VREMURI ÎN VEȘMINTE NOI

(vara anului 1864)

Un scâncet scurt, un murmur nedesluşit şi o zvâcnire a omului care dormea lângă  ea, o trezesc pe bătrâna preoteasă, la ora când prin ochiul de geam al camerei, încă nu a început să intre lumina zorilor. Năduşit de zăpuşeala din aer şi poate de fierbinţeala visului, Iconomu Nicolae se trezeşte şi el, zgâlţâit bine de nevastă.
-Scoală-te Nae, scoală-te!… Ce-ai visat?
Bărbatul nu-i răspunde. Oftează şi se lasă iarăşi întrebat:
-Ai visat urât omule, de ce-ai tresărit aşa?
-Cam urât, Vladă, cam urât!… vorbi el într-un târziu, ca un om plecat după gânduri.
Înţelegându-şi rostul, femeia lui coborî din pat şi aprinse lumânarea din sfeşnic, pentru a se vedea unul pe celălalt, atunci când îşi vorbesc.

-Îl visai pe taica Matei, începu Nicolae, că era cu moşu’ nostru, cu Luca. Se certau ca chiorii p-o oală mare cu mănuşi. Când le-am tras-o din mână ca să-i împac, a sărit din ea nămol şi m-am mânjit din cap până-n tălpi. Pe urmă, cu cât dam să mă şterg, cu atât mă murdăream mai tare. Ce-o fi asta?!...
-Ce ştiu io Nae!… Nu zici tu că Dumnezeu n-are a face cu visele noastre, ale păcătoşilor?
-Cartea Sfântă asta  ne-nvaţă, numai că, mă prinde aşa o-ngrijorare!…
-Despre ce?
-Despre întâmplări necăjitoare, Vladă! Cuza ăsta nu mai prididește cu datul legilor. Înțeleg, a dat-o astă-iarnă p-aia cu secularizarea averilor mănăstirești, dar acum am bănuială c-o să se umble zdravăn la moşii, mult mai mult decât s-aude! Nu degeaba, Gheorghe Stravolga bănănăie să facă hotărnicia pământurilor noastre (începe la 30 august 1864). E însărcinat de reformatori, ca să meargă din proprietar în proprietar şi să explice legea rurală  (parafată la 14 august 1864). Domnitorul n-a dat anafora ca să se afle în treabă… Sunt multe moşii în ţară şi multe se vor risipi! Îmi spunea Stravolga că s-a-ntâmplat să vadă nişte proiecturi, şi că numai în Ialomiţa sunt acu, din ce a ţinut el minte, 66 de moşii în tot judeţul, una pricopsită, zicea tot el, că ar fi lângă un sat Broșteni avându-l ca proprietar pe unul Vanghelie Zappa!...  Păi mă gândesc şi io, câte măsurători vor trebui şi cât de degrabă să se facă, încât să cadă toată lumea în împăcare? Colac peste pupăză, io cred că se va da o grea lovitură și comerțului, nu vezi că multe producte sunt stricate de secetă (vara anului 1866)?
Pentru că bărbatul nu îi zise vreo noutate despre uscăciunea care a sluțit câmpurile, Vlada insistă să se lămurească:
-Dacă tot ai intrat în vorbă cu Stravolga, nu ţi-a spus şi cum se va face? Se va da fiecăruia după vitele pe care le are, după cum a muncit în pălmăşie, pe câţi boi a făcut claca, sau câţi boi are în curte?...
-‘om trăi ş-om vedea! La noi în sat, a-nceput cu măsurătoarea din hotarele despărţitoare ale moşiei vecinului Ungurelu, fără să fie trebuinţă a se da carte de blestem martorilor. Şi vecinii lui şi-ai mei au venit a-şi face apărările, şi nu s-a iscat pricină de amânare. Trăsurile, numărând stânjenii iscăliţi pe hârtie s-au împlinit întocmai, iar pietrile s-au găsit la locul lor, în puncturile stabilite cu temei, după toată regula hotărniciei. Adeverinţa pentu codru de moşie, o am şi pe ea. Stravolga a încheiat act autentic care, după lege, are toată consideraţiunea şi io, proprietaru’, nu m-am cunoscut în drept a mă opune, legiuirea trebuie musai împlinită! Bine e, că au încetat prigonirile între neamurile Ungureilor şi Burcă… Le-a cam luat piuitul anafora! Fieşcare se crede cel mai mare stăpânitor de moşii şi nu ştiu de ce, că până la urmă pământurile lor sunt scoborâte prin zestre şi prea puţin au adunat ei, cei de-acum, faţă de mine, care am trudit din greu, să agonisesc sumedenie de pogoane (30 martie 1864- Nicolae Iconomu avea 3515 pogoane proprietate personală) și Dumnezeu s-ar mânia rău pe mine, dacă n-aș recunoaște că am dobândit osebite foloase după urma caznelor mele!
