TRANDAFIRUL

Pășeam unul lângă celălalt, tăcuți, parcă nevenindu-ne a crede   că ne revedeam după  mai bine de zece ani.  Din când în când ne priveam, dar nu îndrăzneam să începem un dialog, conștienți fiind că subiectul nu ar fi fost altul decât  acea parte din viața noastră, incredibil de lungă, în care lipsisem unul pentru celălalt. În toți anii aceștia, cu tot bagajul lor de întâmplări, trăiri și sentimente, amintirea acelor momente care ne-au hotărât mersul vieții, nu mi-a dat pace. Simțeam că tăcerea de acum însemna ceva și din partea ei. Într-un târziu, luându-mi inima-n dinți i-am spus:
- Suntem la doi pași de „Shin Tea”, cea mai bună ceainărie din oraș.  Hai să ne încălzim cu un ceai!
- Chiar simt nevoia să beau ceva cald...

Primăvara asta   nu-i așa cum mi-o doresc eu! Or fi având ceai de ghimbir?...
- O să bem unul mai special, ai să vezi, o să-ți placă!
Am intrat în local și   nici nu ne-am așezat bine la masă, una aflată lângă un geam imens, cât un întreg perete, că un chelner, după conformația ochilor, mare iubitor de orez, ne-a întins lista cu meniuri. Am refuzat-o  și, zâmbindu-i, l-am rugat:
- Am dori două ceaiuri albe, Yin Jan, dar și cu cu miere de albine, dacă se poate!
- Sigur că se poate! ne-a răspuns el,  oarecum mirat de completarea adusă la rețeta originală.  Doar că vă rugăm să așteptați câteva minute...  Rețeta folosită o impune!
Cred că amândurora ne-a convenit această așteptare „impusă” .  Aveam astfel timp pentru noi, să vorbim și să aflăm lucruri pe care nu le cunoșteam unul despre celălalt, după atâta timp. Se spune că ochii sunt ferestrele sufletului, dar nu la asta mă gândeam atunci când o priveam.  În acele momente,  mă căutam oarecum pe mine și, în același timp, mă gândeam la multe lucruri legate de ea, pe care acum le vedeam altfel și le dădeam o altă valoare.
     Privind un lucru de aproape, îl vezi mai în detaliu, însă atunci când îl privești de la distanță, ai o imagine de ansamblu și poate căpăta sensuri noi, pe care până atunci nu le-ai luat în seamă. Distanța de data aceasta era codificată în timp, în cei zece  ani care trecuseră peste noi…
      Mi-am amintit, fără să-mi dau seama de ce, tot de o primăvară, cu zile la fel de reci  ca cea de acum. de care am fugit și ne-am ascuns în ceainărie. Cred că a sesizat alunecarea mea în lumea amintirilor, căci la urechi mi-au ajuns vorbele ei, spuse cu un glas în care se simțeau vibrații emoționale fine, pe care se străduia să le controleze.
- Un bănuț pentru gândul tău!...
Căutându-i privirea, i-am zâmbit, spunându-i:
- Mă gândeam la un ... trandafir!
Peste chipul ei a trecut o ușoară umbră, care-i cernea  peste suflet stropi grei de amintiri. Tăcută, și-a întors privirea spre geam, lăsând-o să se piardă dincolo de el, de parcă ar fi căutat ceva sau pe cineva  printre trecătorii grăbiți.
Am lăsat-o să trăiască acele momente, fără s-o tulbur. Cât timp s-a scurs  până să revină cu privirea asupra mea,  nu știu. De fapt, aveam impresia că scurgera timpului se oprise, ori că nu mai avea importanță pentru noi.
- Și eu m-am gândit,  de multe ori, la un anume trandafir...  Poate că ar trebui să afli ce s-a petrecut în acea zi... ce a însemnat pentru mine, mi-a spus ea, aproape șoptit.
- Poate, deși nu știu cât ar putea  influența viața noastră de acum, ori ce importanță ar mai putea avea!
Privirea ei mă cerceta atentă, cu minuțiozitate, făcându-mă să nu mă simt deloc confortabil, și de aceea am continuat:
- Crezi că am nevoie de voință  ca să-ți pot înțelege  gestul de atunci?
- Poate că este nevoie, dar nu de una banală, automată, ci mai degrabă de una conștientă, bazată pe o anumită experiență de viață.
- Sunt de acord cu tine și, uite, acum chiar m-ai făcut curios...
