Șansa de care aveam nevoie

E ora patru dimineața . Mă trezesc, vorba vine, că oricum nu dormisem deloc și dau fuga să fac o gura de cafea. Mă îmbrac în goana mare și mă duc direct spre bucătărie, ca să-mi beau cafeaua și să fumez. Nu apuc bine să îmi aprind țigara și suna telefonul:
‒ Ești gata? Ieși?
‒ Fumez o țigară! Hai, vino și tu!
‒ Ai o cafea și pentru mine?
‒ Daaa! răspund fericită să-l am alături pe fratele meu. Trebuia să plecăm amândoi spre București.
Am stat împreună câteva minute, cât ne-am savurat cafeluțele, după care am plecat la drum. N-am vorbit deloc, fiindcă am preferat să dorm și m-am trezit abia la destinație. În sfârșit, am ajuns la București, deși nu-mi făcea nici o plăcere această vizită, mai ales știind motivul pentru care ajunsesem aici. Iată-mă în fața medicului care urma să-mi spună rezultatele analizelor!

‒ Bună ziua! Eu sunt cea care v-a sunat ieri și dumneavoastră mi-ați zis să vin urgent să îmi spuneți rezultatul! spun eu, cu glasul tremurând dar, totuși, sigură pe mine.
‒ Bună dimineața! îmi răspunse doamna doctor, măsurând-mă cu privirea din cap până-n picioare. Câți ani ai tu, dragă? mă întrebă ea, ca și cum n-ar avea scris pe analizale mele această informație.
‒ Treizeci și trei! răspund eu, scurt, ca la un chestionar, unde trebuie doar să bifezi sumar răspunsul.
‒ Of! Nu am o veste prea bună pentru tine! Am rezultatul analizei și nu este bun! Ai o formă de cancer, dar nu o să mori, fiindcă ești tânără și ai putere de luptă! Și, pe deasupra, ai venit la timp! Adică, l-am depistat la timp!
Am simțit o fierbințeală amestecată cu teamă în tot corpul. Îmi căzuse tot cerul în cap la auzul acestor vorbe și simțeam o mare deznădejde, un semntiment care îmi spunea că nu mai vreau nimic pe lumea asta, dar încercam să nu arătat acest lucru. Încercam să nu mă manifest în așa fel încât să-l sperii pe fratele meu, care se afla lângă mine și auzise și el vestea fulgerătoare.
‒ Ok, mă așteptam la un așa rezultat! răspund eu ferm. Și acum ce este de făcut?
‒ Dacă vrei, te ajut să faci o altă analiza, mai amănunțită, - imunohistochimia, dar te costă 440 lei!
‒ Bine, așa o să fac, apoi ce urmează? Am continuat eu șirul întrebărilor, pentru a mă lămuri pe deplin prin ce urma să trec în drumul meu spre vindecare.
‒ Să te sfătuiești cu medicul care te-a operat și el va hotărî!
-Vă mulțumesc! Am răspuns scurt. Mi-am luat rezultatele și am ieșit afară să fumez o țigară, plină de nervi, dar și de teamă. Eram supărată, nu știu pe cine! Probabil pe toți cei cărora le spusesem de la început că am cancer și ei nu mă credeau. Probabil și pe chirurgul care mă operase și care-mi spusese că sunt nebună să mă sperii doar pentru atâta lucru și că nu am decât un nodul și atât. Fratele meu încerca să mă încurajeze, dând telefoane, căutând soluții. Nu mă interesa nimic în jurul meu, nu voiam să aud nimic și pe nimeni în acel moment. Știam, fiind și eu cadru medical, cum încearcă toată lumea să te consoleze și cum unii îți dau exemple pe care le știu ei, de cazuri în care unii s-au vindecat. Doar eu știam, în sinea mea, că niciun caz nu seamănă cu altul, fiecare având specificul lui. Ajung la medicul ce mă operase, făcându-mi loc prin marea de femei disperare și supărate care așteptau și ele să intre și arăt rezultatele. Doctorul privi lung foile aduse de mine și parcă nu îi venea să creadă. Intervin eu:
‒ Ce v-am zis, domnule doctor? Vedeți, e cancer! Ce facem acum?
‒ Păi, trebuie să vă operați iarăși, apoi să consultam un oncolog pentru citostatice! răspunse cu glas stins doctorul.
‒ Vă mulțumesc! Vă doresc o zi bună!
Am ieșit în grabă pe ușă, m-am urcat în mașină și am plecat direct spre casă. Aproape nu mă puteam gândi la nimic. Tot drumul nu am vorbit mare lucru cu fratele meu. Era ora 16 și ajunsesem acasă unde, nemaiputând suporta situația în care mă aflam, am izbucnit în plâns. Și plâng și fumez, și iar plâng și iar fumez. Și tot asa... Până când fratele îmi spune:
‒ Uite, am vorbit acum cu un medic la București și spune să mergem în seara asta la el.
‒ Nu mai merg nicăieri! răspund eu printre lacrimi. De ce să mai merg, e clar totul! Vreau să mor și să mă lăsați naibii în pace! Pleacă și tu!
‒ Vrei să îl sun și pe cel mic să vorbească cu tine?
‒ Nu! Nu vreau să vorbesc cu nimeni!
Fratele ieși pe ușa bucătăriei și în secunda următoare îmi sună telefonul
‒Bună, soră, ce faci? Era fratele meu cel mic.
‒ Plâng și fumez, ce să fac, ce-mi mai rămâne de făcut? V-am spus de la început că am cancer! Nu m-ați crezut niciunul! Și îi închid telefonul.
Nu reușea nimeni să mă oprească din plâns și din fumat.
La un moment dat fratele cel mare vine și mă întreabă iar:
‒ Ce facem, mergem acum la București? Doctorița ne așteaptă.
‒ Nu merg nicăieri! Vreau să mor și să mă lăsați naibii în pace, toți!
După câteva clipe de tăcere el continuă:
‒ Ok! Dacă așa vrei, așa să fie, dar am să te rog ceva, totuși!
‒ Spune! zic eu, răstindu-mă la el.
‒ Te rog să îmi spui, dacă vei muri, ce am să le spun eu băieților mei, nepoțeilor tăi, despre tine? Ce o să le spun, unde te-ai dus, de nu mai vii pe la ei? Ei te iubesc enorm! Știu că și tu îi iubești, pentru că nu ai copii. Ce-o să le spun eu lor? Nu le pot spune că ai murit..
În acel moment am simțit o durere cumplită, ca și cum cineva m-ar fi lovit în creștetul capului. Îmi iubesc atât de mult nepoțeii și sunt în stare să fac orice pentru ei. Ei sunt copiii mei, chiar dacă-mi sunt doar nepoți. Sunt ființele de pe pământ la care eu țin cel mai mult în această viață.
Imediat, în mintea mea a apărut imaginea lor. Durerea pricinuită de vestea necruțătoare se domolise. Simțeam că viața mea are, totuși, un rost. Am stins țigara, mi-am șters lacrimile, am făcut un duș și am alergat spre București. Acolo trebuia să-mi înnod firul de viață care îmi permitea să-mi văd nepoțeii crescând, devenind oameni mari. Eu cred că nepoții mei sunt șansa de a trăi de care aveam eu nevoie...