăsese din toamna trecută.
- Bine  că nu le-a ocupat pe amândouă...Ce mă făceam? spuse rândunica.
    Îi rămăsese salteluța din pene și fire fine de iarbă, făcută în anul ce a trecut, și, drept să vă spun, acum îi prindea tare bine deoarece afară se făcuse destul de răcoare. Cum era frântă de oboseală, adormi imediat. Când se trezi își aminti de cele întâmplate...
- Ce bine ar fi fost dacă era doar un vis urât....
Dar rândunicile nu se lasă atât de ușor răpuse de necazurile vieții. Acum voia să-l descopere pe cel care i-a furat   cuibul. Stătu ce stătu și la un moment dat văzu zburând înăuntru o pasăre maronie aducând în cioc o muscă mare. Atunci își dădu seama că are de-a face cu un codroș de munte  iar musca  din ciocul acestuia era pentru soția sa, codroașa, care clocea acum ouăle.Încercă să îl scoată în zbor, prin învăluire, afară din grajd, dar, ori de câte ori îl scotea,  acesta prindea momentul și iar se strecura înăuntru, hrănindu-și consoarta. Rândunica obosită spuse ;
   -  Nu mai am nici o speranță...
În ziua următoare veni și  cealaltă rândunică. Povestiră pe-ndelete  cele întâmplate. Acesteia nu-i venea să creadă că așa ceva este posibil.
- Am ajuns tare târziu...Zborul nostru a fost greu dar bine că suntem sănătoase și am ajuns cu bine.
Acum va trebui să ne gândim la puii ce urmează să se nască...
- Ai  dreptate! zise  cealaltă rândunic.
 Zilele treceau unele după celelalte și nu după multă vreme, în cuibul rândunicii, apărură patru oușoare mititele, albe și pestrițate. Rândunica  s-a pus pe clocit, cu multă grijă, deoarece nu voia ca vreunul dintre ele să rămână neîncălzit. Puii de codroș se născuseră demult  și acum erau măricei. Părinții lor îi îngrijeau și îi hrăneau cu multă grijă. Rândunelele îi urmăreau pe ascuns, admirându-le grija. Apoi, cuibul rândunicii se umplu de ciripit și veselie. Rândunicile se-ntreceau cu codroșii la hrănirea puilor. Dar s-a-ntâmplat, într-o zi, un lucru  îngrozitor...Părinții  puilor de rândunică erau plecați la vânătoare de insecte iar motanul din vecini, cunoscut pentru faptele sale nu tocmai bune, a intrat pe ascuns în grajdul cu pricina, s-a cocoțat pe niște lemne  și luându-și avânt  a “zburat” aproape de cuibul rândunicilor, voind să-l distrugă și să le mănânce puișorii. Puișorii de rândunică, simțind pericolul, au început să ciripească atât de tare că fură auziți de  unul dintre codroșii ce se afla în apropiere. Acesta zbură imediat  în grajd și-l văzu pe motanul cel hain cum se pregătea, din nou,  să se năpustească asupra puilor. Zbură țipând spre motan și-ncepu să-l ciupescă  nelăsându-l să ajungă la cuibul cu pricina. Motanul, neștiind ce se întâmplă, se sperie teribil și o luă la fugă urmat de codroșul  care-l gonea în zbor, țipând și scoțându-l afară din curtea casei. Tocmai atunci, rândunica se-ntorcea de la vânătoarea de insecte  și-l văzu pe codroș  luptându-se din răsputeri cu  motanul cel fioros. Zbură în grajd și-și găsi puii în siguranță și răsuflă ușurată.  Apoi veni și cealaltă rândunică  purtând în cioc o muscă mare. Toate ciocurile se deschiseră? Pe cine va hrăni rândunica?  Desigur, ea știa cine va fi fericitul. Apoi, puii, într-un suflet, le povestiră toate prin câte trecură ...
     - Dacă nu era vecinul nostru, puii noștri ar fost mâncați...zise rândunica. De acum înainte  
vom pleca după hrană,doar  una dintre noi. Trebuie să-i păzim.
    Zburară afară și se-ntâlniră pe acoperișul casei cu codroșul care, parcă, de data aceasta, avea coada și mai roșie. Acesta, văzându-i zise :
     - Da, m-am înroșit de supărare...Cotoiul acesta este un mare pericol pentru puii noștri.
     - Bine că erai acolo. Cine știe ce lucru teribil s-ar fi întâmplat...Îți mulțumesc  că ne-ai salvat familia,
zise rândunica. Ea  reprezintă totul pentru noi.
     - Sunt sigur că la fel ai fi făcut și tu .Poate noi nu meritam asta ...Doar v-am ocupat cuibul....spuse
codroșul rușinat.Coada i se înroșise de- binele.
     - Da, într-adevăr, am fost foarte necăjiți. Acum ne-am dat seama că sunteți păsări cumsecade și ne-
am bucura să rămâneți aici, să ne fiți vecini.Dar am avea o rugăminte...zise rândunica.
      - Abia așteptăm să v-o împlinim! zise codroașa.
      - Dorim să ne mai facem încă un cuib, alături de celălalt.Poate ne ajutați și voi! zise rândunica-
tată.
      - Cu mare drag și bucurie! zise codoșul-tată, luându-i -se, astfel, o piatră de pe inimă.
De atunci, în fiecare primăvară se-ntorc în grajdul bunicilor . Și trăiesc fericite împreună .Numai ele
știu ceea ce le leagă.
-    Vezi, Silvia, păsările au legile lor nescrise...zise bunicul Petre.
-    Da, totul e bine când se termină cu bine! zise fericită bunica Silvia.