Nu am mai continuat; cu coada ochiului l-am zărit pe chelner apropiindu-se de masa noastră, cu o tavă mare, rotundă, în mâini. Tacticos, a așezat în fața noastră două  căni înalte de culoare crem. Pe farfurioare, lângă căni, se aflau pliculețe de miere de albine și lingurițe de porțelan translucid. Câteva clipe a privit aranjamentul de pe masă, de parcă ar fi vrut să se asigure  că a adus tot ce trebuia, apoi, unindu-și mâinile sub prosopul pe care-l ținuse până atunci pe brațul stâng, s-a înclinat politicos și a plecat. Când am ridicat cana mi-am dat seama, după greutatea ei, că era din fontă emailată. Într-un fel nu eram surprins, cred că nu mi s-a întâmplat să sevesc ceai la „Shin Tea”, în același tip de cană, de două ori la rând. Probabil lucrul acesta făcea parte din strategia „managerială” a localului. Îmi plăcea să vin aici și să urmăresc cu atenție fiecare mișcare, fiecare gest al celor care serveau. Era ca un ritual, în spatele căruia exista o poveste, iar imaginația mea era provocată. Cele câteva clipe de întrerupere nu m-au oprit însă să-mi observ și interlocutoarea.
Ea, la fel ca mine, și-a tras farfuria mai aproape și, atentă, a desfăcut pliculețul de miere, lăsând șuvoiul auriu să se scurgă în ceai. Apoi, a învârtit de câteva ori lingurița prin el și, mulțumită,  și-a ridicat privirea spre mine, în timp ce cuprindea strâns, cu ambele palme, cana, ca pentru o rugăciune.
- Miroase foarte bine, a spus ea după ce a ridicat cana în dreptul nasului, fără să guste din ceai.
Încercam să-i susțin privirea, dar îmi simțeam sufletul cuprins într-o vâltoare și nu mă puteam concentra. La un moment dat, fără să-și ia privirea de la mine, după ce și-a umezit buzele cu ceai,  a început să vorbească. Vorbea încet, cu un ton de parcă ar fi spus o poveste cuiva nedefinit, ori poate chiar sieși.
- Acum, gândindu-mă la acea întâmplare, realizez că anul acela a fost un an foarte important, un an greu, un an de cumpănă în viața mea. Țin minte că era o dimineață de primăvară. Se făcuse aproape 7 când am ieșit din camera de la cămin. În timp ce coboram scările mă gândeam la aerul rece de afară, dar eram mulțumită că se luminase  destul de devreme și că mă putusem scula. Mă obișnuisem să stau serile până către  ora 12, în spălătoria căminului, să mă pregătesc pentru ziua următoare. Era un loc liniștit, dar pardoseala din ciment, aproape tot timpul umedă, mă făcea să mă bag în pat în fiecare noapte cu mâinile și picioarele înghețate.
În holul de la intrare am  întâlnit-o pe Buni, așa o alintam pe una dintre bucătăresele de la cantina noastră.
„- Unde pleci atât de dimineață și fără să aștepți micul dejun?” m-a luat ea la rost.
„- Am de rezolvat ceva urgent, nu am timp de el!”
„- Stai să-ți  fac măcar un sandviș.”
„- Mulțumesc, acum nu pot, crede-ți-mă, sunt foarte grăbită!”
M-am despărțit de ea și abia ajunsesem în stradă că m-am întrebat: „de ce n-ai putut accepta oferta?” . Și, ca un făcut, gândul m-a dus la sandvișurile făcute de mama Corinei, prietena mea din liceu. Cu toate că nu eram în aceeași grupă de studiu, de foarte multe ori, în pauza mare, venea să-si împartă mâncarea cu mine. Grăbind pasul, ca să mă încălzesc, încet, încet, gândurile legate de mâncare mi-au ieșit din minte, locul lor fiind luat de altele mult mai importante, care mi-au umplut, fără să vreau, ochii de lacrimi.  „O să se facă bine, iar eu o să mă descurc, trebuie să mă descurc! ".  În plus, spitalul unde doream să ajung era departe, iar de bani de taxi  nici nu putea fi vorba. Am ajuns la spital după vreo treizeci de minute, iar acolo o asistentă m-a îndrumat către  salonul unde era internat bunicul. După ce i-am lăsat lucrurile pe care i le trimisese bunica și am mai stat de vorbă cu el câteva minute, am plecat.  Nu puteam sta mai mult, căci mă grăbeam la facultate. A trebuit să treacă un timp să observ că afară era senin și că urma să fie o zi frumoasă!  Încet, încet mi-am alungat aproape toate gândurile de până atunci și mi-am afișat pe chip zâmbetul de fiecare zi. De un singur gând  nu mă puteam debarasa și acela revenea mereu, făcându-mă să mă întreb: de ce mi se pare că trăiesc într-o lume căreia nu-i aparțin?