Nu ştiu ce să mai cred şi ce să mai zic! Cuza ăsta ar părea el băiat bun, doar că liberalii ăştia n-o să-i dea pace… Pun rămăşag că cestiunea agrară, nici ei nu ştiu prea bine unde va duce România… Uşor de zis, greu de făcut!
-Nae, de ce ţi-e teamă cel mai mult?
-N-aş zice că mi-e teamă, Vladă! Vom fi nevoiţi să dăm din pământ spre împroprietărirea altora, şi dacă tot e să rămân fără o parte din el, am şi io o pretenţiune, măcar cu atâta căştig să m-aleg: să-l dau numai ălora care i-au prins rostul şi nu se codesc când vine vorba de muncă… Că vrem, că nu vrem, nouă ne-a cam trecut mălaiu’ prin traistă, acu’ sunt alţii la rând, ăştia tineri! Dar mă-ntreb pe parte-ailaltă, ce brânză ştiu mulţi dintre ei să facă? Uite Ion, că-i al nostru, şi ştim ce-am crescut!... Îl vezi tu altfel, după ce-o să se întoarcă din Franţa, că n-o să-i fie mai lesne să dea cu gura la umbră deasă, ca avocat, decât să se uite spre cer, aşteptând să trimită Dumnezeu ploaia? Parcă-l văd, o să dea pământu-n arendă, fără să-i pese de ce scoate de pe el! Şi-astalaltă, Maria, nici pomeneală să poată să se-ngrijească de-atâta întinsoare de moșii… Mai mult de jumate din sat sunt finii noştri. M-am găndit! Ce vrei mai pomană ca asta? Naşul este al doilea după părinte… Şi pentru că ei n-au avut de multe ori ce să dumice-n strachină la copii, mă învoiesc, şi asta fără silire de la careva, ca să le dau cu toată inima, din pământul pe care l-au muncit în credinţă. Numai aşa, rugile lor pentru sufletele noastre s-or aduna, şi ne-or face Marea Judecată mai uşoară! Nu chibzuiesc bine, ce zici?
-Bine faci, bine găseşti, cum se spune, dar parcă mi-a pierit tot cheful de viaţă!... Nu mă mai gândesc la averi, nimic nu mă mai bucură, nu mai vreau s-aud de pământ, decât să-l văd pe băiatul nostru întors acasă… Simțesc că mi se sfârşesc zilele şi Ion nu mai ajunge să-l conjor cu brațele!
-Are grijă Dumnezeu să le rânduie pe toate, spre binele nostru! Mă arde şi pe mine căteodată focul dorului, dar trec cu vederea, că sunt bărbat şi nu bocesc în basma, ca muierile… Cineva trebuie să ţină de steag! Pentru că veni vorba, nu ţi-am spus, că un lucru admir fără tăgadă la Cuza: că şi el are dragoste de Dumnezeu, şi se zbate ca biserica noastră creştină, să nu mai atârne de Patriarhia de la Constantinopole!… Îţi dai seama ce-ar însemna asta pentru naţia noastră? Ar fi o izbândă de pomină!
Cuvintele bătrânului parcă răsună în gol. Nevasta nu-i mai răspunde. El se ridică în capul oaselor, lăsând să-i atârne picioarele pe marginea patului:
-Mă duc să-i adun pe frati-mio Costache (frate mai mare născut în 1797) şi pe văru-mio Dumitru (băiatul lui popa Nicolae Ghioca-frate cu Matei, tatăl lui Nicolae Iconomu şi Costache), şi să mai facem o utrenie, pentru a îmbuna apucăturile ocârmuitorilor. Suntem la mâna lor şi atâta ne stă în putinţă: să ne rugăm, să nu arunce prea tare cu pietre-n noi!...


Fragmente din romanul aflat în lucru ”MATRICEA  UNOR  NELINIȘTI” dedicat vieții lui Nicolae Titulescu, cu desfășurarea acțiunii de-alungul existenței a trei generații (peste 100 de ani)