S-a oprit din povestit, să ia  o gură de ceai, și a continuat:    
- Pierdusem doar o oră de curs și îmi părea bine că voi putea recupera ușor ceea ce ni se predase . În  pauza mare am fost căutată de prietenul meu. Nu era o surpriză pentru nimeni, mă vizita la cursuri destul de des, fără un motiv anume. A venit până la banca mea și m-a rugat să ies puțin și să stăm de vorbă.
     „- S-a întâmplat ceva? Ai întârziat dimineață?” m-a întrebat puțin îngrijorat.
     „- Nu. De ce?”
Îngrijorarea lui s-a transformat, fără un motiv anume, în revoltă :
     „- Am înțeles!... Am bănuit mereu că nu mă placi, dar nu credeam că o să mă iei de fraier. Te-am așteptat la intrarea în amfiteatru,  ca un prost!... ”
     „- De unde să știu că tu mă aștepți pe mine? Credeam că ne întâlnim întâmplător… ”
     M-a privit dezamăgit și a plecat. Eu mă întrebam dacă în acel moment mă crede rea sau proastă? Dar ce mai conta ce credea? Îmi dădeam seama că nu era  potrivit pentru mine și că  trebuie să stau cât mai departe de el.
La ora 14, când s-au  terminat cursurile, mă aștepta la ieșire,   doar că atunci când m-am apropiat, a întors capul. În acel moment, surprinzător, am simțit  că gestul lui m-a deranjat.  Insă, adevărata surpriză a fost alta. La câțiva pași mai încolo, un tânăr elegant, cu un trandafir în mână, aștepta și el ...
    S-a oprit din povestit și clipe-n șir m-a privit, căutând în ochii mei răspunsuri la întrebări pe care, sunt sigur, nu mi le pusese niciodată.
    - Am acceptat trandafirul tău, a continuat ea, apoi am întors și eu capul, doar pentru a vedea uimirea din ochii prietenului meu și, mai ții minte?... Am pășit zâmbind alături de tine… Însă în momentul în care m-am îndepărtat suficient de mult, zâmbetul a dispărut și te-am întrebat de ce ai făcut asta.

S-a oprit iar, stăpânindu-și cu greu emoția. I-am căutat privirea și încet, abia auzit am rostit:
„- Am vrut să îți fac o surpriză!”
- Da, acestea au fost cuvintele spuse de tine, văd că nu le-ai uitat! mi-a replicat ea, zâmbind oarecum trist.
A mai luat o gură din ceaiul încă cald și după un timp a continuat:
- Țin minte că ți-am reproșat ceva de genul: „Chiar mi-ai făcut, doar că nu a fost una plăcută!  Tu, pe mine, să nu mă mai aștepți vreodată!”.   Ți-am pus trandafirul în mână și am plecat. Eram supărată și mă simțeam ca naiba. Știam că am greșit față de tine, față de prietenul meu, dar nu eram în stare să înfrunt adevărul. De multe ori, în discuțiile cu prietenele mele, spusesem: „Să îi ia dracul de băieți, cine are nevoie de ei? Oricum, nu eu! Nu am voie să mă îndrăgostesc vreodată! ”.
- Și, până la urmă, ți-ai dat voie?
- Poate!...
Am luat și eu o gură de ceai. Ciudat, în nări simțeam miros de pepene galben, ori, nu mai știu, poate chiar miros de acele pere din copilărie, cărora le spuneam „pere nintoase”.
- Știi, ar trebui să-ți mărturisesc și eu lucruri care s-au întâmplat după aceea și pe care nu le știi. Te-am așteptat de multe ori… Căutam ca niciodată să nu mă vezi. Vroiam să crezi că totul se terminase cu acel ultim gest făcut de tine. Apoi, cu timpul, m-am „vindecat”  și, uite, acum putem râde de copilăria acelor vremuri, deși…
- Deși ce? a întrebat ea repede.
- Oare acum, te-aș putea aștepta, la vedere? am îndrăznit eu.
Privirea din ochi i s-a aprins și atingându-mi ușor mâna mi-a șoptit:
- Poate, dar în mod sigur …fără trandafiri!...